Despre comparație

_MG_4492Trăiesc în lumea asta a perfecțiunii de pe net, unde suntem toți intangibili și nimic nu merge prost, unde zâmbiți în fiecare poză și vă conturați personna din ce în ce mai stabile emoțional și psihic. Suntem o ciorbă într-o oală mare care se vrea cea mai bună, într-o competiție continuă după validare, de parcă poți să îți iei ce ai pe suflet și să îl înfrunți dacă îți spun câțiva străini din spatele unui ecran că te înțeleg. Tehnologia e bună, poate sunt eu defectă. Uite un subiect sensibil pe care, de obicei, probabil îl evităm și încercăm să rămânem cât mai ancorați în propria noastră realitate – știu că nu toți oamenii normali la cap bagă asta în seamă, dar instinctul meu îmi spune că suntem niște fakeri buni și ignorăm cu nonșalanță problemele astea, ca și cum dacă ne-am axa pe niște elemente egocentriste ne-am vindeca. 

Deschid Facebook și Instagram mai mult din automatism, că știu că pot să trăiesc și fără ele, doar mi-am făcut experimentul ăla cu o lună fără social media să îmi demonstrez că nu sunt dependentă; dar în același timp ceva nu mă lasă, probabil niște FOMO ușor accentuat. Dau un scroll, două, trei și simt cum la mine în cap niște mecanisme pornesc într-o acțiune de autodistrugere. Depășesc destul de des granița aia subțire dintre inspirație și comparație. Și sunt aproape sigură că nu sunt singura.

Că alții fac și au și sunt; că ei știu mai mult și călătoresc mai mult și se distrează mai mult; că ei nu au un haos pe care încearcă să îl înfrângă și sunt mai fericiți și pot să trăiască în puful ăsta roz fără să le vină să se revolte la fiecare chestiune care nu merge așa cum vor. Că ei au succes la vârsta ta și că fac bani și au un lifestyle echilibrat. Dar poate că eu nu am simțit niciodată că sunt destul. Că devin destul de des copilul ăla pierdut printre hashtag-uri și checkin-uri care vrea să fie dus în cabana lui de la munte, învelit cu o pătură și lăsat acolo să plângă în voie.

Am tendința să mă compar cu toată lumea și știu că asta nu e bine. Știu că ar trebui să fim toți întregi și să ne bucurăm de reușitele celor din jur, să YOLO și carpe diem și pace bucurie, să fim capabili să privim lumea exterioară fără să ne identificăm și să idealizăm tot ce vedem. Uit că toți purtăm niște măști, mai puțin apropiații pe care îi cunoști suficient de bine încât să vezi dincolo de ele

Textul ăsta despre un subiect sensibil e aici pentru că mi-e mie relativ greu să îl scriu, și asta înseamnă că într-o anumită măsură vindecă. 

Măcar mă valorizez din interior. Și sunt conștientă că am o problemă sau mai multe și lucrez la ele. Nu zic că stau toată ziua în fața unui ecran făcând comparații, dar am momente umane și deranjante în care mi se pare că nu sunt suficient și că s-au dat fericirea și talentul și la mine s-au oprit. 

Ce vreau să zic aici probabil e că știu că nu sunt perfectă și asta e okay; și dacă nu sunt ca enșpe mii de oameni din jurul meu e tot okay, măcar sunt eu și asta e destul.

Also:

Ia o carte.

Sau o agendă.

Sau deschide Netflix.

Sau vorbește cu cineva care înțelege.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s