Cum mai e viața cu un câine

img_6739

De când ai câine, viața ți se schimbă. Clar. Pe lângă redecorările inoportune și zgârieturile de pe picioare, ai un program prestabilit de plimbare, înveți să gestionezi situații în care nu credeai vreodată că vei ajunge și profiți de iubirea necondiționată a unei ființe cu blană care te privește angelic. Asta atunci când nu te ignoră. Pot spune că mi-am dezvoltat deja instinctele materne pentru viitorii mei câini și că habar n-am ce voi face când va trebui să plec la facultate.

Mersul afară în lesă cu un câine poate fi o aventură. Probabil majoritate oamenilor care mă văd cred că sunt nebună, pentru că eu vorbesc cu el. Și nu neapărat chestii de câini. Dar e o ființă, te înțelege. Îi explic, îi povestesc, vorbesc într-una. Culmea ar fi ca la un moment dat să îmi și răspundă. Și generala întrebare „Ce mănânci acolo?” cu încercarea să îl îndepărtezi de obiectul respectiv, dacă nu intervin mârâitul și posesivitatea.

Când te văd cu un câine, oamenii se împart în 3 categorii, cel puțin identificate de mine.

1. Cei care se sperie sau nu sunt fani câini. Eu îi înțeleg, fiindcă mi-e frică de câinii străini și sunt în stare să ocolesc trei metri. Cu toate că poate nu e justificat.

2. Cei cărora le plac câinii. Și îl mângâie, îi vorbesc, d-astea. Așa am început să socializez, în mod surprinzător. Nu, n-am ieșit la agățat așa. Cele mai frecvente întrebări care ți se adresează?” Câți ani are?” Și rămân ușor confuzi când le spui că are abia luni, „Ce rasă e?” și, preferata mea, „Cum îl cheamă?” Mă simt puțin ca la interogatoriu, dar e destul de amuzant să le explici că îl cheamă Misha, e băiat și are nume rusesc. Când mătușa mea i-a spus asta unui bătrânel care era destul de indignat că n-are un nume românesc, a întrebat-o de ce nu la- botezat Putin. Mă abțin. Btw, am cunoscut un câine pe care îl chema Vasile. Era buldog francez.

3. Posesorii de câini. Care au, în mare parte, pekinezi sau bichoni. Și pe care îi iau în brațe, care vin și mârâie și latră. Ne-am mai întâlnit și cu husky, primul pe care l-am văzut când l-am scos prima oară în lesă și de care m-am speriat maxim, având în vedere că m-am trezit cu el lângă mine fără stăpân. Foarte interesant cum începeți să vă cunoașteți, îți povestesc despre animalul lor, vă vedeți din când în când, îi recunoști. Într-o dimineță când mă duceam la liceu, un nene m-a salutat. Și nu, nu eram cu Misha.

Am spus mai sus că nu am făcut nicio cucerire. Dar asta nu înseamnă că nu am fost abordată de dubioși.

Cum îl cheamă? Misha. Și pe tine?

Și

E cuminte? Da. Și tu?

Bonus, clipul de săptămâna aceasta este cu ființa minunată cu blană. Sorry de thumbnail-ul nașpa și de focalizare proastă, dar cineva *tuse* a mișcat trepiedul.

P.S: Pe el îl găsiți pe contul lui de Instagram https://www.instagram.com/mishathegoldendog/ 

Reclame

2 gânduri despre „Cum mai e viața cu un câine

  1. Foarte tare clipul! Foarte fain. Plac mult cum a ieșit 🙂
    Ca sa nu mai zic de topul tău 😛 (adică bluza) în combinație cu freza și cerceii….. Am deviat dar am vrut sa zic și despre cățel. .. Așa sunt și bărbații 😛 le zici șezi ei fug cât pot. :)))
    Oricum, ești superba 😉

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s