How does it feel to love someone when your whole mind is against you

_MG_3687.JPG

Love is great. Love is powerful. Love does that magic trick when you are totally healed, like the broken parts of yourself were never there. Love is supposed to make everything feel right, like a catharsis and, if not, there must be something wrong – with you, with your partner or with the relationship itself. Because we were taught from a very young age that this force is greater than us and will solve every single one of our problems – you don’t seem to hear songs or watch movies about how it almost makes everything right. For me, growing up with this type of expectations that it is meant to mend you and bring that happy happy joy joy back on you was kinda destructive. Add to this some anxiety and OCD thoughts and you can predict the perfect disaster. Just that he is still here and I am still here and we make it work, every single day. 

I can’t remember the first time my thoughts were an irrational mess running through my mind like they were at the most important race in history, but I can now identify my what ifs very clearly. I still remember that one moment, at the start of our relationship, when I was really terrified that something will go wrong. I had no idea what, but something. I know, a little suspicion is healthy, but questioning your actions non stop definitely is not. 

As time went by, I had those awful thoughts more often and that somehow led to fights I created just to show myself that something must be wrong. Am I worthy of his love? Do I really, truly love him? What If  – insert infinite amount of scary scenarios. Some days were really hard, because it was a battle between emotions and my brain who didn’t let me to enjoy my relationship. You know, like searching for validation that things were okay between us from every close friend or relative I had, stuff like that. Okay, some mental breakdowns, a visit to my therapist, some great memories and almost two years later, I still have this wonderful man by my side. 

We can talk about absolutely everything, the stupid, embarrassing and most intimate stuff – without me feeling uncomfortable or judged. And because we have that type of intimacy maybe I’m scared I’ll lose it. I mean, imagine that everything goes just fine, but somehow you manage to worry a lot about every single detail and feel like a crazy kid who doesn’t deserve to be loved. 

Research is another thing that helped me. Finding that other people also went through this rough experience and managed to get over it offered me some assurance. You worry because you care, normal people don’t have this kind of thoughts when they are not emotionally involved. The simple fact that you question yourself underlines the fact that you deeply care. 

They say that when love is good and fulfilling it is natural to somehow feel your hidden trauma because it is a proper way to heal. Also, you might project it in the present. And that, for me, makes a lot of sense. Some book that really helped me are “The Five Languages Of Love”  by Garry Chapman and “Men Are From Mars, Women Are From Venus” by Dr. John Gray and I recommend them to all in need of clarification or some words of wisdom regarding relationships. 

The fear of losing this is bigger than me sometimes. Most of the time, actually. But I know I am blessed to live this wonderful love and I can make the best of it. And I can make it last, step by step. Love is stronger than fear.

Our mind likes to play tricks on us – especially when it comes to love. Maybe the key is to understand that and don’t blame it on yourself. I am still trying to figure it out, but things get better.

Reclame

Aventura la Bușteni – castel, pisici, munte și iubire

_MG_3965

A durat o grămadă până m-am adunat să scriu acest articol care se vrea complex în care mai împărtășesc din experiențele mele de travel pe tărâmuri mioritice (că n-am bani să mă duc peste mări și tări momentan), în mare parte pentru că în ultimul timp procrastinez în ultimul hal (nu chiar, am fost mai rău de atât) și pentru că am rămas cu peste 400 de poze de selectat și editat. Nah, probleme de ființă cu preocupări artistice.

Nu zic că aceste câteva zile de vacanță mi-au ajuns și că nu mai am nevoie de vreo câteva sau că Bușteni e un loc așa minunat, dar cred că nici măcar nu contează unde mergi atâta timp cât găsești ceva nou, te relaxezi și ești cu cine trebuie. Sorry to break it to you, dar nu am urcat pe munte, nici pe jos nici cu telecabina, because that’s the kind of person I am. Bine că are castelul că altfel ar fi fost doar un loc tristuț lângă munte, dar e drăguț. Măcar în Predeal aveai Moose. Glumesc, sunt cârcotașă, poate că m-am săturat de ruta asta unde merg toți oamenii ăia prin august, dar revenind la oile noastre și lăsând la o parte remarcile mele acide de studentă sărak.

_MG_3738

Cazarea

A fost prima dată când am optat pentru un Airbnb, chiar dacă închiriat pe Booking, pentru că am călătorit cu mai mulți oameni so spațiu și money. Recomand AmurguluiBnB care de fapt e în Poiana Țapului, adică la vreo 45 de minute de mers pe jos de la gara din Bușteni (pentru că în Poiana Țapului opresc doar trenuri Regio) but hey, nu te duci la munte să te plimbi cu un taxi, nu? Practic ai un etaj mare, iar una dintre cele trei camere are baie proprie, decorul e drăguț cozy, livingul e colorat și chill și ai și o terasă. Also, poți să folosești bucătăria și d-astea și e super aproape de pădure. Raportul calitate preț e ce trebuie. N-am prea multe poze cu cazarea, but I highly recommend it. 

_MG_3779

Teatrul cu pisici

Nu știu despre tine, dar mie îmi place să nu am un plan clar când plec undeva, și din fericire iubitul meu e de acord. În sensul că nu îmi fac neapărat o planificare în legătură cu unde vreau să merg, adică îmi stabilesc câteva obiective, dar îmi las destulă libertate în legătură cu unde și când le vizitez ca să nu am un alt stres. În plus, urăsc să fac research pe restaurante dinainte, adică îmi place pur și simplu să mă plimb și să intru unde îmi face cu ochiul de afară, să mă simt așa ca Dora Exploratoarea.

Cu câteva zile înainte de vacanță am vrut să văd ce evenimente se țineau și am văzut random că se desfășura ceva numit Zilele Culturii, cu afișe foarte nașpa care păreau făcute de copii de generală, dar treaba cu pisici mi-a atras atenția. Așa că am fost pentru prima dată la un teatru/mai mult circ cu pisici, iar noi eram în al doilea rând și era aproape gol când am ajuns – noi, vreo 30 de copii și părinții/bunicii lor. De fapt Bimbo Show e un număr mai complex, care are și un clovn, o gâscă, niște porumbei și vreo doi cățeluși, pe lângă pisicile care fac giumbușlucuri. Când eram mică cred că am fost o singură dată la circ și nu îmi place ideea de animale chinuite, dar aici toate animăluțele păreau fericite și super bine îngrijite. În plus, chiar a fost drăguț și mi-a captat atenția și copiii păreau că se distrează. Și cei doi organizatori sunt un cuplu de foști circari, which was even cuter. 

_MG_4067

Castelul

Voiam să îl păstrez pentru sfârșit, dar mai bine scriu acum despre el. Dacă la Bran a fost puțin dezamăgitor, în sensul că stilul lui nu a fost ce aveam eu în cap, Cantacuzino mi-a plăcut, chiar dacă mă avertizaseră vreo două persoane că e plictisitor. Mie mi s-a părut drăguț, puțin sub așteptări, dar chiar a fost o experiență nice. Chiar dacă nu îmi plac ghizii în general, cel de aici nu a fost chiar așa deranjant. În ciuda a ceea ce vezi pe site, ai voie să faci poze în interior, iar prețul e destul de okay, 20 de lei parcă dacă ești student, asta fără galeria de artă care sincer nu mi-a lipsit. Mi-a plăcut aerul boem și faptul că există foaarte mult lemn și vitralii. Nu mă pricep eu la comentat arta, but. În plus, curtea castelului e foarte mare, leagănele alea clișeu sunt cute. O altă treabă interesantă care se desfășoară afară și pe care am făcut-o pentru prima dată este trasul cu arcul, care mi-a plăcut mult și care vreau să se repete. Un fel de Robin Hood după doi ani în Berceni. 

_MG_4071

_MG_4068

Nu zic că aș veni aici mereu, dar e bun de marcat pe listă. Oricum, mie îmi plac mult castelele și clădirile istorice și abia aștept să ajung la Castelul Huniazilor la un moment dat. Soon sper. 

_MG_4014

_MG_4015

Unde să mănânci și unde să NU

În ceea ce privește mâncarea, cred că a fost prima dată când am plecat în vacanță și am gătit (a se citi pizza congelată și sendvișuri) și cred că am ieșit mai ieftin așa. Cât despre  localuri, Grill Express are o pizza absolut oribilă și, trust me, eu sunt aia care a inventat pizza cu oțet la un restaurant nasol din Brașov. Pe de altă parte, La Etaj a fost mișto din mai toate punctele de vedere (mai puțin muzica, I mean cine ascultă Andra pe repeat o oră?), adică mâncarea a fost super bună, personalul drăguț, locul e decorat nice și prețul e okay. E și în centru, aproape de gară.

_MG_4112

Despre călătoria asta, sau despre călătorii în general, nu prea știu ce să povestesc. De data asta mi-am dat seama că fericirea chiar vine din chestii simple, oricât de clișeu sau fake ar suna pentru o persoană preponderent depresivă ca mine. Nu trebuie să mergi într-un loc fancy sau să faci ceva deosebit ca să ai starea aia pe care ți-o dă descoperitul de locuri noi alături de persoana importantă pentru tine. I think I am blessed I got the chance to discover new places and be happy with him and I wanna do that again and again. 

Much Love and Peace. 

P.S: Pentru mai mult spam cu poze, cum îmi place mie să fac, uită-te pe Instagram. 

Alte povești despre fotografia pe film și de ce e important să ai hobby-uri

Untitled-7

Am scris acum câteva luni despre cum am descoperit fotografia pe film și cum mi-a schimbat cumva lifestyle-ul, după ce am primit acest aparat vintage minunat că până îl duceam eu la reparat pe cel care probabil mi-a făcut poze de bebe îmi trecea și pasiunea. Din fericire, nu l-am lăsat pe birou să se pună praful pe el și acest obicei nou m-a captat – în ultimele trei luni am învățat câte ceva despre acest tip de fotografie și l-am plimbat după mine de colo-colo.

Nu mă dau mare fotograf acum, că nu sunt – cu toate că mi-aș dori, dar probabil sunt mult prea leneșă ca să învăț pe deplin partea tehnică; pentru mine se bazează mai mult pe emoție. Nici de data asta nu am învățat prea bine setările pe film, dar am făcut un mic research și îmi place să cred că am schimbat ceva. Dacă data trecută aveam doar câteva poze, pentru că nu știam că de fapt sunt 72 și  prima mea încercare a ieșit puțin dezamăgitoare, acum deja mi se pare că stăpânesc puțin mai bine situația și sunt destul de mândră de ce a ieșit. Nici nu am așteptat două săptămâni după developare la mine în oraș, dar asta nu e o informație relevantă; în plus, am mai zis că mi se pare puțin mai costisitor, dar în același timp merită.

De ce îmi place ideea de fotografie pe film?

Pentru că ai o singură șansă – nu poți să încerci șapte cadre diferite, să vezi cum au ieșit, să le ștergi sau modifici – abia la scanare poți să îți dai seama, adică în destul de mult timp.

Îmi place foarte mult faptul că, până vezi ce a ieșit de fapt, uiți momentul în care ai făcut respectiva fotografie și așa e într-un fel o dublă bucurie, că poți să o vezi într-un final și că ai o amintire de rememorat.

Mi se pare că foarte multe chestii, adică în mare parte toate arată artistic pe film.

Îmi place vibe-ul ăsta vintage unde nu mai avem totul așa digitalizat și suntem hipsterei.

Îmi place să îmi plimb camera veche în husa ei de piele și să apăs pe declanșator random ca după să aștept câteva săptămâni sau luni până să văd ce a ieșit.

Știu că multora li se pare ceva ciudat, mai ales că azi toată lumea se autointitulează fotograf și că poți să surprinzi ce e în jurul tău chiar și cu telefonul, dar pentru mine e o treabă de amintiri și emoție și ceva mai deep, adică tot procesul ăsta. Ori devin o fană a vintageului, ori de fapt am fost mereu și acum că mă maturizez îmi ies anumite componente ale personalității la suprafață.

E important af să avem hobby-uri

Eu cred că nu poți să fii într-un oarecare echilibru cu tine dacă nu găsești ceva de făcut care să te facă să te simți bine, indiferent de ceea ce ar însemna asta. Fie că devorezi seriale, filme sau cărți, ești fan al activități în aer liber sau colecționezi chestii, mi se pare că asta te face să ai un scop și să îți implici energia în ceva. După mine, preocupările artistice de genul scris sau fotografie au cu adevărat proprietăți terapeutice, de aceea mi se pare foarte trist că unii oameni nu și-au găsit (sau, mai degrabă nu-și caută conștient) un mod de evadare. Pentru că da, viața e complicată uneori, dar cred că trebuie să avem singuri metodele noastre de coping. În plus, un hobby te face să te simți mai puțin singur, sau să nu îți proiectezi absolut toate nevoile pe persoana de lângă tine și te face să te înțelegi mai bine. 

Nu știu, nu sunt psiholog, dar cred că dacă iei o activitate pe care o iubești și poți să o desfășori în singurătate și să te ajute să te regăsești, cumva, ești pe drumul cel bun de self-love and self-discover și crești mult pe plan personal.

Închei aceste constatări de speaker motivațional cu câteva povești scurte despre zilele în care m-am uitat prin lentila de sticlă a aparatului foto.

Ziua în care am plecat cu o prietenă până la Sinaia și, chiar dacă era Mai, a fost așa de frig încât mi-am luat geaca de iarnă; also, la Peleș era o coadă imensă.

Ziua în care am plecat de nebună într-un one day trip la Brașov și m-am văzut cu prietena mea cea mai bună după o perioadă de distanțare.

View this post on Instagram

Și această idee de decor cu cărți.

A post shared by Beatrice Crețu (@beatrice_c11) on

Ziua în care am fost cu el la Zoo și am mâncat vată de zahăr roz.

Plus altele despre care cel mai probabil voi scrie pe Instagram unde mai fac eu spam artistic.

„Ce se întâmplă în iubire” de Alain de Botton – un fel de relationship advice for dummies

69382308_1190859181094480_8545399449042550784_n
Da, am niște nuanțator albastru pe unghie. 

Bine, poate știi și tu ce se întâmplă sau ce ar trebui să se întâmple, dar de câte ori nu te-ai întrebat dacă e okay sau cum ar trebui să fie de fapt. Eu cred că iubirea e complicată, plină de haos și frumoasă, cu proprietăți vindecătoare. În același timp, consider că avem așteptări mult prea mari, dictate de societate și de cum ne este ea prezentată în filme cu final fericit sau dramatic, muzică și sfaturi care sunt mult prea rar reale, ci mai mult la modul ideal. Așa te trezești speriat, fără să știi de fapt nimic concret despre iubire. Sau asta se aplică doar la mine, whatever. 

Anul acesta am început să citesc mai multe cărți pe subiect, pentru că eu chiar cred că să te înțelegi pe tine și pe cel lângă care ești e un pas important atât în relație, cât și în raport cu tine – autocunoaștere. Și îmi place să scriu despre toate aceste cărți, pentru că știu că nu sunt singura care se luptă cu confirmări exterioare și pe care anxietatea o face să se comporte ca o nebună câteodată.

Auzisem de cartea lui Alain de Botton acum ceva timp, dar am fost reticentă și credeam că e vreun alt clișeu plicticos, gen citatele alea de pe Facebook care îți spun cum să fii extra mega iubitor peste noapte. Ulterior, am mai văzut chestii despre ea și am zis să-i dau o șansă, ala că l-am rugat pe iubitul meu să mi-o ia de la bibliotecă, pentru că genul ăsta de cuplu suntem.

Când am început-o, simțeam teama să nu ratez vreo parte, și mi se părea că paginile trec mult prea repede pentru cât de multe aveau de spus. Cartea asta nu e o rețetă despre cum să ai o relație lungă și fericită și nici o listă cu exemple de așa nu. După mine, e mai mult o radiografie reală care subliniază ideea că ne proiectăm propriile probleme pe partener, fapt ce e inevitabil, și că putem să încercăm să ne vindecăm.

Mi-a plăcut foarte mult că îmbină povestea de iubire fictivă cu o serie de constatări sau explicații ușor psihologice și că nu stilizează iubirea prea mult. Nu e flower power și happy happy joy joy mereu și nu trebuie să fie așa, adică dacă nu te încadrezi în tiparul ăla nu înseamnă că e ceva greșit.

Cred că te face să înțelegi mai bine cum ar trebui să fie relațiile de fapt – doi oameni care se iubesc și încearcă să se vindece reciproc și separat.

Și o serie de citate care mi-au plăcut: 

„Se pare că știm mult prea mult despre felul cum începe iubirea și nesăbuit de puține despre cum ar putea să continue.”

„Iubirea atinge apogeul în clipele când se dovedește că persoana iubită înțelege, mai limpede decât au fost vreodată capabili ceilalți, ba poate chiar și noi înșine, acele părți din noi care sunt haotice, stânjenitoare și rușinoase.”

„Le facem cel mai mare hatâr iubiților noștri îmbufnați când suntem capabili să le tratăm înfurierile așa cum le-am trata pe cele ale unui copil mic.”

„Nu e nevoie să fim constant rezonabili ca să avem relații bune; lucrul pe care trebuie să-l stăpânim este capacitatea de-a recunoaște uneori cu detașare că se poate ca, din anumite puncte de vedere, să fim întru câtva nebuni.”

„Ai nevoie de o anumită autonomie înainte ca faptul că ești dezbrăcat de altcineva să ți se pară un răsfăț.”

„Sunt doi oameni care au o nevoie disperată unul de celălalt, dar în același timp le e groază să arate cât de mare e nevoia.”

„Puțini oameni pe lume sunt pur și simplu nesuferiți; cei care rănesc sunt la rândul lor răniți; în aceste condiții, reacția cuvenită nu e niciodată cinismul sau agresiunea, ci, în rarele momente când suntem în stare de ea, iubirea.”

„Adevăratul marker al persoanei potrivite nu e ideea pur teoretică a complementării perfecte, ci capacitatea de-a tolera deosebirile.”

Câteva chestii useful pe care să ți le pui în bagaj

moodboardv2
Mare încercare de Mood Board

Nu știu dacă simt eu nevoia de o vacanță acum, – de fapt ba da, și mai e foarte puțin până când voi putea să mă bucur din nou de starea aceea pe care ți-o dau camerele de hotel și locurile noi în care te aventurezi – dar m-am gândit să am și abordări mai useful cumva pe blog, pentru că nu totul ar trebui să fie despre mine și poate pot să ajut cumva, cu un sfat sau o idee sau whatever it is.

Așa că uite o listă (listele, preferatele mele pe care le recomand cu orice ocazie posibilă; ah, stai, de fapt nu fac asta doar sună bine; oricum fă-ți liste it helps) cu ce mi se pare mie important să îți pui în bagaj, indiferent că pleci la munte, la mare sau pe altă planetă. Nu călătoresc atât de mult pe cât mi-aș dori, poate pentru că atunci când ești student și nu provii dintr-o familie de bani gata posibilitățile tale financiare sunt considerabil reduce, dar încerc să mai ies din viața mea de toate zilele și probabil voi mai scrie aici despre cum e să travel cu bani puțini, pentru că am descoperit că e posibil să pleci câteva nopți și fără să dai o grămadă pe cazare (citește aici despre cum e la Hostel și de ce cred că e o variantă bună uneori).

Voi scoate din această listă elementele basic, de tipul haine și pastă de dinți, pentru că nu mai are sens să le menționez.

  • Ceva grosuț, cum ar fi un hanorac/pulover/jachețică, pentru că oricât de cald ar fi, noaptea se face răcoare sau va ploua pentru că chiar dacă urmărești meteo e posibil ca Mama Natură să te surprindă. Bine, nu zic că nu s-ar putea să fie chiar cald și să cari piesa asta vestimentară degeaba cu tine, așa că mai bine alege ceva mic, compact, care să nu îți ocupe prea mult spațiu.
  • Pastile de durere, Calciu sau Magneziu. Sau toate trei, pentru că nu știi niciodată dacă te apucă vreo criză de ceva, sau, cum sunt eu, ceva cădere de calciu/anxietate/oboseală. Nu zic că nu găsești o farmacie, dar poate nu vrei să pleci de nebun(ă) noaptea din hotel doar pentru asta. Better safe than sorry, if you know what I mean. 
  • O carte. Te duci acolo să te deconectezi și să te distrezi, dar trebuie să iei în calcul că drumul durează de obicei destul de mult. Eu citesc în tren sau autobuz și mi se pare niște timp folosit în mod util.
  • O agendă. Probabil aici mă includ doar pe mine, pentru că mereu plimb câte una prin rucsac doar ca să fie.
  • Nu mai zic de cameră foto și acte, că alea le știm.
  • Căștile. Pot fi utile în situații precum cea de mai sus, mai ales dacă dai de vecini de scaun gălăgioși.
  • Nu știu dacă lumea chiar folosește prosoapele de la cazare, n-am stat în hoteluri fancy, așa că mai bine îți iei prosop de acasă.

Nu știu ce altceva omit, primele trei mi se par super importante și probabil le-am scris din experiența mea, știu că nu ți-am prezentat ceva revoluționar și în cel mai rău caz poți găsi aproape orice la cel mai apropiat magazin – atâta timp cât nu mergi într-o cabană în munți.

Eu am observat că măcar nu uit nimic acasă, surprinzător, și că aproape am ajuns în punctul în care nu îmi car inutil chestii după mine – măcar încap toate într-un troller micuț și un rucsac. În plus, am început să îmi dezvolt obiceiul de a -mi lăsa laptopul acasă și cred că e o decizie foarte bună.

Nici nu contează unde pleci și cât stai, atâta timp cât ieși puțin din rutină și reușești măcar un pic să îți pui restul gândurilor pe hold.

Happy travelling,

Betty.

Există viață după Facebook și Instagram – cum a fost #olunăfărăsocialmedia

_MG_3607v2
Credits photo: my awesome boyfriend. 

Am revenit pe Tărâmul Internetului și pauza mea de deconectare s-a încheiat, așa că acum pot să văd liniștită cine ce mai face și alte chestiuni din astea vitale care se mai desfășoară în mediul online. În plus, pot să împărtășesc content-ul pe care nu l-am pus în ultima lună, deci dacă fac spam e justificat. Just kidding. Urmează un articol destul de lung și pe alocuri incoerent. 

Într-o notă mai serioasă, ultima lună a fost extrem de benefică pentru mine și dacă m-ar întreba cineva care are dubii în legătură cu o decizie similară, i-aș spune să o facă și gata. Ca să înțelegi, gândește-te că eu pierdeam super mult timp fără să mă uit la nimic concret, în sensul că îmi ridicam telefonul doar ca să dau un refresh inutil sau deschideam Facebook pe laptop și rămâneam acolo câteva ore, cu tabul în față, fără să pot lucra la ceva. Deci aveam un oarecare nivel de dependență.

Nu zic că acum am ajuns precum  călugării ăia budiști și că obiceiurile mele au devenit sănătoase peste noapte, dar cred că e un challenge pe care merită să îl încerci și care te ajută să te descoperi puțin mai bine. Citisem despre asta când am luat decizia spontană să renunț la afișarea online, dar nu eram foarte sigură la ce să mă aștept. Ideea e că atunci când nu mai postezi și nici nu mai vezi ce postează alții, ajungi să reflectezi mai mult asupra a cine ești tu și ce vrei să transmiți. 

Primele zile au fost puțin ciudate, dar după ce petreci niște timp fără online, ajungi deja să uiți că există – social media who? Sunt foarte mândră că nu am folosit acele emergency exits despre care vorbeam, adică chiar nu am intrat absolut deloc. Bine, am mai tras cu ochiul la un story pe Messenger că era acolo dar nu l-am deschis, iar Google News sau cum îl cheama nu se pune. Also, nu poti sa interzici social media oamenilor din jur. 

Am avut o grămadă de timp și poate chiar l-am folosit healthy. Am stat cu oameni care îmi fac bine și am descoperit câteva locuri noi. Am citit, cred că nu am mai citit așa mult de când eram mică, iar ăsta este unul dintre aspectele de care sunt foarte mândră, în sensul că mereu simțeam că nu am destul chef sau energie sau timp ca să citesc și asta mi se părea extrem de trist. Acum, în schimb, am reușit să termin vreo câteva cărți. Mi-a crescut și attention span-ul puțin, având în vedere că eu nu aveam răbdare să termin un articol scurt sau un status mai explicit și acum am devorat puțin  blogul lui Mark Manson (Da, tipul care a scris „The Subtle Art Of Not Giving a Fuck”). Cum spuneam și mai sus, am avut mai mult timp de introspecție și asta este puțin overwhelming pentru o persoană pe care o mănâncă anxietățile în fiecare zi, dar cumva când ajungi să nu îți mai hrănești creierul cu prostii poate ajungi mai bine – nu că aș fi devenit prea înțeleaptă între timp. Also, am scris pentru că simțeam nevoia, nu pentru că îmi spuneam că trebuie

Nu zic că social media e rea și trebuie să o punem la colțul de rușine și să o izolăm de ceilalți copii și am ajuns la concluzia că e utilă doar dacă știi să o folosești cum trebuie. Nu vine nimeni cu un ghid care să îți explice cum și de ce să faci sau în ce cantități (nu industriale, obvious), dar ai posibilitatea să promovezi niște chestii relevante, mai mult decât să îți dai check-in în aceleași locuri și să pui poze cu tine în chiloți (nu că aș încerca să judec sau să fiu politically incorrect). Până la urmă fiecare face ce vrea el în ograda lui virtuală, dar dacă poți să te dezvolți pe tine și să îi ajuți cumva pe ceilalți, măcar că dai o idee sau ceva care să le gâdile inspirația cred că e mai rewarding. 

Am constatat că cu cât mă apropiam de ziua în care voi reveni pe Social Media, cu atât nivelul meu de anxietate creștea, pentru că pun presiune pe mine în legătură cu organizarea postărilor și știu că e vina mea și că trebuie să învăț să nu mai consum atâta energie cu asta, ci mai mult să fac content – adică să scriu și să fac poze pornind de la premisa că îmi plac aceste activități, nu pentru că simt nevoia să mă afișez. Oricum, în experimentul ăsta am constatat că pot să iau o pauză atunci când simt nevoia și că nu e absolut nimic în neregulă cu asta. Trebuie să mai lucrez puțin la partea asta și să înțeleg cum pot să fiu organizată și productivă în același timp 

Câteva concluzii mai clare la care am ajuns:

  • FOMO este hrănit de online, pentru că uităm că noi vedem acolo doar ce vrea omul ăla să ne arate și imaginea lui e cumva distorsionată.
  • Nu social media este negativă și nu trebuie să îți ștergi toate conturile și să te muți în munți, dar să te educi puțin.
  • Pot să trăiesc în contexte sociale și fără să dau scroll infinit – bine, poate că tot fac ceva pe telefon, but baby steps. 
  • După ce închizi Facebook și Instagram, îți dai seama că ai o viață offline.
  • Dacă am putut să trăiesc o lună fără să știu ce fac foarte mulți oameni, înseamnă că trebuie să încep să dau unfollow masiv și să îmi filtrez mai bine conținutul pe care îl văd.
  • Dai vina pe social media că procrastinezi când de fapt e vina ta. Și nu trebuie să mă simt vinovată că postez prea puțin sau prea mult, iar toată planificarea asta ar trebui să fie oarecum relativă. Dar cum eu așa funcționez și mă apuc destul de greu fără un To Do List măcar mental, trebuie să găsesc un echilibru între astea. 

Acum voi încerca să îmi educ obiceiurile și chiar dacă revin să nu cad din nou în vechile extreme. Adică pot să iau o pauză oricând și trebuie să mă concentrez să fac ce îmi place din motivul ăsta și să îmi dezvolt aceste skilluri. Și fuck rules. 

P.S: Bless my bf că îmi trimite video-uri cu animale.

P.P.S: O replică status worthy pe care nu am avut cum să o postez. „Dani Mocanu are manele de nișă”.

#olunăfărăsocialmedia – de ce iau o pauză de la floricele și perfecțiune

_MG_3330

Social media, această pășune online unde fiecare are dreptul să își susțină opinia și să fie pasiv-agresiv în legătură cu asta, să își pună un milion de filtre și să prezinte cât de mișto și fericită e viața lui, în special pe Sfântul Internet sau să aleagă să fie real și să ne arate că nu e chiar atât de intangibil și nu zâmbește așa des ca în pozele de pe Instagram. Nu judec și nu încerc să fiu ipocrită, că și eu intru more or less în oala asta de oameni care își caută cumva validarea în online, chiar dacă nu la un mod hardcore.

Nu spun acum că social media e rea și ne face să ne pierdem încrederea în noi și să ne vindem sufletul pentru like-uri, doar că eu cred că trebuie într-un fel să facem ceva de genul educație pentru online. În sensul că sănătatea noastră psihică depinde destul de mult de ce vedem când dăm scrollul cel de toate zilele prin feeduri care mai de care mai fericite și perfecte.

Îmi place Instagram. Îmi place Facebook. Îmi place că avem oportunitatea asta de a ne exprima liber, fără prea multe rețineri, de a ne inspira, de a ne informa, de a ne scoate arta la lumină. Eu cred mult în asta și, având în vedere că nu consum aproape deloc TV sau radio, new media chiar sunt o sursă importantă de informare pentru mine. Cred, totuși, că e foarte important să poți să filtrezi contentul pe care îl consumi în online. 

În ultimul timp, am observat că îmi este destul de greu să mă adun și să creez, pentru că ajung să mă compar cu tot ce văd și să mă simt ușor pierdută – în sensul că poate nu pot face nimic suficient de bine și știu că barierele astea mentale ni le punem singuri, dar sunt hrănite înt-o anumită măsură de ceea ce vedem. În plus, ajung să nu fac nimic și să mă pierd prin scrolluri inutile și mie mi se pare că dacă petreci mai mult timp online fără scop sau încercând cu disperare să promovezi ce faci, decât făcând concret ce îți place, ai putea avea o problemă. Cum am mai spus aici, social media ar trebui să fie mai mult un mijloc, fie el de promoting, informare, inspirație, divertisment and so on, nu un scop. 

Așa că am decis să iau o pauză de la social media începând de luni. Fără Instagram, Facebook sau blog – până mă adun și înțeleg mai bine decât acum ce vreau eu să transmit în online și de ce fac asta. Mă aștept ca în perioada asta să mă concentrez mai mult pe mine, pe scris, pe fotografie, să citesc, să petrec timp cu oamenii la care țin și să fac mai multe chestii pentru care nu găseam moment până acum. Asta nu înseamnă că nu pot să fac chestiile de până acum, din contră – probabil voi reveni cu mai mult content. Sper să mă ajute să mă echilibrez puțin pauza asta. Oricum, nu e ca și cum renunț la internet și mă mut în peșteră. Voi continua să folosesc Messenger, because I need. Și probabil voi avea și câteva așa-zise emergency exits. Oricum, sper să învăț ceva din luna fără social media și să reușesc să o duc până la capăt. Peace.