mironosița care plânge că se înjunghie singură

_MG_1150.JPG

E frig, frigul acela de noiembrie care te face să tremuri din toate încheieturile, îți face mâinile mai reci decât erau deja și îți amorțește simțurile. Tu găseai confort aici, în toamna târzie și zile mohorâte, dar parcă ești într-un film prost care de fapt se cheamă viață și aștepți să se schimbe ceva când totul e rutină. Te doare. Și ți-e milă de tine, dar știi că nu meriți nici cea mai mică bucată de compasiune.

Ai crezut că rănile ți s-au vindecat și demonii ți-au murit cu mult timp în urmă și nu mai ești clișeul ăla ambulant care îți provoca greață. Dar mai sângerezi și te mai bântuie când te aștepți mai puțin, fix atunci când crezi că ești într-o linearitate de aproape bine. Și vine așa, PUF, un val de mâzgălituri și te-ai dus iar la începutul sfârșitului. Unde gândurile tale joacă șotron și-ți sar toate în cap, lovindu-se zgomotos. Ca într-o jucărie de bebeluși care zăngăne. Ca într-o casetă care s-a blocat pe primele 3 secunde. Cadre suprapuse. Un conglomerat de moarte, mizerie, vulnerabilitate, iraționalitate. Frică. Ți-e frică să nu fi din nou cel mai rău om de pe pământ. Să nu rămâi singură. Să nu meriți.

Știi că poate nu îi iubești suficent de mult sau de bine pe oamenii care sunt cel mai bun lucru din viața ta. Care te-au scos din tornada ta de atâtea ori și care speri din toată inima să nu se sature, să obosească, să te abandoneze cu toate că nu i-ai învinovăți. Că niciodată nu ai fost destul de bună pentru nimeni și nimic și poate ești doar un dezastru destinat să stea mereu în preludiul transformării, în iluzia că va fi o versiune mai bună a sa, dar care ajunge fix în punctul din care a plecat, când nu fusese atins.

Ești mereu prinsă aici și ești propria ta victimă. Ești și propriul tău criminal, ca într-o poveste veche și romantică despre oameni care au nevoie de oameni ca să scape din infernul pe care și l-au construit singuri. Nu ai vrut asta. Nu ai semnat nicăieri, nu te-a întrebat nimeni, nu ai făcut nimic care să ateste că îți dorești să trăiești cu nebunia asta care nu îți permite să te bucuri ca o persoană normală, să iubești ca toată lumea, să fii fericită. Tu trebuie să-ți chestionezi fiecare acțiune, să fii suspicioasă și să nu te mai înțelegi. De parcă ți-ar plăcea să simți că ai o bombă cu ceas care e gata să explodeze la fiecare respirație. Nu ești o masochistă și suferi și tu când vezi cât rău îți faci. Încă te mai cauți înainte să te fi transformat în mironosița care plânge că se înjunghie singură. Dar ai din ce în ce mai des impresia că acea tu a murit.

Te zbați. Încerci. Respiri. Și uneori asta ar trebui să fie destul.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s