Dialogul personalităților duble sau cum e la mine în creier când mă panichez

dont

De vreo patru luni de când mă confrunt cu o perioadă nasoală, (whatever, sunt în proces de a trece peste, sunt mai bine acum) am avut o mulțime de conversații cu mine. Interioare, de obicei, că nu e un secret faptul că mai vorbesc și singură.

Așa că ajung să am momente cu dublă personalitate. Nu, nu sunt nebună. Dar din perspectiva unui om cu un tip de persoanlitate ipohondru, anxios, paranoic și ușor histrionic, în multe situații în capul meu se dă o luptă paradoxală.  Teoretic n-am nicio tulburare psihică, dar în funcție de tipologia în care te încadrezi dezvolți un anumit comportament și anumite reacții. Cam cum decurg discuțiile cu mine în momentele în care mă apucă panica involuntară și mă gândesc la toate dacă-urile posibile și imposibile?

Stau eu liniștită și încerc să fac ceva, în general când sunt la școală. Și parcă mă înțeapă ceva, parcă mi se înfundă urechea, parcă nu mai văd clar. Cu toate că pot să focalizez perfect.

Și creierul anxios spune: O să leșini. Acum. Gata, ăsta e sfârșitul. Adios.

Și intervine creierul chill care începe să țipe. Calmează-te. Respiră. N-ai nimic. Ești proastă. Ai mâncat, te-ai hidratat, ești bine.

Creier anxios: Uite, sunt palidă. Parcă nu mai aud. Dacă mor aici?

Normal: Tu te-ai uitat în oglindă? Când le e rău, oamenii arată ca fantomele. Tu zici că abia ai ieșit din cutie.

Paranoia: Și de ce mă simt așa? Ce se întâmplă cu mine și dacă n-ai dreptate și…

Creierul normal luptă pentru control. Ce căcat nu înțelegi? Nu ești în niciun pericol, ți-e frica ție de dracu’ știe ce chestie care nu se întâmplă niciodată. Ai mai fost fix în faza asta și ți-ai revenit. Ai leșinat până acum? Ia uite, mai ai și puls. Hai, mori acum? De câte ori ai murit? Fizic, niciodată. Ai și tu niște demnitate, vezi că trebuie să mai faci chestii cu viața ta. Adună-te, ce naiba. PWP

Ăsta e doar un mic episod, o discuție mai complexă necesita prea mult timp de gândire și deja mă simt ciudat în timp ce scriu rândurile astea. Dar, ca un exemplu, cam așa decurg majoritatea zilelor mele, când mi se pare că acum o să leșin, că fac infarct, că am căzut din lună și altele. Normal, inițial nu știam cum să gestionez așa ceva și lăsam starea negativă să mă domine. După mi-am dat seama că nu s-a întâmplat nimic rău, că am depășit fiecare moment de care mă speriasem și, în ciuda faptului că trăiesc mereu în incertitudinea că aș avea ceva cu toate că m-am dus la medic, fac față cu brio. Bine, creierul meu nu se află în cel mai bun stadiu, psihologul mi-a zis că n-am nimic ridicat la nivelul de tulburare, dar e o treabă acolo. Observ și eu.

Recent am citit într-un articol din VICE ceva care m-a ajutat pe partea asta. Ideea era să amâni momentul în care te simți rău, să îți spui pur și simplu că nu ai timp acum. Am testat, cu niște efort funcționează.

Dacă te identifici, măcar puțin de tot cu ceea ce am scris aici, vreau să știi că nu ești singurul om care experimentează situații similare, că o să treacă, nu ești vinovat că ți se întâmplă și dacă ai nevoie de ajutor trebuie să îl ceri. Psihicul nostru e ceva destul de greu de înțeles, dar care ne cam controleză. And this, my friend, sucks.

Anunțuri

Un gând despre &8222;Dialogul personalităților duble sau cum e la mine în creier când mă panichez&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s