Text scris în gară

B R E A T H E

Nu credeam că vreodată în viața asta voi scrie articole din Mc-ul din gară, but here I go. Trenul meu pleacă la 5, mă duc acasă singură la fel ca în majoritatea timpului, așa că stau aici ca să nu mă bată soarele în cap pe peron. Nu e ăsta mediul meu preferat, dar măcar am mâncat chestii nesănătoase și am net. Sunt oameni peste tot și simt că îmi ies puțin din zona de confort, but who the fuck cares. Și ceva cu  petrece timp cu tine. Whatever.

Nici măcar nu știu clar despre ce scriu aici, e un moment de inspirație random sau mai mult o fază în care încerc să trag de mine ca să fiu creativă. Azi am fost la ultimul seminar din primul meu an de facultate și mi-am dat seama cât de multe s-au schimbat, cum eram când am intrat în clădirea aia înaltă prima dată și cât de lejer mi se pare tot subiectul acum, când mă așteaptă o pauză înainte de sesiune. Cât de speriată eram când m-am mutat și cum am învățat că oamenii care vor să rămână o vor face indiferent de situație. Cum m-am redescoperit și m-am schimbat în bine, cum era lumea mea cu fix un an în urmă. Și alte constatări de tipă anxioasă care nu poate să nu analizeze fiecare aspect până se simte ca un căcat.

Poate că viața ta se împarte între gări, bagaje și locuri pe care le numești, pe rând, acasă. Dar oamenii sunt tot ăia, tu ești aceeași. Ți-e dor progresiv, măcar ai amintirile acolo să îți țină de cald când te ia frigul. Și poți să le retrăiești, să le faci mai bune. Idk. Dacă nu te-ai mai gândi că lumea se termină tragic, poate ai fi mai bine. Ceva existențialism și chestii pe care nu le înțelegi și oare ești nebună.

Și uneori e haos, uneori e aproape pace. Echilibru. Oamenii de aici fac cam multă gălăgie, pereții sunt vopsiți în culori prea vii de parcă ești într-o grădiniță. La tine acasă e liniște și e safe, dar oare acasă nu e cumva în brațele lui? 

Reclame

Despre el II

_Get you a man that can teach you things and not just fuck you_

Cu el înveți că iubirea nu e roz sidefat, e o nuanță murdară și spălăcită care variază. Nu e perfectă și degeaba toate filmele și melodiile și cărțile ți-o prezintă așa. Când erai mică aveai o altă perspectivă care nu era deloc bazată pe realitate, pentru că modelele tale nu existau. Acum te redescoperi în fiecare zi, înveți să reacționezi, să gestionezi situații, te maturizezi.

Fuck it, îți pui un milion de întrebări absurde și te seacă gândurile. Dar știi că acolo, în brațele lui, când te sărută pe frunte și se uită la tine de parcă ești soare, nu mai contează nimic. Uneori nu e cum ai vrea tu să fie și ești fraieră. Uneori te gândești că nu e aici pentru tine și îți dai seama că nici tu nu ești acolo pentru el.  Ți-e greu să înțelegi multe. Mai ales că aveți și vieți separate. Dacă nu e cum vrei tu, e greșit. Și e greu ca dracu’. Uneori uiți de ce lupți și uiți toate părțile pozitive. Că așa ești tu. Așa sunteți voi. Un echilibru dezechilibrat.

Pentru că, probabil, ți-e frică. Și știi că simți. Tu n-ai mai simțit așa ceva. Înveți să încerci, să depui efort real. Nimeni nu spune că, de fapt, iubirea chiar e mai complicată decât pare. Cu el înveți că gara e locul unde vrei să plângi. Sau că trenul e locul unde scrii și nu plângi că te văd oameni.

Cu el ești fericită. Ți se duce dracu’ și resting bitch face. Și când îi vezi zâmbețelul de copil fericit știi că aia e imaginea care vrei să-ți mai lumineze creierul. Că vrei să fie așa mereu. Mai ales datorită ție. 

Știi că poți să îi spui absolut orice și nu te judecă. N-ai treaba asta cu oricine, sunt oameni care nu au parte niciodată de tipul ăsta de chimie. Așa că ar trebui să te simți privilegiată. El își cere scuze de fiecare dată când te enervează și te învață și pe tine să faci la fel, cu tot orgoliul tău. Tu ești defensivă. Nu prea știai ce sunt alea compromisuri. Dar știi că el merită. Știi că el e persoana aia pe care ai putea-o privi jucând LOL o oră fără să te plictisești. Cu el înveți să primești și să oferi afecțiune.

Și ți-e dor de el mereu, trăiești în etape în care intensitatea asta se modifică. Știi că ții la el cum nu ai mai ținut vreodată la cineva. Și nu, iubirea nu e perfectă, dar tu decizi dacă vrei pe cineva atât de mult încât să faci să fie okay.

Ai ajuns să scrii texte cu sirop care poate par patetice, pentru că ți-e destul de greu să găsești cuvinte potrivite pentru a descrie toate stările tale. Uneori ești confuză, dar îți dai seama că ți-e mai bine.

Maybe love is two imperfect people trying their best for each other.

Cum să îți alegi facultatea? #sfaturicuBetty

motivational cat GIF by Chibird

*titlul sună de parcă îți alegi outfitul pentru mâine, dar nu contează

Când ajungi din ce în ce mai aproape de momentul glorios în care absolvi liceul și intri în (semi)panica pre BAC, întrebarea „La ce facultate dai?” începe să te streseze poate puțin mai mult ca de obicei. Pentru că îți dai și tu seama că ai nevoie de un răspuns cât mai repede, că în curând vine perioada înscrierilor și că trebuie să iei o decizie relativ importantă vizavi de o mare parte a viitorului tău. No pressure.

Am fost toți sau mă rog, majoritatea în această fază și am supraviețiut. Probabil în momentul ăsta ți se pare ceva mult prea mult pentru tine și te sperie puțin ideea de nou și necunoscut, dar va fi okay și lumea nu se sfârșește aici. 

Eu am ales Jurnalismul undeva prin clasa a 11-a și cred că tot atunci m-am hotărât că vreau la Publicitate ca specializare. Și pentru mult timp a fost o treabă clară, fără absolut niciun dubiu. Că în a 12-a începusem să îmi pun tot felul de întrebări și să mă tenteze Criminalistica sau Psihologia e partea a doua. Dar mi-am dat seama că scrisul este, cum s-ar spune, prima mea iubire. 

Știu că vor fi oameni care îți vor spune din start că dacă nu îți alegi ceva de genul Drept, Medicină, Arhitectură sau mai știu eu ce vei muri de foame și alte filme proaste. Și nu te vor susține. Dar nu mai trăim în perioada în care ca să te realizezi profesional trebuia să te duci doar la ceva așa impunător, pentru că sunt și alte domenii și facultăți pe pământul ăsta și nu putem să ne facem toți medici. Unu, pentru că nu ne place tuturor și doi, pentru că n-am avea loc unii de alții. You got the point, da? Și există și oameni fără facultate care au un trai lejer și fac ceea ce le place.

În primul rând, gândește-te ce îți place să faci și la ce te pricepi. Vreun talent, un vis, o afininate, ceva unde să te încadrezi. Poate nu este chiar dorința vieții tale, nu mori de plăcere, nu ești as, dar în comparație cu celelalte domenii te identifici mai mult. Ești în filmul ăla și simți că ai vrea, măcar o perioadă, să activezi pe partea asta.

Mai există și varianta în care habar nu ai la ce ești bun, hobby-urile tale nu sunt la un nivel așa înalt pentru a-ți da seama și asta este perfect okay, mai ai timp să te descoperi. Și atunci poți să faci o alegere pur întâmplătoare pe care să ți-o asumi și să vezi la fața locului cum stau lucrurile.

Facultatea nu trebuie să îți dicteze viitorul obligatoriu. Te poți reprofila oricând, poate după ce termini nu vei lucra fix pe ce ai învățat și oricum, în lumea noastră care evoluează constant trebuie să fii familiarizat cu cât mai multe domenii. Și niciodată nu e prea târziu să te apuci de ceva. Sunt atâția oameni care se duc zilnic la un job pe care îl urăsc, unde nu sunt apreciați și de la care abia așteaptă să plece.

În plus, ia în calcul în ce constă admiterea, dacă dai examen sau poți intra pe dosar, dacă poți să ajungi ușor la buget, chestiuni din astea administrative care nu ar trebui să fie decisive, dar contează puțin acolo.

Și, dacă ai orice fel de dubii în privința facultății la care vrei să mergi, vorbește cu cineva de acolo. Pe bune. Pe site s-ar putea să nu găsești toate informațiile de care ai nevoie, pentru că majoritatea stau praf la partea organizatorică. Și clar nu îți vor scrie acolo aspectele negative. Așa că trebuie să contactezi pe cineva din interior și, trust me, sigur studenții vor fi de acord să-ți vorbească despre facultatea lor și să îți spună serios ce se întâmplă. Și poți să te consulți cu cineva care crezi că îți va da o opinie bună, eventual obiectivă: prieteni, poate familie, un profesor. Oamenii chiar vor să te ajute să îți găsești, în primă fază, un drum.

Așa că adună-te, cu toate că pare greu și amintește-ți că toată presiunea asta impusă de societate legată de alegerea facultății este pur și simplu inutilă. Te descurci tu. 

Am fost aproape divă roz la Digital Divas

31421517_1706568106088488_5092954872223891456_o
Puteam să arăt mai bine în poza asta și să n-am față de serial killer. Puteam. 

Dacă voiam să fac clickbait, aș fi denumit articolul ăsta „Marta Popescu mi-a făcut poze la Digital Divas”. Dar să nu exagerăm. 

Acum vreo două săptămâni, într-o zi frumoasă de marți în care mi-am luat liber de la facultate, am fost la cea mai mare conferință de beauty și fashion, Digital Divas, ca să mai ies din casă și să merg la evenimente din zona mea de interes ca o bloggeriță importantă wannabe.

Soarele strălucea peste străduțele aproape pustii ale Berceniului, când o ființă roz ca o bomboană putea fi văzută așteptând cu nervi autobuzul aglomerat timp de mai mult de jumătate de oră. Eram eu în trench-ul meu roz pudră, fiind pregătită să mă rătăcesc puțin în drum spre Palatul Bragadiru. Ca de obicei. M-am învârtit puțin în cerc și am mers în direcția greșită, până să constat că trebuia să ajung la o străduță printre clădiri distanță. Long story short, m-am descurcat.

Cum a fost conferința?

Am stat la primele două sesiuni, din care chiar am reținut câteva aspecte de care aș vrea să țin cont pe viitor. Maurice Munteanu este un om mișto dincolo de Bravo, ai stil, Vali Bărbulescu a devenit un fotograf super cunoscut internațional și nu mai e tipul ăla de la radio de când eram eu mică, Andreea Balaban și Sânziana Negru chiar sunt tipele alea autentice care nu se prefac doar de dragul unor aprecieri și spun lucrurile așa cum sunt, fără brizbrizuri. Am reținut că mesajul contează mai mult decât calitatea suportului pe care îl prezinți, că un content bun vine din tine și din relevanță, că trebuie să fii onest, determinat și să posezi autoironie. Și că „Oamenii te judecă după cea mai proastă fotografie, nu după cea mai bună”.

Cu toate că știu că online-ul are și el partea lui de fake, este o muncă și în spatele pozelor și clipurilor perfecte pe care ai crede că poate să le facă oricine. Nu tot mediul ăsta este roz, logic. Oricum, eu am fost foarte fericită să aflu că Award for Social Causes a fost câștigat de Corina Băcanu, pentru că femeia asta genială chiar încearcă în fiecare zi să schimbe ceva în țara asta cu ajutorul social media. 

Mi-am amintit că eu și socializarea nu prea ne înțelegem. M-am salutat cu niște oameni pe care îi știam puțin. Dar am fost foarte entuziasmată că am putut să o văd pe Marta Popescu, pentru că mă inspiră de când am descoperit-o în liceu. Și pe Oana Tache, pe care o știu de când eram mică și ascultam radio și care e așa un fel de goal în domeniul ăsta. Și pe Barbara Langellotti pe care probabil o știți și voi de la Next Top Model de acum câțiva ani. Mereu mi-au plăcut oportunitățile de networking de la evenimentele de genul, faptul că poți să te duci și să îți manifești aprecierea față de oameni face to face.

Ideea e că după mi-am reamintit de planurile mele cu blogul, așa că lucrez la ceva mișto acum care va apărea aici în curând. Brace yourselves. ❤  

Time heals your glitter soul

IMG_4900

*niște încercare nouă de artă  neînțeleasă, vizul & scris.

Erai copila fragilă a Universului, pe care fiecare atingere parșivă o făcea să tremure. Îți petreceai zilele hoinărind prin ținuturi necunoscute ca să te regăsești și nopțile sub lună, așteptând. Reprezentai un monstru frumos care se ascundea de tot și de toate și care spera că într-o zi lumea se va da peste cap și îi va aduce urmele alea iluzorii de pace pe care le vedea doar prin amăgiri. HAOS. 

Când te-a lovit, n-ai mai știut cum, unde și de ce. Doar te durea și știai că ăsta era, cu certitudine, sfârșitul. capătul labirintului. iadul. Așa că ai căzut în peștera cu depresii, anxietăți și paranoia. Când vin demonii peste tine, nu poți să te mai zbați.

IMG_4890.JPG

IMG_4891

Dar conștientizezi că bucățile alea urâte sunt parte din tine. Și le accepți și le iubești și înveți să le înțelegi ca să conviețuiți. Că sunt acolo de când te-ai născut tu și vor rămâne acolo și după ce te metamorfozezi din cenușă.

Ei spun că timpul vindecă și poate e cel mai mare clișeu care ne-a trecut prin cap, dar așa e. Ceva cu uitare sau nepăsare sau naiba știe ce și de ce. Dacă trecutul te caută, îl ignori. N-ai nevoie de rămășițe.

Azi ești mai bine ca ieri și mai rău ca mâine. 

IMG_4920

Scrisoare pentru copilașii care dau BAC-ul #sfaturicuBetty

Exams GIF

Anul trecut eram și eu în postura copilului confuz peste care venea monstrul despre care fusesem anunțată cu vreo patru ani înainte și de care se presupunea că depinde tot viitorul meu. Dar acum, retrospectiv provind, nu a avut nicio influență dacă nu luăm în calcul diploma pe care o am undeva în casă în cazul în care mai intru vreodată în viața asta la buget. Acum, serios, dacă poți să ajungi la o facultate pe baza notei de la examenul minunat, atunci contează. Dar, în majoritatea cazurilor, dai admitere.

În vremurile nu foarte îndepărtate când fiecare zi te aducea mai aproape de BAC, iar toți oamenii se stresau, făceau meditații sau învățau, eu eram undeva departe de planeta Pământ, cu creierul plimbându-se prin galaxii. Cred că am fost cea mai calmă persoană, ori pentru că mă consumam din altele, ori pur și simplu fiindcă niciodată nu mi-a plăcut să îmi sec nervii prea mult cu subiectul școală. Și nu regret deloc că am ales să abordez situația așa.

Sigur, se stresau alții pentru mine. Dar eu eram conștientă că mă descurc. La fel cum m-am apucat de Pretty Little Liars și  mă uitam până la patru dimineața ca după să încerc să învăț puțin și să mă chinui să aleg între asta și încă un episod.

Ca lumea nu sunt foarte sigură când am învățat. În ultimul timp m-au întrebat oameni care se află în situația asta cum am făcut. Sincer, habar n-am. Eu am putut mereu să asimilez repede și să înțeleg, așa că uneri prindeam din clasă. Plus că nu prea puteam să tocesc. Și multă materie cred că o știam deja din anii trecuți (cum ar fi sociologia, care chiar mi-a plăcut; sau unele comentarii la română). Istorie am învățat mai mult în ultimele săptămâni când mi-am dat seama că mă, vine BAC-ul peste tine. Poate am avut și noroc, asta venind de la cineva care a luat 10 la o materie cu care nu avea nicio treabă (cât am așteptat să folosesc informația asta la ceva).

Ideea e că examenul ăsta vine și trece, notele nu reflectă clar cunoștințele tale, poți să înveți cuvânt cu cuvânt chestiuni pe care să le uiți în următoarea săptămână, poți să dai de corectori care să te depuncteze aiurea. BAC aka cel mai mare concurs de memorat. Pentru că așa e sinstemul nostru de învățământ.

Având în vedere că am spus câte ceva din experiența mea și încerc să încep seria de #sfaturicuBetty:

  • Încearcă, pe cât posibil, să nu te stresezi. Oricât de enervanți ar fi părinții și profesorii și toți oamenii care în absolut orice conversație spun ceva despre BAC. Tu știi că va fi okay și brace yourself, asta e doar o etapă.
  • Învață. Dar încearcă să înțelegi. Sau să fie agreabil. Știu cum e să încerci să reții ceva super plictisitor și poți să te motivezi singur. Idk, ia-ți ciocolată.
  • Nu îți neglija timpul liber și nu uita că până și creierul tău are nevoie de o pauză. Așa că mai ieși din casă. Pe mine m-au ajutat mult prietenele mele care erau acolo să mă asculte plângându-mă și să mă susțină. Și mi-am canalizat energiile și pe alte activități.
  • Încearcă să te hidratezi și să mănânci kind of sănătos. Eu la un moment dat mâncam o ciocolată și o pungă de chipsuri, dar hei cine sunt eu să spun asta.

*Mă simt puțin ca Mama Răniților, mai ales că am folosit în titlu copilași având în vedere că am trecut prin experiența asta anul trecut, but get over it. Cică acum sunt matură și dau sfaturi sau ceva. Nu mă ascultați.

O ținută de prințesă războinică pentru Digital Divas 2018

IMG_4831

Marți merg pentru a doua oară la Digital Divas, conferința despre fashion și beauty care are loc la Palatul Bragadiru și care adună unele dintre cele mai importante personalități feminine din social media.

După ce anul trecut am încercat să fiu o divă digitală cu două șosete diferite, am învățat despre autenticitate, le-am cunoscut pe  zânele Verde și Retinschi și m-a apucat puțin panica, acum mă duc mai matură și excited că iau parte la evenimente din acestă gamă. Desigur, anxietatea mea socială e tot acolo, dar se mai cizelează. Mereu mi-au plăcut oportunitățile de networking, așa că simt că trebuie să profit. Printre speakerii de anul acesta se numără Maurice Munteanu, Dana Rogoz, Sânziana Negru sau Andreea Balaban. Conferința poate fi urmărită și live AICI.

Chiar dacă eu și domeniile astea nu avem mare conexiune, am vrut să scriu despre haine. Sau să îmi mai antrenez abilitățile la tipul acesta de fotografie. Nu respect regulile de modă and stuff și consider că stilul este o chestiune proprie, în sensul că dacă ție îți place ceva trebuie să îl porți și gata. Cu atitudine. Eu abordez vreo două: boschet și prințesică. Uneori se mai combină. 

După ce inițial preconizam un articol cu 3 ținute ieșite din zona de confort, mi-am dat seama că pantalonii evazați de culoare roșie și rozul sau fusta cu pliuri sunt peste capacitățile mele. Așa că a rezultat această ținută de prințesă războinică în care am combinat niște piese aproape basic care dau bine împreună. Trench-ul roz pudră este noua mea iubire și, cu toate că mi s-a spus că arată ca un halat (puțin, da), i fucking love it. Nu prea știu cum să comentez restul hainelor, ăia sunt blugi și aia e o cămașă simplă albă. Plus botinele mele negre preferate din ultimul timp. Ceva cu less is more.

IMG_4809

Nu mă prea pricep la articole de genul. Revin la dubioșeniile mele soon.

Digital Divas

Sunt mai B I N E

IMG_4543

M-am trezit la 8 într-o zi de duminică, ultima din vacanța asta scurtă de primăvară. Constat că îmi era dor să fiu matinală. În ultimul timp am avut un vibe mai bun decât în restul anului, sau al anului trecut, sau nici nu îmi mai amintesc de când. Nu am prea scris aici, nu am mai fost așa productivă, dar am fost într-un fel de pauză sau cerc de ceva vreme și în sfârșit simt că mi-am mai revenit. Că sunt mai bine.

Iar scriu rânduri de tip jurnal aici, dar fac ce vreau la mine pe blog. Și uneori mă motivez când mă citesc.

M-am maturizat destul de mult. Mereu mă compar cu versiunea mea din trecut, pentru că la un moment dat sigur am fost mai rău. Adică, aveam breton și plângeam pe băncuțe. Sau abia ieșeam din casă. Sau credeam că mor. Sau făceam crizuțe de trei ori pe zi. Și văd o evoluție. Acum, când mă apucă  gândurile de nebună, le gestionez mai bine. Dacă ți-ai revenit nu înseamnă că mereu e totul okay, dar știi cum să depășești fazele nașpa și nu le mai lași să te controleze. Am învățat atâtea despre mine și despre cum și de ce reacționez în anumite situații și este important să îți cunoști propria persoană.

Trebuie să ai grijă de tine. Și să faci ceva cu viața ta. Așa clișeu cum sună. Că nu ajungi nicăieri dacă te consumi și aștepți să treacă pe lângă tine. Așa motivațională n-am mai fost din vremuri îndepărtate. Dar am ajuns la gama asta de concluzii the hard way. 

Să bei apă. Să-ți iei vitaminele și să mănânci kinda sănătos. Să îți bei cafeaua în liniște, eventual cu niște ciocolată. Să faci ceva pentru tine. Să crești ca persoană. Și să ajuți, să faci și tu lumea un loc mai bun. Și să te ții de oamenii care sunt acolo mereu. Plus alte chestii despre dezvoltare personală și self love.

Fericirea e efemeră, dar e formată din momente din astea mici în care te simți bine. 

Azi mă întorc în București, dar începe să devină mai ușor. Distanța e ceva relativ. Și poate revii la activitățile tale mișto și îți aplici în sfârșit planurile.

*ceva citat foarte deep și inspiring*

P. S: Poza aia e din Gara de la Ciulnița, tărâmul tuturor posibilităților.

Better days

IMG_4587

Stai afară la soare cu laptopul în brațe și bei niște vin. Este cald, mai adie vântul, porți o rochie și părul tău roșcat pare de foc în bătaia razelor. De când voiai să scrii ceva care nu mai e dominat de nuanța aia persistentă de tristețe pe care ai întors-o pe toate părțile în ultimele luni. Respiri aer curat și în sfârșit te bucuri de un moment. Ăsta, acum, când tastezi în natură cu licoarea roșie lângă tine. Respiri. Și toate dramele sunt puse pe pauză și te privești ca o ființă boemă din secolele trecute care își manifesta emoțiile cu stilou și hârtie.

Ai ajuns la concluzia că nu ești victima unei povești. Ești prințesa războinică. Și viața e mai mult, tu ești mai mult, noi suntem ceva în plus față de lacrimi și negru. Uneori devii așa pseudo-filosofică, dar știi că principiile tale sunt adevărate și ar trebui să le înțelegi, să te ghidezi după ele, nu doar să le rostești. Și e greu. Tu ai fost obișnuită să dresezi dragoni, nu să mergi în război. Nici măcar nu știi cu cine te tot luptai. Cu ei? Sau mai mult cu tine? Ți-ai pus sare peste răni ca o masochistă în toți acești ani și ai așteptat să vină cineva cu un antidot miraculos, de parcă asta ar fi fost soluția tuturor problemelor tale.

Dar a apărut el și nu ai mai fost singură împotriva lumii. Și, cu toate astea, ceva nu era bine. Tu habar n-aveai cum se simte binele, nu știai dacă meriți, dacă ești destul pentru un alt om. Aveai demonii tăi. Credeai că vei rămâne permanent în groapa cu frici și overthinking, unde găseai confort doar pentru că erai prea speriată ca să pleci. Înveți să îi controlezi, să te accepți, să iubești, să privești și din altă perspectivă. Înveți să ai zâmbetul tău de copil care apare din ce în ce mai des în ultimul timp. Înveți că ești importantă și meriți.

Și ceva clișeico-siropos cu iubire și fericire și schimbare. Anul trecut nu credeai că ajungi aici, așa. 

Poate nu e mereu totul perfect, nici nu va fi vreodată, dar înveți ce e fericirea și cu ce se mănâncă. 

Povești de 1 aprilie

IMG_4533

Duminică a fost una dintre zilele acelea în care ori a rămas Mercur în Retrograd, era lună plină sau creierul și-a dat shut down brusc. Aveam o stare așa bună, cum nu cred că am avut vreodată anul ăsta. Așa că mai jos sunt o serie de povești amuzante din gama doar mie mi se poate întâmpla asta/cum să fii penibil.  Măcar funny sunt.

În gara de la Ciulnița, pe peron, așteptam trenul în lumina și căldura razelor de soare de dinainte de apus. Cum stăteam acolo și voiam să plec mai repede, vocea aia care face anunțuri legate de mersul trenurilor spune pe tonul ei lipsit de emoție cum există o întârziere de 100 de minute. Yey, azi e ziua ta norocoasă, tocmai ai câștigat o vacanță prelungită în cea mai modernă gară din zonă. Deja îmi imaginam cum stau o oră jumate și fac crize. Într-un final, ni s-a spus că putem să luăm trenul următor. Așa că am stat în picioare și m-am holbat la cerul care părea din poveștile cu zâne.

Eu nu am mai călătorit cu trenul pe lumină prea mult, așa că în gară priveliștea mi se părea necunoscută. Știam că există probabilitatea să oprească și la Obor sau ceva de genul și eram ușor confuză când erau oameni care încă nu se ridicaseră. Așa că am zis să pun întrebarea supremă, să fiu sigură.

Eu: – Trenul ăsta ajunge și la Gara de Nord, nu?

Tipă care se uita la mine cu fața de vai, săraca: – Suntem la Gara de Nord.

După episodul ăsta în care mi-am reamintit că orientarea mea în spațiu e praf, convingerea mi-a fost întărită când mai aveam puțin și ajungeam acasă. Am luat autobuzul pentru două stații, pentru că nu mai aveam chef să merg pe jos. Am fost atât de concentrată la cei doi homeleși care erau în jumătatea mijlocului de transport care, sincer, cred că nici nu mă vedeau bine, încât am coborât cu o stație mai târziu. Okay, până în casă distanța dintre stații e cam aceeași. Merg eu ca o floricică, văd strada cu blocul, îmi spun în gând că ăla nu e blocul meu, ocolesc și îmi dau seama că nu prea știu unde locuiesc noaptea. Când mă mut trebuie să știu foarte clar unde mă întorc seara acasă.

Uneori am și zile mai bune. Pace.