Ce să mai citești în online?

IMG_5268.JPG

Nu mă uit la TV de câțiva ani, cu excepția unor ocazii rare când văd mai mult reclame, așa că trebuie să mă informez în legătură cu se întâmplă în lumea asta de undeva. Am ajuns să folosesc Facebook ca un tool, în mod benefic și să îmi curăț feedul în așa fel încât să îmi apară chestii relevante. Cel puțin parțial. Cu toate că îmi pierd destul de repede răbdarea si ăsta este unul dintre motivele pentru care nu prea citesc bloguri sau mă uit la vloguri, am decis să fac o listă cu site-uri care merită urmărite. Asta și pentru că cineva mi-a cerut recomandări acum câteva săptămâni și am zis să fie aici.

Așa că poți să dai like paginilor ca să nu uiți de ele. 

Îmi place jurnalismul alternativ și visez să fac și eu asta la un moment dat. Pentru reportaje, anchete și subiecte politice, uită-te pe:

Într-o notă mai fun și fresh:

  • Noizz nu doar pentru că sunt și eu în internship de câteva zile acolo și îmi place la nebunie, ci pentru că e altceva și îți dă vibe-ul ăla mișto.
  • Metropotam mai ales ca să vezi evenimente și locuri de ieșit.
  • Sub 25, cultură urbană.
  • Vice
  • Buzzfeed și Mashable ca să îți gâdile creativitatea.

Dacă ai vreo sugestie de site care merită urmărit, let me know. ^_^

Reclame

4 ani de blog

#BLOGULUNEIALTETIPECIUDATE

*Astăzi dimineață, Facebook mi-a reamintit că împlinesc patru ani de blog. Că eu uitasem. Probabil la un moment dat mi-aș fi dat seama, dar nu poți să lași așa eveniment să treacă fără un articol. Glumesc. Încă nu mi-am cumpărat domeniu și tot cam pe la început sunt.

Relația mea de lungă durată cu bloggingul a început în 2014, adică în vara de la final de clasa a noua, vremurile în care eram un copil care încă se adapta și începea să înțeleagă puțin cine este și ce își dorește de la viață. Așa că speriat și fără un plan concret, s-a hotărât să își facă publice trăirile și părerile.

Inițial ne ascundeam povestea de dragoste de ochii lumii, de teamă să nu fim judecați prea tare pentru că nu ne încadram în tiparele clasice. Dar după o serie de discuții acide, mi-am dat seama că este cazul să ne afișăm și așa a apărut primul articol pe care am avut curajul să îl distribui și pe care oamenii l-au apreciat, ceea ce m-a făcut să am mai multă încredere. Îmi amintesc mesajele sau comentariile random în care se spuneau chestii drăguțe sau lumea din liceu care îmi zicea că m-a citit și i-a plăcut. Și chestiile astea mici te fac să ieși din bula ta și să dai mai departe, să știi că nu faci asta doar pentru tine și că ai un scop.

Blogul a fost acolo în mini momentele de rebeliune, de nebunie, cu plâns și râs, crize și reinventare. M-am maturizat scriind aici, de la adolescenta dezorientată la aproape adult. Am trecut de la haine de copii care nu exprimă nimic la stilul de prințesică-boschet, de la păr lung la breton și bob scurt, de la șaten la verde, roșcat, albastru, roz, blond și naiba știe ce culori am mai avut în cap, de la crush-uri puerile la iubire frumoasă. 

Cu toate că la vreun an și puțin după mi-am șters vreo 50 de articole și mi-am găsit o identitate, asta este ziua în care am apărut prima dată aici. Abia mai târziu a luat naștere, concret, Blogul unei alte tipe ciudate.

Am învățat mai multe despre mine și am făcut progrese în ceea ce privește scrisul, am descoperit ce înseamnă să ai un blog și cum să ai grijă de el cu detalii tehnice and stuff. Când mi-am făcut eu cont pe wordpress, termenul ăsta era ceva vag la mine în creier și nu știam clar ce definește. Am cunoscut oameni și am simțit că într-adevăr fac ceva.

Uneori am fost mamă denaturată și mereu sunt în punctul în care îmi spun că mă ocup mai mult, dar acum am în plan o serie de schimbări care vor veni în curând.

Thankful af pentru fiecare persoană care a citit ce am aberat eu pe aici. 

Kisses, Betty. ❤ 

The Coffee Factory sau unde am scris astăzi

IMG_5421

Căutam de câteva zile o cafenea work friendly unde să pot scrie, pentru că m-a gândit să ies din zona mea de confort și să încerc să fac asta undeva care să nu fie acasă unde adorm sau mă las distrasă. Așa că am căutat articole și review-uri și am dat peste locul ăsta drăguț pe lângă care treceam destul de des când mă duceam cu autobuzul la facultate, dar în care nu am mers niciodată.

Cum eu nu suport spațiile aglomerate cu oameni necunoscuți, mai ales când sunt singură (a se citi semi anxietate socială cizelată), să-mi iau laptopul și să merg de nebună a fost un progres destul de mare având în  vedere că vine de la una dintre variantele lui Grinch. 

The Coffe Factory se află pe Bulevardul Regina Elisabeta 54, la vreo maximum zece minute de mers pe jos de la stația cu Cișmigiul, foarte aproape de Kogălniceanu. De afară te întâmpină designul discret cu logo-ul și prețurile afișate la intrare, alături de un geam mare. Dacă treci mai grăbit, probabil nu o vei observa, sau îți vei da seama mult prea tărziu ce era. Are un iz subtil vintage și nu degeaba se cheamă „factory”. 

IMG_5429

În interior, fiecare măsuță are o hartă separată cu probabil una dintre zonele de unde se procură cafeaua, pe pereți sunt desene și picturi tematice, într-un colț sunt chiar și punguțe de cafea. Și muzică nice pe fundal. Nu știu de ce mă așteptam la altceva, dar este aranjată drăguț, probabil aș împrumuta și eu câteva dintre elementele de decor dacă aș putea să am casa mea. Azi dimineață când am fost eu era destul de pustiu, ceea ce mi-a plăcut pentru că ai liniște și nu este unul dintre locurile acelea unde abia poți să respiri. Oricum, este destul de spațios și am înțeles că există și o grădină în spate. Și că mai au concerte jazz.

IMG_5433

Personalul e frindly și prețurile sunt okay. Nu este un loc fancy, așa că nu ar trebui să îți imaginezi ceva foarte dichisit, dar este perfect dacă vrei să petreci niște timp cu tine, să bei o cafea pe care să nu ți-o faci tu sau să planifici. Atmosfera îți dă un vibe bun, eu am reușit să îmi găsesc inspirația. Bine, poate unul dintre minusuri ar fi râșnița de cafea pe care o mai auzi ocazional făcând zgomot. Dar merită numai când te gândești la mirosul acela care se răspândește.

Nu prea mă pricep la review-uri. Din perspectivă de om care scrie și de iubitor de cafea, mi-a plăcut, cred că mai vin.  ❤ 

Povestea Seenului

why

*Cineva a căutat asta alături de chestii precum „de ce mă lasă cu seen”, „de ce nu răspund fetele la mesaje”, „seen explicație” and stuff și a ajuns la mine pe blog, habar nu am de ce, dar având în vedere că am antecedente cu seenul cred că merită să îi scriu o poveste. So here we go. Me trying to be funny again. 

Scriu din perspectiva tipei care dă seen, acest concept greu de înțeles pentru unii care probabil stau noaptea și se gândesc cu ce au greșit în viață sau își schimbă planul de atac. Sau nu, că noaptea este momentul oportun să trimită mesaje. Mai multe, că dacă la primul nu a răspuns este aproape sigur că doar nu l-a văzut și viața ei este mult prea busy ca să te remarce așa din prima. Dar nu renunța, doar știi toate proverbele alea cu răbdarea.

Este o seară frumoasă de vară, soarele apune peste Bucureștiul aglomerat, vezi culorile de foc dansând romantic pe cer. Păsările cântă, copiii din fața blocului mai țipă unii la alții ocazional când jocurile lor nu ies așa cum ar trebui, stăpânii de câini își plimbă fericiți animalele drăgălașe. Se încheie o nouă zi aglomerată, iar ea își savurează paharul de vin roșu pe care îl aștepta încă de dimineață. E în halatul ei fin roz pudră și se bucură de liniștea și pacea oferite de un final de program haotic. Totul e zen, parcă și zgomotele de afară s-au mai cizelat, momentul perfect să îți faci planuri pentru săptămânile următoare. Dar deodată jazz-ul de pe fundal este întrerupt de un bâzâit de telefon. Urmat de altul.

Cum nu suportă să vadă ledul clipocind de la notificări, se uită în caz că e ceva important care îi merită câteva secunde din timpul ei cu sine, cu toate că  the loved ones știu deja ce face. Dar nu. Nimic de viață și de moarte. Doar un WAVE, acea modalitate total lipsită de logică să te bagi în seamă cu străinii. Pentru că, într-adevăr, de ce nu ai răspunde la asta? Sau la celelalte mesaje cu insistente cu hei, bună, sal etc. Trimise așa, constant, poate-poate într-o zi va fi in toane mai bune.

Explicația simplă și logică: tipa asta nu are chef de abordări dubioase pe Messenger de la necunoscuți. Atât. Mă rog, ea și majoritatea prietenelor ei sau a populației feminine de pe planetă. Și, ca să elucidăm de tot misterul, gândește-te că în timp ce tu o stresezi cu mesaje, ea chiar e fericită într-o relație cu un tip care, trust me, nu a făcut ca tine. Că nu toată lumea își expune viața privată complet pe social media.

Hint: dacă la primele trei nu dă niciun semn, ar fi cazul să te oprești.

Voiam să zic că au trăit fericiți, dar în situația asta rămâi doar cu stresul.

Atât s-a putut.

Constatări.doc

Nu am mai scris aici de o lună. Cred că am luat o mică pauză să îmi pun gândurile în ordine (cât de clișeu a sunat fraza asta), să mă concentrez și să îmi dau seama concret ce vreau să fac cu viața mea. Măcar parțial. Am fost prinsă cu SESIUNEA, poate unul dintre rarele momente în care chiar m-am axat pe învățat, pentru că aceste 6 examene nu se trec singure și dacă vrei să buget trebuie să faci ceva în legătură cu asta. S-a terminat și primul an de facultate, e aproape Iulie, am început primul meu internship și rămân în București pe vară, adică voi continua drumurile cu trenul  ca să mă întorc în locurile unde mă simt mai acasă, cu toate că e un feeling legat de persoană, nu neapărat de unde te afli. Whatever.

Încerc să fac schimbări la blog. Care vor veni progresiv. Să revin la scris. Să mă organizez. Mi-am amintit că asta e ceea ce fac eu, ce vreau să fac, nu îți abandonezi prima iubire care la mine se întâmplă să fie scrisul. Mi-am revenit din fazele de copil depresiv care plânge în pernă, învăț în fiecare zi să îmi manageriez gândurile și reacțiile, încerc să mă înțeleg și fac progrese. E vara și nu vreau să-mi irosesc timpul aiurea, descopăr chestii și scriu și petrec timp cu oamenii mei care sunt aici necondiționat. 

Poate chiar m-am maturizat puțin, adică am început să privesc din altă perspectivă și să îmi dau seama că va fi okay și dacă nu te crizezi înainte. Că poate nu ești super fericită mereu, pentru că fericirea în sine e relativă, dar știi că atunci când râzi sau ai zâmbetul tău tâmp pe față e o stare reală. Că iubești și ești un haos care se echilibrează treptat.

Text scris în gară

B R E A T H E

Nu credeam că vreodată în viața asta voi scrie articole din Mc-ul din gară, but here I go. Trenul meu pleacă la 5, mă duc acasă singură la fel ca în majoritatea timpului, așa că stau aici ca să nu mă bată soarele în cap pe peron. Nu e ăsta mediul meu preferat, dar măcar am mâncat chestii nesănătoase și am net. Sunt oameni peste tot și simt că îmi ies puțin din zona de confort, but who the fuck cares. Și ceva cu  petrece timp cu tine. Whatever.

Nici măcar nu știu clar despre ce scriu aici, e un moment de inspirație random sau mai mult o fază în care încerc să trag de mine ca să fiu creativă. Azi am fost la ultimul seminar din primul meu an de facultate și mi-am dat seama cât de multe s-au schimbat, cum eram când am intrat în clădirea aia înaltă prima dată și cât de lejer mi se pare tot subiectul acum, când mă așteaptă o pauză înainte de sesiune. Cât de speriată eram când m-am mutat și cum am învățat că oamenii care vor să rămână o vor face indiferent de situație. Cum m-am redescoperit și m-am schimbat în bine, cum era lumea mea cu fix un an în urmă. Și alte constatări de tipă anxioasă care nu poate să nu analizeze fiecare aspect până se simte ca un căcat.

Poate că viața ta se împarte între gări, bagaje și locuri pe care le numești, pe rând, acasă. Dar oamenii sunt tot ăia, tu ești aceeași. Ți-e dor progresiv, măcar ai amintirile acolo să îți țină de cald când te ia frigul. Și poți să le retrăiești, să le faci mai bune. Idk. Dacă nu te-ai mai gândi că lumea se termină tragic, poate ai fi mai bine. Ceva existențialism și chestii pe care nu le înțelegi și oare ești nebună.

Și uneori e haos, uneori e aproape pace. Echilibru. Oamenii de aici fac cam multă gălăgie, pereții sunt vopsiți în culori prea vii de parcă ești într-o grădiniță. La tine acasă e liniște și e safe, dar oare acasă nu e cumva în brațele lui? 

Despre el II

_Get you a man that can teach you things and not just fuck you_

Cu el înveți că iubirea nu e roz sidefat, e o nuanță murdară și spălăcită care variază. Nu e perfectă și degeaba toate filmele și melodiile și cărțile ți-o prezintă așa. Când erai mică aveai o altă perspectivă care nu era deloc bazată pe realitate, pentru că modelele tale nu existau. Acum te redescoperi în fiecare zi, înveți să reacționezi, să gestionezi situații, te maturizezi.

Fuck it, îți pui un milion de întrebări absurde și te seacă gândurile. Dar știi că acolo, în brațele lui, când te sărută pe frunte și se uită la tine de parcă ești soare, nu mai contează nimic. Uneori nu e cum ai vrea tu să fie și ești fraieră. Uneori te gândești că nu e aici pentru tine și îți dai seama că nici tu nu ești acolo pentru el.  Ți-e greu să înțelegi multe. Mai ales că aveți și vieți separate. Dacă nu e cum vrei tu, e greșit. Și e greu ca dracu’. Uneori uiți de ce lupți și uiți toate părțile pozitive. Că așa ești tu. Așa sunteți voi. Un echilibru dezechilibrat.

Pentru că, probabil, ți-e frică. Și știi că simți. Tu n-ai mai simțit așa ceva. Înveți să încerci, să depui efort real. Nimeni nu spune că, de fapt, iubirea chiar e mai complicată decât pare. Cu el înveți că gara e locul unde vrei să plângi. Sau că trenul e locul unde scrii și nu plângi că te văd oameni.

Cu el ești fericită. Ți se duce dracu’ și resting bitch face. Și când îi vezi zâmbețelul de copil fericit știi că aia e imaginea care vrei să-ți mai lumineze creierul. Că vrei să fie așa mereu. Mai ales datorită ție. 

Știi că poți să îi spui absolut orice și nu te judecă. N-ai treaba asta cu oricine, sunt oameni care nu au parte niciodată de tipul ăsta de chimie. Așa că ar trebui să te simți privilegiată. El își cere scuze de fiecare dată când te enervează și te învață și pe tine să faci la fel, cu tot orgoliul tău. Tu ești defensivă. Nu prea știai ce sunt alea compromisuri. Dar știi că el merită. Știi că el e persoana aia pe care ai putea-o privi jucând LOL o oră fără să te plictisești. Cu el înveți să primești și să oferi afecțiune.

Și ți-e dor de el mereu, trăiești în etape în care intensitatea asta se modifică. Știi că ții la el cum nu ai mai ținut vreodată la cineva. Și nu, iubirea nu e perfectă, dar tu decizi dacă vrei pe cineva atât de mult încât să faci să fie okay.

Ai ajuns să scrii texte cu sirop care poate par patetice, pentru că ți-e destul de greu să găsești cuvinte potrivite pentru a descrie toate stările tale. Uneori ești confuză, dar îți dai seama că ți-e mai bine.

Maybe love is two imperfect people trying their best for each other.

Cum să îți alegi facultatea? #sfaturicuBetty

motivational cat GIF by Chibird

*titlul sună de parcă îți alegi outfitul pentru mâine, dar nu contează

Când ajungi din ce în ce mai aproape de momentul glorios în care absolvi liceul și intri în (semi)panica pre BAC, întrebarea „La ce facultate dai?” începe să te streseze poate puțin mai mult ca de obicei. Pentru că îți dai și tu seama că ai nevoie de un răspuns cât mai repede, că în curând vine perioada înscrierilor și că trebuie să iei o decizie relativ importantă vizavi de o mare parte a viitorului tău. No pressure.

Am fost toți sau mă rog, majoritatea în această fază și am supraviețiut. Probabil în momentul ăsta ți se pare ceva mult prea mult pentru tine și te sperie puțin ideea de nou și necunoscut, dar va fi okay și lumea nu se sfârșește aici. 

Eu am ales Jurnalismul undeva prin clasa a 11-a și cred că tot atunci m-am hotărât că vreau la Publicitate ca specializare. Și pentru mult timp a fost o treabă clară, fără absolut niciun dubiu. Că în a 12-a începusem să îmi pun tot felul de întrebări și să mă tenteze Criminalistica sau Psihologia e partea a doua. Dar mi-am dat seama că scrisul este, cum s-ar spune, prima mea iubire. 

Știu că vor fi oameni care îți vor spune din start că dacă nu îți alegi ceva de genul Drept, Medicină, Arhitectură sau mai știu eu ce vei muri de foame și alte filme proaste. Și nu te vor susține. Dar nu mai trăim în perioada în care ca să te realizezi profesional trebuia să te duci doar la ceva așa impunător, pentru că sunt și alte domenii și facultăți pe pământul ăsta și nu putem să ne facem toți medici. Unu, pentru că nu ne place tuturor și doi, pentru că n-am avea loc unii de alții. You got the point, da? Și există și oameni fără facultate care au un trai lejer și fac ceea ce le place.

În primul rând, gândește-te ce îți place să faci și la ce te pricepi. Vreun talent, un vis, o afininate, ceva unde să te încadrezi. Poate nu este chiar dorința vieții tale, nu mori de plăcere, nu ești as, dar în comparație cu celelalte domenii te identifici mai mult. Ești în filmul ăla și simți că ai vrea, măcar o perioadă, să activezi pe partea asta.

Mai există și varianta în care habar nu ai la ce ești bun, hobby-urile tale nu sunt la un nivel așa înalt pentru a-ți da seama și asta este perfect okay, mai ai timp să te descoperi. Și atunci poți să faci o alegere pur întâmplătoare pe care să ți-o asumi și să vezi la fața locului cum stau lucrurile.

Facultatea nu trebuie să îți dicteze viitorul obligatoriu. Te poți reprofila oricând, poate după ce termini nu vei lucra fix pe ce ai învățat și oricum, în lumea noastră care evoluează constant trebuie să fii familiarizat cu cât mai multe domenii. Și niciodată nu e prea târziu să te apuci de ceva. Sunt atâția oameni care se duc zilnic la un job pe care îl urăsc, unde nu sunt apreciați și de la care abia așteaptă să plece.

În plus, ia în calcul în ce constă admiterea, dacă dai examen sau poți intra pe dosar, dacă poți să ajungi ușor la buget, chestiuni din astea administrative care nu ar trebui să fie decisive, dar contează puțin acolo.

Și, dacă ai orice fel de dubii în privința facultății la care vrei să mergi, vorbește cu cineva de acolo. Pe bune. Pe site s-ar putea să nu găsești toate informațiile de care ai nevoie, pentru că majoritatea stau praf la partea organizatorică. Și clar nu îți vor scrie acolo aspectele negative. Așa că trebuie să contactezi pe cineva din interior și, trust me, sigur studenții vor fi de acord să-ți vorbească despre facultatea lor și să îți spună serios ce se întâmplă. Și poți să te consulți cu cineva care crezi că îți va da o opinie bună, eventual obiectivă: prieteni, poate familie, un profesor. Oamenii chiar vor să te ajute să îți găsești, în primă fază, un drum.

Așa că adună-te, cu toate că pare greu și amintește-ți că toată presiunea asta impusă de societate legată de alegerea facultății este pur și simplu inutilă. Te descurci tu. 

Am fost aproape divă roz la Digital Divas

31421517_1706568106088488_5092954872223891456_o
Puteam să arăt mai bine în poza asta și să n-am față de serial killer. Puteam. 

Dacă voiam să fac clickbait, aș fi denumit articolul ăsta „Marta Popescu mi-a făcut poze la Digital Divas”. Dar să nu exagerăm. 

Acum vreo două săptămâni, într-o zi frumoasă de marți în care mi-am luat liber de la facultate, am fost la cea mai mare conferință de beauty și fashion, Digital Divas, ca să mai ies din casă și să merg la evenimente din zona mea de interes ca o bloggeriță importantă wannabe.

Soarele strălucea peste străduțele aproape pustii ale Berceniului, când o ființă roz ca o bomboană putea fi văzută așteptând cu nervi autobuzul aglomerat timp de mai mult de jumătate de oră. Eram eu în trench-ul meu roz pudră, fiind pregătită să mă rătăcesc puțin în drum spre Palatul Bragadiru. Ca de obicei. M-am învârtit puțin în cerc și am mers în direcția greșită, până să constat că trebuia să ajung la o străduță printre clădiri distanță. Long story short, m-am descurcat.

Cum a fost conferința?

Am stat la primele două sesiuni, din care chiar am reținut câteva aspecte de care aș vrea să țin cont pe viitor. Maurice Munteanu este un om mișto dincolo de Bravo, ai stil, Vali Bărbulescu a devenit un fotograf super cunoscut internațional și nu mai e tipul ăla de la radio de când eram eu mică, Andreea Balaban și Sânziana Negru chiar sunt tipele alea autentice care nu se prefac doar de dragul unor aprecieri și spun lucrurile așa cum sunt, fără brizbrizuri. Am reținut că mesajul contează mai mult decât calitatea suportului pe care îl prezinți, că un content bun vine din tine și din relevanță, că trebuie să fii onest, determinat și să posezi autoironie. Și că „Oamenii te judecă după cea mai proastă fotografie, nu după cea mai bună”.

Cu toate că știu că online-ul are și el partea lui de fake, este o muncă și în spatele pozelor și clipurilor perfecte pe care ai crede că poate să le facă oricine. Nu tot mediul ăsta este roz, logic. Oricum, eu am fost foarte fericită să aflu că Award for Social Causes a fost câștigat de Corina Băcanu, pentru că femeia asta genială chiar încearcă în fiecare zi să schimbe ceva în țara asta cu ajutorul social media. 

Mi-am amintit că eu și socializarea nu prea ne înțelegem. M-am salutat cu niște oameni pe care îi știam puțin. Dar am fost foarte entuziasmată că am putut să o văd pe Marta Popescu, pentru că mă inspiră de când am descoperit-o în liceu. Și pe Oana Tache, pe care o știu de când eram mică și ascultam radio și care e așa un fel de goal în domeniul ăsta. Și pe Barbara Langellotti pe care probabil o știți și voi de la Next Top Model de acum câțiva ani. Mereu mi-au plăcut oportunitățile de networking de la evenimentele de genul, faptul că poți să te duci și să îți manifești aprecierea față de oameni face to face.

Ideea e că după mi-am reamintit de planurile mele cu blogul, așa că lucrez la ceva mișto acum care va apărea aici în curând. Brace yourselves. ❤  

Time heals your glitter soul

IMG_4900

*niște încercare nouă de artă  neînțeleasă, vizul & scris.

Erai copila fragilă a Universului, pe care fiecare atingere parșivă o făcea să tremure. Îți petreceai zilele hoinărind prin ținuturi necunoscute ca să te regăsești și nopțile sub lună, așteptând. Reprezentai un monstru frumos care se ascundea de tot și de toate și care spera că într-o zi lumea se va da peste cap și îi va aduce urmele alea iluzorii de pace pe care le vedea doar prin amăgiri. HAOS. 

Când te-a lovit, n-ai mai știut cum, unde și de ce. Doar te durea și știai că ăsta era, cu certitudine, sfârșitul. capătul labirintului. iadul. Așa că ai căzut în peștera cu depresii, anxietăți și paranoia. Când vin demonii peste tine, nu poți să te mai zbați.

IMG_4890.JPG

IMG_4891

Dar conștientizezi că bucățile alea urâte sunt parte din tine. Și le accepți și le iubești și înveți să le înțelegi ca să conviețuiți. Că sunt acolo de când te-ai născut tu și vor rămâne acolo și după ce te metamorfozezi din cenușă.

Ei spun că timpul vindecă și poate e cel mai mare clișeu care ne-a trecut prin cap, dar așa e. Ceva cu uitare sau nepăsare sau naiba știe ce și de ce. Dacă trecutul te caută, îl ignori. N-ai nevoie de rămășițe.

Azi ești mai bine ca ieri și mai rău ca mâine. 

IMG_4920