13 Reasons Why

13-reasons-why_0

M-am uitat acum vreo două săptămâni la noua produție Netflix care a avut premiera pe 31 martie și care a cam creat isterie. Sigur ai auzit despre, ai citit vreun articol sau ai văzut meme-uri, pentru că zilele astea internetul e plin de păreri pro și contra. A fost deep, trist și genial în același timp. Încerc, pe cât posibil, să nu scriu o recenzie cu spoilere.

Bazat pe carte scrisă de Jay Asher în 2007, serialul prezintă, într-o manieră inedită, viața adolescentei Hannah Baker care s-a sinucis. Încă din primele minute este evidențiată tema oarecum tabu chiar și în societatea contemporană. „Hannah Baker here. I’m about to tell you the story of my life. More specifically, why my life ended.” Așa începe prima dintre casetele cu motivele care au dus la sfârșitul dramatic. Puțin previzibil. Nu voi face un rezumat cu ceea ce se întâmplă, pentru că sigur nu m-aș putea abține din a da detalii și mai bine vezi singur ce și cum. Sunt doar 13 episoade, dacă te chinui puțin poți să le termini într-o zi.

Te cam zguduie, mai ales dacă ești genul mai sentimentalist sau treci printr-o perioadă nasoală. Nu vreau să zic că o să plângi cu lacrimi de crocodil la scenele cu iubire tristuță dintre Clay și Hannah, dar o să-ți dea o stare. Am fost destul de deprimată vreo două zile după.

Ideea e că serialul prezintă o REALITATE. Da, poate ți se pare ușor exagerat că sunt accentuate toate părțile negative. Dar viața cam așa e, mai ales în perioada liceului. Personajele sunt tipologii pe care sigur le-ai întâlnit. Sunt abordate subiecte dure, dar adevărate. Bullying, care știm cu toții că există, pentru că adolescenții se judecă reciproc și  își  spun cuvinte cu rezonanță emoțională doar fiindcă sunt diferiți and shit. Viața de outsider, pe care fiecare a trăit-o, probabil, într-un anumit context. Prietenie, relații cu părinții, iubire, abuz aka viol, școală. Poate că este prezentat dintr-o manieră sumbră, dar chestiile astea chiar se întâmplă și n-are rost să ascundem asta. Că nu e totul roz cu floricele și zâmbețel.

Am observat că o grămadă de organizații pentru sănătate psihică și naiba mai știe ce din SUA, în general (că în Românica nu prea avem așa ceva), susțin că serialul are un impact negativ. Mie mi se pare că în sfârșit a fost prezentată și fața asta urâtă a adolescenței, unde te lupți cu niște probleme pe care nici tu nu le înțelegi, unde se pune presiune pe tine, unde așteptările nu coincid cu ce se întâmplă, ai parte de o mulțime de stres și ajungi într-un punct în care ești doar o particulă pierdută din Univers care nu știe ce să  facă. Te vei identifica și tu cu vreun personaj, vei simți că nu ești unicul om care se confruntă cu anumite chestiuni. Cel puțin așa am simțit eu. Da, poate că e dur și poate chiar i-a lovit destul de tare pe mulți, dar mai bine să fim sinceri.

Nu suntem singuri, avem  momente nașpa pe care le depășim și dacă ne trebuie ajutor exterior trebuie să îl cerem. Știu că la noi în țară nu se pune mai deloc accent pe așa ceva, dar BE VOCAL. Nu mă bag la statistici și d-astea, dar nu cred că situația arată prea bine. Așa că poate serialul ăsta ar trebui să fie un fel de semnal de alarmă.

Am auzit destul de multe comentarii negative, așa că uite părerea mea. Watch it. Fuck off.

Jurnalul vieții cu un câine

IMG_9086

Viața cu un câine este, clar, interesantă. Am scris AICI și AICI despre cum este să conviețuiești cu minunata creatură într-un apartament, ce atribuții în plus dobândești și câte chestiuni noi înveți. De curând, am rămas singură acasă două săptămâni cu Misha Câinele (vezi Instagram). Cu toate că am stat cu el de când era bebeluș, a fost diferit să petrecem atât de mult timp împreună doar noi. Adică pe lângă faptul că a trebuit să am grijă de mine, a mai fost și el. Mamă de câine cu normă întreagă, chiar m-am descurcat mai bine decât mă așteptam.

Unul dintre aspectele cu care nu prea eram obișnuită a fost trezitul de dimineață. Adică pe la 6 și ceva, cu toate că în ultimele zile și-a dat și el seama că dacă e liniște în casă poate să doarmă mai mult și am ieșit chiar pe la 8 fără.  Mi se pare un avantaj major la a avea câine faptul că te obligă să te plimbi de trei ori pe zi. Adică serios acum, probabil aș fi stat ca leguma sinistrată, dar așa a trebuit neapărat să iau niște aer. Nu cred că în alte condiții m-ar fi apucat pe mine plimbatul de nebună prin cartier.

Foarte interesant pe stradă e că socializezi cu alți stăpâni de câini sau cu oameni care vin să-l mângâie pe Misha. Nu că n-ar exista și tantici care se uită la el ca la un extraterestru și fac afirmații nesimțite, dar nu vreau să fiu rea în acest articol așa că hai să continuăm cu pozitiv. Cum spuneam, posesorii de astfel de animale sunt oameni mișto care vorbesc cu tine ca niște părinți responsabili, cu detalii și tot tacâmul și care te salută când te văd, cu toate că tu habar n-ai cum îi cheamă. Și copiii au cele mai drăguțe reacții posibile. Unul de vreo 5 ani așa, m-a întrebat super serios dacă înțelege română. El mai știe și engleză și spaniolă uneori, dar da, româna e limba lui nativă.

Foarte housewife modernă, i-am gătit. Pentru că în dieta lui echilibrată de câine este inclus și orezul simplu cu conservă. N-am mai făcut atâta orez niciodată în viața mea, dar e bine că am învățat ceva nou.

Având în vedere că are aproape un an, așa că teoretic încă e un pui, este destul de normal să mai aibă mici crize. De exemplu, posesivitatea. Adică acel moment când îl apucă mârâitul pe chestii mici pe care crede că vrea să i le ei, cum ar fi covorul lui în legătură cu care am avut o ceartă majoră. Dar se calmează. Ca să înțelegi un câine, trebuie să gândești ca un câine. Mai am de lucrat la faza asta.

Cu toate că în momentul de față nu suntem într-o fază prea bună, în sensul că vineri m-a mușcat și acum am o frică nejustificată de care ar trebui să scap, tot cel mai minunat câine de pe planetă rămâne. Suferă în tăcere, are dureri de creștere și e normal să aibă și nervi random. Nu e el genul de câine agresiv, dar acum ar trebui să îmblânzesc fiara și să îmi conving creierul că nu mi se întâmplă nimic.

În concluzie, cam așa e să ai un câine. Merită tot părul care ți se adună pe haine și toate reacțiile de tâmpițel pentru iubirea necondiționată și fața lui de scump. Mai multe detalii în vlogul documentar de mai jos:

Drama Queen cu motiv

tumblr_static_cxyhvmv31ao8owc000ckww840

Mi-am promis că încerc să nu mă mai plâng, că mă adun și mă apuc de articole serioase și mai puțin plictisitoare. Și chiar voi face asta, dar până atunci se pare că Universul a avut alte planuri. Ca să fie clar, nu cred într-un destin prescris și consider că avem cu toții capacitatea să ne construim un drum, dar există o forță mai puternică și unele chestii nu sunt întâmplătoare. Așa că povestesc și chestiunile acestea din viața mea extraordinar de interesantă.

Era o seară minunată de vineri pe care o petreceam în casă ca o ființă pe care nu o prea pasionează interacțiunile sociale. Stăteam în sufragerie pe canapea. Voiam să-mi pun capul pe pernă ca să stau ca omul normal, m-am lăsat pe spate și, surprinzător, m-am lovit de calorifer. Cum naiba să faci așa ceva, nu știu. Normal că m-au apucat fazele cu dacă am pățit ceva. Eram okay, am un cucui nasol și m-a cam durut capul. Nimic grav, din fericire.

Când credeam că asta a fost tot și îmi văd în continuare liniștită de existența mea, azi dimineață înainte să mă duc la părinții mei la țară pentru această sărbătoare la care am constatat că aproximativ singura chestie care îmi place în mod special este drobul, s-a mai întâmplat ceva.  Misha Cel Mai Minunat Câine a avut o pasă mai proastă, nu prea înțeleg eu psihologie canină, dar era supărat și știu că niciodată câinii nu atacă nejustificat și, după două săptămâni de stat singuri acasă în care a fost un îngeraș, inevitabilul s-a produs. M-a mușcat. Cam rău așa, de mâna stângă. Adică am câteva mușcături și vânătăi și mă doare mâna și a sângerat. M-am panicat rău de tot, credeam că leșin acolo, că aia e. Am întrebat disperată lumea dacă ar trebui să merg la spital sau să-mi fac vaccin. M-am calmat după câteva ore când am constat că pot să-mi folosesc mâna. Acum asta e, se mai întâmplă, încă mai are reacții ciudate de bebeluș.

Dar cum în mai puțin de 24 de ore să am parte de două evenimente d-astea care să mă defecteze? Mă bucur că am reușit să mă abțin și să nu caut absolut nimic pe Google că sigur făceam crize. Poate n-am fost un om mai bun și ăsta e răspunsul, habar n-am. Trece.

Procrastination sau cum ajung să mă uit prin newsfeed 2 ore

Știi momentul ăla în care vrei să fii un membru productiv al societății și ai o listă cu chestii pe care ar trebui să le faci? TO DO LIST-ul ăla, scris sau mental, cu aspecte pe care ar trebui tu să le termini într-o zi. Sau săptămână. Și ești pregătit să începi. Te-ai uitat pe lista aia de 5 ori. Ai scris-o frumos, caligrafic, eventual cu sclipici și culori ca să pară mai atractivă. Ți-ai făcut o cafea. Ai băut din ea. Îți spui că te apuci la fix. Când te uiți la ces e deja și 10 și îți zici că mai stai puțin. Și asta se prelungește până constați că s-a dus ziua, n-ai făcut cam nimic și ai obosit. Scenariu cunoscut, presupun.

Definiție via Urban Dictionary

capture-20170408-113222

 

De la un timp am observat că mă regăsesc din ce în ce mai mult aici.  E o poveste clasică, probabil un clișeu imens. Și nu are legătură doar cu învățatul sau școala în general, că îmi amân tot ce e posibil și fac pe ultima sută. Adică proiecte cu o seară înainte and shit. Ajunge, aparent, și la hobby-uri și d-astea. Și vrei să gândești, să scrii ceva sau să faci ceva și pur și simplu nu poți să te concentrezi. Creierul tău ia un fel de pauză și te conformezi. Mâncare, holbat la pereți și Facebook sau Instagram sau ambele. Nu e okay, sunt conștientă.

Și încerci să te aduni și nu prea îți iese. Enervant e mai ales când ai un vibe bun și chiar îți vine cheful și constați că n-ai făcut, de fapt, nimic. Știu că singura persoană vinovată de asta sunt eu și că ține de autocontrol. Că ideea nu e că n-am timp, ci că nu prea îl manageriez cum trebuie.

Cam așa se explică absența mea de pe blog din ultima vreme. Mamă denaturată ce sunt. Dar știu că o să treacă și e relativ normal.

Please, spuneți-mi că nu sunt singurul om care ajunge să se uite peste postări nasoale ale prietenilor de pe Facebook doar ca să nu înceapă să-și rezolve task-urile.

Poate că suntem cu toții DAMAGED

anigif.gif

Poate că suntem cu toții DAMAGED dintr-un anumit punct de vedere. FUCKED UP emoțional în vreun fel. Avem probleme și chestii pe care le ascundem și care ne determină să acționăm în anumite moduri în unele situații. Și nici măcar nu e vina noastră că am ajuns așa. Sunt o mulțime de factori pe care nu îi putem controla care ne-au adus în punctul din prezent. Familia și copilăria, mediul, prietenii, școala, societatea. Presiunea exterioară. Experiențele urâte prin care am trecut. Fiecare și-a lăsat amprenta și ne-a conturat personalitatea. Sau ne-a creat niște goluri emoționale pe care trebuie să le umplem. Sau ne-a făcut să construim niște ziduri de piatră. Și ajungem, la rândul nostru, să fim și noi nocivi și să rănim.

Așa observăm că începe să ne fie frică să ne mai implică emoțional. Si avem niște rețineri, pentru că dacă a ieșit nasol în rânduri repetate, clar va fi la fel. Să interpretăm negativ fiecare acțiune mică sau gest, pentru că paranoia ne urlă că sigur am făcut noi ceva. Să dăm vina pe noi pentru momentele în care oamenii se simt nasol, cu toate că nu există nimic ce am fi putut face. Să fim fericiți doar în aparență și să purtăm măști. Suntem într-un fel de cerc vicios.

Nu știu clar de ce am scris un text așa mic pe tema asta, dar am ajuns la niște constatări și mi-am explicat niște chestii și totul începe să aibă sens. Ideea e că poate acum e haos, dar va fi okay.

Happy princess ediția de primăvară

Nu știu dacă răcesc, mă apucă alergiile de la stat pe lângă pomi înfloriți și natură, mă lovește astenia sau sunt toate combinate. Mi-a fost foarte somn azi cu toate că am dormit, dar am fost un fel de zombie ambulant. Am scris asta în ora de istorie, pentru că e mai important decât războaiele vieții. Priorități. În plus, încercam să mă calmez după ce mai devreme venise o ambulanță la școală și mă apucaseră toate crizele. Dar dacă îi e cuiva rău și se duce la spital, nu înseamnă că am eu ceva. Sunt ușor nebună, știu. De luni tot vreau să scriu artiolul ăsta, dar nu m-am adunat. Ieri am dormit de două ori după-amiaza, deci asta spune ceva. Sunt mamă de câine cu normă întreagă perioasa asta, așa că am responsabilități noi. Bla bla.

Luni a fost o zi mișto. Nu știu dacă s-a întâmplat ceva în mod deosebit, dar am avut un vibe bun. De aici și prințesa fericită. Sau prințesa rătăcită. Și nu pentru că am făcut pozele de album de final de liceu în parc lângă boscheți. Hai că sunt rea, eram cea mai ieșită din filmul ăla, adică nu m-am îmbrăcat drăguț cu tocuri și d-alea. Nici chef de fustă sau rochie n-am avut. Blugi rupți și cămașă mișto. Și am o culoare nouă la păr, albastru teoretic, parțial. Piesa de rezistență a fost COROANA, alegerea mea personală ca să fiu memorabilă și să mă reprezinte. Oricum, mi-a plăcut maxim antiteza din ținuta mea. Bravo, am stil. Că s-au holbat toți oamenii la mine, mulți cu atitudinea de „Vai, săraca” având în vedere că am mers așa cam jumătate de oraș e patea a doua.

princessing around 🔮 #me #mirrorpic #crown #smile #mess #bedroom #shirt #bluehair #new #today #ootd #goodvibes #fuckit

A post shared by Beatrice Crețu (@beatrice_c11) on

Constatarea e că „Fake it till you make it” poate chiar funcționează, cu toate că n-am prea fost de acord. Dar dacă te chinui să nu fii o legumă tristă ajută. Că nici dacă plângi într-un colț nu schimbi nimic. Asta nu înseamnă că te transformi în expresia lui happy happy hoy joy peste noapte. Dar e cu acceptare și d-astea. Panica, ipohondria, paranoia și reacțiile nașpa pot fi ținute sub control. Destul de greu, dar se poate.

Ideea e că după o perioadă aiurea, am avut și eu o zi okay. It gets better. Dar mai întâi e ca naiba. Acum nici nu știu clar ce vreau să zic aici și încă sunt puțin confuză vizavi de o grămadă de aspecte ale vieții mele. Dar e okay. O să fie okay. Trebuie să fie okay. Dacă îți impui și constați că n-ai de ales, aia e.

Uite și niște muzică: https://www.youtube.com/watch?v=seqy9kd_eGo

Ce fac cu viața mea sau crizele despre viitor

15538347_2191799667712797_5104024501889269760_n

Săptămâna trecută am avut o fază de confuzie totală. Și asta n-ar fi nimic ieșit din comun, dacă n-ar fi vizat ceva serios ca viitorul meu și ce vreau să fac cu viața mea mai departe. Mă enervează destul de mult ideea că trebuie să iei o decizie importantă și se pune presiune pe tine și poate chiar nu ești sigur care e răspunsul la întrebarea pe jumătate cretină „Unde te vezi peste 10 ani?” Eu abia mă văd pese o lună maxim. Și e aiurea din moment ce până de curând trebuia să cerem permisiune pentru cele mai mici chestii. Adică mi se pare și mie normal să pregătești omul ăla să devină adult, nu să ai niște aștepări ideale dintr-o dată. În fine.

Ideea e că dacă m-ai fi întrebat acum fix un an la ce facultate mă duc, ți-aș fi spus clar că Jurnalism. Și am ținut-o așa până prin toamnă, când s-a gândit creierașul meu minunat că parcă e ceva prea minimalist, că aș putea să fac ceva deosebit. Proastă decizie, dar mă vedeam eu pe Criminalistică, Psihologie sau Sociologie. Că mă și pricep, clar. Și m-am stresat ca fraiera și ajunsesem la concluzia că voiam doar să stau în pat la seriale. Sau să fiu supererou, nu știu clar ce aș fi salvat. Oricum, aspirațiile mele poate că sunt puțin cam mari, având în vedere că vreau să-mi las amprenta asupra lumii ăsteia.

După ce am avut câteva discuții cu niște oameni, am făcut vreo 5 teste inutile de carieră și am analizat puțin situația, am ajus la concluzia că scrisul e prima mea iubire. Și că mereu mi-am zis să merg pe ceea ce simt, să fac ce-mi place. Așa că pot să studiez și alte domenii și să revoluționez chestii și dacă mă duc la Jurnalism. Hey, eu sunt Betty și îmi place să scriu. Nu vreau să îmi omor partea creativă. Și, totuși, am suflet de artist. Ce clișeu.

Încă n-am un plan clar de după facultate, dar măcar e un început. Un clip nou pe tema asta, după 2 săptămâni de absență.