De ce să citești „Orbi” de Petronela Rotar?

IMG_6369

Nu îmi mai făcusem timp și stare să citesc o carte ca lumea. Până când mi-a picat în mână „Orbi”, despre care tot auzisem și știam că va fi touching. Am început-o duminică seară, pe jumătate adormită și am terminat-o luni seară, după ce am citit pe holul facultății, puțin tristă că povestea ajunge la final așa de repede.

Nu mă prea pricep la recenzii, mai ales acolo unde nu ar trebui să dau spoilere, așa că nu voi povesti romanul. Îți voi explica și ție de ce să îl citești.

Prezintă o realitate de care poate nu suntem conștienți mereu. Relația abuzivă și traumele nevindecate care încă te mai controlează, chiar dacă s-au întâmplat într-un trecut îndepărtat. Mi-a amintit că terapia ajută și nu trebuie să mai fie un tabu, chiar dacă în 2018 există oameni care se comportă de parcă psihologul ar fi ceva scarry. 

Te răscolește puțin și te face să te gândești mai bine la tine. Personajul principal, Alexa, e cineva cu care involuntar ajungi să te identifici. Nu din prisma poveștii de iubire nereușite, ci prin rănile emoționale cu care se confruntă. Prin alegeri greșite, singurătate, încercarea de a fi okay.

Tot ce ni se imprimă emoțional de mici, toate lucrurile cu care trebuie să ne confruntăm, plus ce preluăm de la părinți fără să știm, sunt ca niște programe care rulează în subsidiar și ne controlează viața, până la urmă. Ca să le putem schimba, trebuie să devenim conștienți de ele. Apoi încercăm să le schimbăm cu tipare mai sănătoase.

“Fiindcă alegem emoțional întotdeauna, raționalul îl folosim doar ca să ne justificăm alegerile emoționale.”

nu te poți vindeca dacă nu privești adevărul în față, dacă rămâi în negare, dacă alegi să dai vina pe altcineva pentru ceea ce ți se întâmplă.

Poți găsi cartea publicată la editura Herg Benet aici. Pe Petronela Rotar merită să o urmărești pe Facebook, pentru că este genul ăla de femeie inspiring mișto. Btw, Privind înăuntru este noul ei roman aparent autobiografic pe care abia aștept să îl citesc.

Reclame

Concert DOC ft oamenii mei preferați

_MG_15962
Când vine cu focu’ nici nu trebuie să fie color

Tot zic că scriu articolul ăsta de aproape trei săptămâni, dar n-am fost în cea mai bună perioadă și încerc să mă aduc. Whatever, uite că scriu acum. 

Nu știu despre tine, dar eu nu sunt un mare fan al activităților care presupun aglomerație, așa că nu am fost la vreun concert organizat ca lumea până acum, dacă nu includem aici chestiunile în aer liber cu muzică populară la vremea aia. Shame on me, nici party animal nu prea sunt. Dar destul cu introducerea asta în lifestyle-ul meu.

Cine naiba se mai duce special la Brașov pentru un concert dintr-un club într-o sâmbătă seară? Eu și oamenii mei preferați, dacă acolo cântă DOC. Când am văzut eventul am zis că trebuie să fac ceva să ajung acolo, mai ales că prietena mea cea mai bună a ales să se mute în munți și că am ascultat noul album pe repeat ca disperata. Că veneau și Deliric și Vlad Dobrescu a fost un plus.

So ghici cine s-a trezit de la 5 dimineața să ajungă în Brașov? This gurl. Și l-a luat și pe iubitul ei care nu e mare fan, dar care a făcut un efort să fie acolo cu ea și să o vadă distrându-se. Ador mini-aventurile astea spontane. Că tot am spus asta, oamenii mei sunt ăia care mă înțeleg când nici eu nu mai știu ce am. Cu care poți să ieși dintr-un restaurant care e prea fancy și cu care ai inventat pizza cu oteț. Ăia care te iubesc indiferent de câte crize ai face. Și lângă care ești mai bine decât oricând. Cu ei te-ai simți bine oriunde. Mare squad goals.

Bineînțeles că ne-am grăbit să ajungem sexy și răi la timp, eu uitându-mi buletinul la hotel (dar hei par majoră) și concertul propriu-zis a început  muuult mai târziu. La un moment dat chiar speram că după piesa asta mixată de Dj Lexi vine DOC și, într-un final, așteptarea chinuitoare în care terminasem o bere luase sfârșit. DOC TATA era acolo, gata să ne facă să înțelegem de ce am venit. Băi, vibe-ul ăla în care uiți de tot și ești acolo, trăind fiecare vers, nu m-a mai lovit. Ce să zic despe omul ăsta și băieții lui? Eu nu sunt fanul ăla de când era CTC-ul, poate pentru că m-am născut în ’99, dar alți rapperi așa buni de pe la noi nu mai știu.

Conexiunea aia cu fanii și recunoștința pe care o vezi pe fața lor. Trebuie să menționez că sună fix ca audio-ul, adică really. Și muzica asta e deep pe bune, oamenii ăștia au niște metafore și treburi. Okay, nu mă pricep la analiza de genul, ideea e că mi-a plăcut mult, cu toate că n-au cântat câteva piese pe care le așteptam (cum ar fi Artemis și Callisto și Venin, motiv pentru care eu și sora mea de suflet am fost ușor dezamăgite) și sonorizarea a fost puțin depășită (dar Khruhnen Musik Halle e un loc mișto).

Mai vreau să îi văd în concerte? Normal. 

Am fost fericită și nu era de la berea pe care am vărsat-o pe masă? Categoric.

Mai jos e un clip pe care l-am pus pe Youtube, filmat de my awesome bf și editat de mine.

 

mironosița care plânge că se înjunghie singură

_MG_1150.JPG

E frig, frigul acela de noiembrie care te face să tremuri din toate încheieturile, îți face mâinile mai reci decât erau deja și îți amorțește simțurile. Tu găseai confort aici, în toamna târzie și zile mohorâte, dar parcă ești într-un film prost care de fapt se cheamă viață și aștepți să se schimbe ceva când totul e rutină. Te doare. Și ți-e milă de tine, dar știi că nu meriți nici cea mai mică bucată de compasiune.

Ai crezut că rănile ți s-au vindecat și demonii ți-au murit cu mult timp în urmă și nu mai ești clișeul ăla ambulant care îți provoca greață. Dar mai sângerezi și te mai bântuie când te aștepți mai puțin, fix atunci când crezi că ești într-o linearitate de aproape bine. Și vine așa, PUF, un val de mâzgălituri și te-ai dus iar la începutul sfârșitului. Unde gândurile tale joacă șotron și-ți sar toate în cap, lovindu-se zgomotos. Ca într-o jucărie de bebeluși care zăngăne. Ca într-o casetă care s-a blocat pe primele 3 secunde. Cadre suprapuse. Un conglomerat de moarte, mizerie, vulnerabilitate, iraționalitate. Frică. Ți-e frică să nu fi din nou cel mai rău om de pe pământ. Să nu rămâi singură. Să nu meriți.

Știi că poate nu îi iubești suficent de mult sau de bine pe oamenii care sunt cel mai bun lucru din viața ta. Care te-au scos din tornada ta de atâtea ori și care speri din toată inima să nu se sature, să obosească, să te abandoneze cu toate că nu i-ai învinovăți. Că niciodată nu ai fost destul de bună pentru nimeni și nimic și poate ești doar un dezastru destinat să stea mereu în preludiul transformării, în iluzia că va fi o versiune mai bună a sa, dar care ajunge fix în punctul din care a plecat, când nu fusese atins.

Ești mereu prinsă aici și ești propria ta victimă. Ești și propriul tău criminal, ca într-o poveste veche și romantică despre oameni care au nevoie de oameni ca să scape din infernul pe care și l-au construit singuri. Nu ai vrut asta. Nu ai semnat nicăieri, nu te-a întrebat nimeni, nu ai făcut nimic care să ateste că îți dorești să trăiești cu nebunia asta care nu îți permite să te bucuri ca o persoană normală, să iubești ca toată lumea, să fii fericită. Tu trebuie să-ți chestionezi fiecare acțiune, să fii suspicioasă și să nu te mai înțelegi. De parcă ți-ar plăcea să simți că ai o bombă cu ceas care e gata să explodeze la fiecare respirație. Nu ești o masochistă și suferi și tu când vezi cât rău îți faci. Încă te mai cauți înainte să te fi transformat în mironosița care plânge că se înjunghie singură. Dar ai din ce în ce mai des impresia că acea tu a murit.

Te zbați. Încerci. Respiri. Și uneori asta ar trebui să fie destul.

Viața de adult mă bate

982723_Screen_shot_2017_03_31_at_10_1759606d0a2df2e4035001a4e862383f
Aproape same

Îți amintești când erai în liceu, iar cele mai mai probleme pe care le aveai erau crush-ul care abia știa că exiști, cu se să te îmbraci ziua următoare, temele alea interminabile și alte prostii din astea? Nu că atunci nu eram adolescenți rebeli cărora nu le convenea nimic, dar parcă era totul la un alt nivel. Sau când priveam viitorul ca pe ceva utopic, îndepărtat, la care nu avea sens să te gândești prea mult, pe care ți-l mai imaginai uneori în momentele de pseudo-maturitate drept o perioadă în care te transformi subit în adult responsabil, îți iei viața în mâini și faci ce vrei tu, îți organizezi apartamentul și job-ul și ce mai ai pe acolo și trăiești happy. Dar atunci erai în bula ta pe care te chinuiai cu ultimele puteri să o faci roz.

După ai crescut, a mai trecut niște timp și te-ai trezit în categoria young adult într-un fel de ciorbă. Și ție nu-ți place ciorba. Ai o multitudine de posibilități și încă habar n-ai ce să faci cu viața ta. Chestiile care te stresează s-au metamorfozat și ai ajuns la o variantă a ta confuză. Te duci la facultate, pentru că aparent trebuie să mai treci prin niște educație care se presupune că te pregătește pentru o viitoare carieră sau cam așa ceva, dar să n-ai așteptări prea mari. Ai nevoie de bani, deci îți trebuie un job pe care ți-e greu să-l găsești dacă vrei ceva mai mult decât să împarți pliante, angajatorii cerându-ți șapte ani experiență și cunoștințe dezvoltate în alte enșpe domenii. Îți trebuie un loc al tău unde să locuiești, dar viața e scumpă și ca să îi creezi condiții câinelui trebuie să mai aștepți. Timpul ți se împarte între facultate și overthinking, ajungi în faza ciudată în care chiar rămâi fără timp și te frustrează. Oamenii la care ții sunt ocupați și ei cu viața lor și vă vedeți mai rar, because life fucks us all. Psihicul tău e un rollercoaster și încerci să te menții pe linia de plutire și să nu înnebunești de tot. 

Se presupune că ești în cea mai bună perioadă a vieții tale care se suprapune cu cea mai rea, luând în calcul că ești mai pierdută ca oricând, încerci să-ți începi o carieră și te lovești de cine știe ce impedimente. Și rutină. Și YOLO.

Trebuie să ai grijă și de tine, de oamenii pe care îi iubești, să te lupți cu chestiile din creierul tău și să încerci să fii fericită. Și totul e obositor și de obicei nimic nu e bine. Dar hei trăim mereu se poate mai rău și d-astea și măcar putem să abordăm situația într-un mod funny.  Sunt singura pe care o bate viața asta de aproape adult sau? 

One day trip to Brașov

IMG_6174
Writing love notes on the wall

Sâmbăta trecută am făcut un train-trip (da, road trip pentru noi ăștia care mergem cu trenul) până la Brașov, pentru că prietena mea cea mai bună s-a mutat recent acolo. Și, believe it or not, nu mai vizitasem orașul ăsta, o informație extraordinară. Unii se duc în locuri fancy, dar când ești student sărac și nu-ți găsești job viața e grea. Dar mereu mi-a plăcut ideea să mergi random în locuri și îmi propun să o aplic.

Octombrie cu frunzele lui uscate, culorile, frigul și vibe-ul ăla romantic în care vrei să te plimbi pe străduțe portocalii când bate vântul și e vremea mohorâtă e frumos oriunde te-ai afla. 

IMG_6259

Spun asta cu riscul de a-mi lua câteva înjurături, dar Brașovul mi se pare puțin overrated. Bine, n-am făcut eu turul complet și poate n-am avut cel mai bun vibe ca să-l apreciez la adevărata valoare, dar am rămas ușor dezamăgită, în mare parte de clădirile pe care nu le renovează nimeni. Asta nu înseamnă că nu e mișto și nu mă voi întoarce. Oricum, orașele sunt ca oamenii și fiecare are partea lui frumoasă (scuze sunt clișeică iar).

IMG_6180

IMG_6175

M-am plimbat prin centru, am fost pe Strada Sforii care cred că a fost preferata mea și pe peretele căreia mi-am lăsat amprenta, am urcat puțin ca să văd priveliștea mai bine, am descoperit niște ziduri cu graffiti-uri drăguțe și am băut o cafea with a view.

IMG_6145

M-am trezit de la 5 jumate, am mers de două ori cu trenul, am făcut drumul București-Brașov, dar a fost nice și toamna e anotimpul meu preferat, așa că toată pădurea care se colorează a meritat efortul. Mă gândeam dacă aș putea să locuiesc în Brașov și cred că mi-am dat seama că m-am obișnuit cu capitala. Momentan.

IMG_6205

Și, din nou, cred că nici nu contează unde ești dacă ai oamenii care contează lângă tine. Clișeu iar.

IMG_6293

Webstock și Creativity 4 Better sau ce am învățat săptămâna asta

2611eb45.jpg
Fancy af, altă poză n-aveam

În ultima săptămână am fost mai ocupată decât de obicei, a se citi trezit pe la 5:30 vreo trei zile și mers la facultate o singură dată (nu că se întâmplă ceva deosebit în prima săptămână). Am fost la două conferințe mișto și-am încercat să-mi fac liste în minte cu aspecte care m-ar putea ajuta pe mine pe plan profesional. Pentru că sunt fix în faza în care mă apucă panica pentru că mă aflu la început de carieră and this is scarry and hard af.

Luni, marți și miercuri am fost voluntar la Creativity 4 Better, conferința globală de publicitate marca IAA. Cu toate că nu am mai făcut voluntariat la un eveniment până acum (shame on me), am ales să mă implic pentru că știam că e important și îmi va face bine, având în vedere că eu studiez Publicitatea la facultate. Am învățat ce se întâmplă în culise și câtă muncă se află în spatele unui event, probabil mi-am dezvoltat puțin niște skill-uri noi. În ceea ce privește conferința în sine, am văzut câtiva speakeri printre care și Robin Wright (despre care nu știam eu prea multe), dar preferatul meu a fost Oobah Butler de care sigur și tu ai auzit drept tipul care a făcut cel mai faimos restaurant pe TripAdvisor care de fapt nu exista. Habar n-aveam că lucrează la VICE și că a mai avut un proiect de acest gen, în care a ajuns la Paris Fashion Week cu un brand imitație. 

Vineri m-am dus pentru a treia oară la Webstock și mi-am purtat tricoul cu logo-ul făcut de iubitul meu, chiar dacă aproape nimeni nu mă cunoaște. Mi-au plăcut speakeri ca Andreea Esca, Vlad Voiculescu (un motiv pentru care aș cocheta și eu cu politica), Cabral, Hurducaș, Bianca Adam, BRomania și Delia (btw cred că noua campanie Vodafone Trăiește frumos este preferata mea; e despre cum ar trebui să trăim mai mult în offline și ți-aș sugera să take a look). Cred că momentul meu preferat a fost cel al lui Alex Coteț de la Sector 7 care a fost mai mișto decât aproape orice curs de la facultate la care m-am dus eu până acum. Ca să se înțeleagă, prezentarea lui a fost despre storytelling în publicitate și asta voi învăța și eu în curând și mi-a captat atenția și-am înțeles o serie de aspecte.

Motivul pentru care încerc eu să merg la evenimente de acest gen cred că este, pe lângă ieșirea din zona de confort (pentru că antisocial creature) și networking (care mi se pare esențial,  mai ales că ai posibilitatea să comunici cu oameni cu care nu ai face-o în mod normal), faptul că te inspiră și te fac să îți mai vină idei. Ce am învățat eu? Că nu e de ajuns să am un blog, să mai scriu ocazional pe el și să sper că la un moment dat voi avea faimă, bani și câini. Trebuie să fac și ceva în offline. Să susțin o cauză. Să fiu. 

#31(Not)SoBasicOctoberDays

#31(Not)SoBasicOctoberDays (2)

Octombrie a venit și cu el Instagramul se transformă într-o paradă xeroxată de postări mai puțin originale. Sau sunt eu rea, scuze. Oricum, este una dintre lunile mele preferate, pentru că toamna începe să se simtă și plouă, bate vântul, se face friguț, cad frunzele, știi tu.

Știi photography challenge-urile alea ușor clasice?  Ia d-aici niște inspirație. Am gândit ăsta acum câteva seri, după ce eu și prietena mea cea mai bună ne gândeam că ar fi mișto să facem un fel de proiect foto și voiam să ne aparțină. Ideea e că abordezi fiecare temă din fiecare zi din perspectiva ta. Am încercat să-l centrez pe self-discover puțin.

Nu știu ce sau dacă se va întâmpla ceva cu #31(Not)SoBasicOctoberDays, dar știu clar că mă va ajuta pe mine într-un fel sau altul să evoluez pe partea asta, poate să-mi cresc puțin contul de Insta și d-astea. Feel free to join și folosește hashtagul. 

Primul challenge/proiecțel care se vrea artistic by Blogul unei alte tipe ciudate.