You are your worst enemy

Image result for battle with yourself tumblr

Titlul ăsta sună ca în speech-urile alea motivaționale foarte mainstream sau ca în revistele proaste pentru femei. Sau ca în pozele lui Tony Poptămaș. Trecem peste. Fiind la facultate, articole pentru blog scriam.

Mă gândeam la un moment dat că, în general, noi suntem cei mai duri cu propria persoană. Cel puțin așa am observat la mine. Am învățat acum mult timp că părerea celorlalți despre mine nu contează și nu mă definește. Până la urmă, opiniile familiei, prietenilor, necunoscuților nu te afectează decât dacă le permiți tu. În schimb, ce  cred eu despre mine e important. Pentru că trebuie să fii tu mulțumit cu tine. Nu poți să trăiești într-un permanent război.

Când am fost la psiholog, am înțeles pentru una dintre primele dăți cum e să fii propria ta victimă și să te afli în cercul vicios în care îți ești și criminal. Un fel de bipolaritate. Pentru că tu te pedepsești singur. Ușor kinky dacă scoți din context. Și inițial mi s-a părut o expunere puțin ciudată, dar după mi-am dat seama că are extrem de mult sens.

Ideea e că tu te judeci. Tu ai așteptări. Tu te crezi not good enough. Asta atunci când ai o problemă cu tine. Și cred că toată lumea ajunge în punctul ăsta cândva în viață.

Am disecat destul de mult motivele pentru care ne desconsiderăm. Cică trebuie să te valorizezi din interior. Și făceam asta. Dar când ești damaged, ai ceva care te face să te raportezi la tine negativ. Cred că fiecare experiență își lasă amprenta într-un fel sau altul. Așa că reacțiile noastre sunt involuntare și normale. În funcție de background, educație, căcaturi prin care am trecut.

Încerc în fiecare zi să fiu okay cu mine. Știu de ce am anumite izbucniri. Încerc să înțeleg. Încerc să mă accept și să îmi amintesc că sunt un om mai bun decât cred.

Tu ești cea mai importantă persoană pentru tine. Mereu am fost de acord. Și dacă până și tu ești împotriva ta… Ar trebui să-ți fii prieten, nu dușman. Ești dur cu tine, pentru că anumite trăiri te-au făcut să ajungi așa. Și cred că e esențială conștientizarea și d-aia mă enervez că în România sănătatea psihică nu e în prim-plan. Pentru că poți să te simți psihic, emoțional și fizic ca naiba și dacă n-ai trecut printr-o traumă și pari happy mereu.

Și cum e aia, so many years of education yet nobody teaches us to love ourselves. În schimb, ni se impregnează spiritul de turmă, suntem marginalizați în funcție de diferențele comportamentale sau vestimentare. Poate atunci începe lupta asta cu tine.

Idk.

Anunțuri

Despre oamenii care sunt acolo atunci când trebuie

Image result for thank you tumblr

Da, scriu despre cei care sunt lângă tine în momentele alea în care trăiești cu un norișor furios de ploaie deasupra capului. Când te lupți cu demonii tăi și vrei, în același timp, să te descurci singură, dar și să primești ajutor. Paradoxal. Până acum am spus două clișee masive, dar asta e ideea.

Dacă am învățat ceva anul acesta, pe lângă empatie, este că persoanele care chiar merită nu te fac să te simți nașpa, pentru că te simți nașpa. Adică nu îți accentuează starea determinându-te să dai vina pe tine că ești așa. Fiindcă ăla e ultimul lucru de care mai ai nevoie. Și oricum, dacă au o influență negativă nu prea au ce căuta.

„If you can’t handle me at my worst, you don’t deserve me at my best”

Citatul ăsta e peste tot, dar cam așa e. Nu suntem mereu okay, e imposibil și e ipocrit și egoist să stai cu cineva doar în perioadele bune. Nu e real. E ca și cum ai profita.

Așa că sunt recunoscătoare. Cu toate părțile gri din viața mea. Am oameni care au rămas chiar și când am fost cea mai oribilă persoană ever. Enervantă. Paranoică. Egoistă. Mi-au suportat cele mai mari crize existențiale și mi-au oferit răspunsuri la întrebări iraționale. I-am umplut cu problemele mele de parcă eram la psiholog și ar fi fost obligați să mă asculte. Sunt cei care mă fac să mă simt mai bine când reprezint cea mai urâtă versiune a mea. Așa îți dai seama că le pasă. Sunt dificilă. Foarte. Nici eu nu mă înțeleg uneori. Sunt rea, nesimțită, nu prea acord atenție celor din jur. Confuză. Nu știu să îmi arăt susținerea prea mult. Vreau să spun ceva drăguț și sună ca naiba. Dar practic, vulnerabilitatea ne umanizează. Și poate că, de fapt, cei care contează sunt cei care rămân. Indiferent de circumstanțe. Fără să conteze că azi ești un uragan sau că mâine ești în flăcări sau că le oferi cele mai negative vibe-uri. Te tolerează. Te ajută să te vindeci prin simplul fapt că își arată interesul. Și îți amintesc că totul își revine, în timp. Că tu mai uiți.

Nu prea știu nici cum să mulțumesc. Și habar n-am dacă eu pot să fac la fel și să fiu omul ăla din umbră care spune că va fi okay când totul e haos.

Oamenii care văd în tine mai mult decât tristețe, drama queen, lacrimi și crize. Și ți-e frică să nu îi rănești. Pentru că ajungi să consideri că sunt cel mai bun lucru care ți s-a întâmplat în ultimul timp. Idk.

Poate că oamenii care sunt acolo atunci când trebuie au o legătură cu Universul care lucrează în moduri misterioase. Tot ce știu e că trebuie să îi apreciezi. Sper să mai rămână. 

Guilty pleasure musical: Irina Rimes

Muzica pe care o ascult variază. Rău. În general e vorba de vibe, așa că dacă te uiți atent prin istoricul meu de la Youtube găsești de la The Neighbourhood și Arctic Monkeys (care sunt trupele mele preferate), la dubioșenii, chestii comerciale maxim sau manele în mod ironic. Știu, merit să fiu arătată cu degetul în piața publică. Acum de când m-am mutat, mi-e dor să ascult muzică proastă cu sora mea de suflet. 

Revenind.

Astăzi Irina Rimes a scos melodia asta nouă cu Killa care e genială. Deep af. Și versurile. Și clipul ăla. OMFG fangirl much. Așa că am considerat că e momentul perfect să scriu despre cum o ascult eu pe fata asta de aproape un an.

„Eu am cazut si tu m-ai strans de pe jos…”

Prima dată am descoperit-o toamna trecută cu trilogia aia, Da ce tu, Iubirea noastră mută și Haina ta, în momentele mele patetice de suferință din iubire. Și nu glumesc, le aveam pe fundal când scriam tristețe. Mint. Cred că la început cânta Visele și am găsit-o random și nu-mi plăcea deloc. Bine, mai sunt câteva piese care nu m-au atins. Wtvr.

Nu știu prea multe despre ea, vine din Republica Moldova și chiar sună bine în variantele acustice. Recunosc, e plăcerea mea vinovată. Și nu cântă aceleași trei versuri, chiar spune ceva acolo, niște poezie. Mă prinde și mă regăsesc și e mișto. Cam atât. 

Prima săptămână de facultate

page.jpg

*știu că teoretic au trecut 2, dar nu se pune că n-am prea fost

Am așteptat să-mi scriu impresiile despre noua așa-numită „cea mai frumoasă perioadă din viața ta” ca să se adune. Acum am totul o ciorbă în cap și nu știu dacă omit ceva. Oricum, sigur vor mai urma articole despre cum mă descurc aici. Până acum sunt okay.

În primul rând, îmi place orarul. Am zile în care trebuie să stau doar 2 ore sau 3 ore, ceea ce mi se pare minunat, mai ales în comparație cu liceul. Cu toate că simt că înnebunesc cu drumul, care îmi cam ia două ore dus – întors. Dar traficul bucureștean este o altă poveste. De asta am întârziat în majoritatea zilelor, noroc că profii au ajuns mai târziu decât mine.

Nu prea știam cu ce se mănâncă facultatea. Acum încep să descopăr. Mi-a luat ceva să înțeleg diferența dintre curs și seminar. Îmi plac profii de aici, cu vreo 2 excepții minore. Sunt super open-minded, nu că aș fi avut alte așteptări având în vedere domeniul, așteaptă să le pui întrebări, explică și dau exemple și au un vibe bun. Ceea ce mi se pare mie un aspect benefic este faptul că majoritatea au și alte joburi pe lângă ăsta. Nu sunt genul de figuri autoritare care să-ți impună reguli și pe care nu ai voie să le contrazici, ba din contră. În sfârșit începe lumea să te perceapă ca pe un adult. MINI ADULT. 

Îmi place să cred că înțeleg, dar până acum  a fost mai mult introducere în materii precum IP (Introducere în Publicitate)  sau IRP (Introducere în Relații Publice). Nu sunt sigură ce am de învățat pentru examene, dar nu e fizică cuantică. Și îmi place că deja trebuie să fac ceva practic și nu se bazează totul pe teorie. Ce am mai reținut? Să mă uit la știri, ceea ce nu e chiar visul meu, dar sunt conștientă că trebuie să știi și tu pe ce lume trăiești și să mă implic în proiecte/internshipuri. Și să citesc chestii creative.

Am răspuns de vreo trei ori la întrebarea „De ce ai venit aici?” și încă aștept să găsesc un răspuns. Îmi place, nu sunt sigură ce vreau să fac după, dar momentan sunt aici și mă dezvolt. Și publicitatea se leagă de multe alte domenii.

Am urcat ȘASE etaje, încep să dobândesc rezistență. Și view-ul e foarte mișto.

XOXO, Betty 

Poetry partea a treia parcă

Publication13

*Cred că mă inspiră vremea asta de toamnă că m-a apucat, lately, starea de poetă. Ce mă bucur când sunt așa artistă. Măcar atât mai fac cu viața mea. Whatever.

Prințesa conglomeratului de nori

Mi-e dor și scriu versuri patetice 

despre sentimente și viață și haos;

suntem un cosmos care

s-a format recent,

niște stele răsfirate undeva

pe un cer necunoscut pe

care ei îl privesc punându-și întrebări:

cine, unde, când, de ce?

Nici măcar noi n-avem răspunsurile,

dar nu contează.

Mă simt electrică aici în galaxie.

Intangibilă. În siguranță.

Ca și cum nu mă pot prăbuși niciodată.

Sau, dacă s-ar întâmpla, ar fi

mereu acolo cineva care să mă prindă.

Dar eu nu vreau să cad.

Îmi doresc să rămân aici pe nori, unde

problemele s-au simplificat.

Ia-mă de mână și spune-mi că

nu sunt un om rău cum mă

cred și că merit. Pls.

Vreau să simt că sunt completă, că

nu-mi voi lăsa rănile să te păteze de

sânge, că lacrimile de praf de stele nu

te îneacă și că atunci când mă

transform în individ evadat din ospiciu

continui să mă accepți.

Nu mă prea pricep

la relaționare. Sry. 

Scriu ca ciudata pe băncuță în parc.

Image result for octobrrr

Scriu ca ciudata pe băncuță în parc. Scriu ca boema cu ochelari de soare, geaca din denim oversized și bandana de housewife modernă. Măcar aici e aproape liniște. Și friguț, și soare. Mai beau câte o gură din cafeaua de 4,5 lei pe care mi-am luat-o de la Mc și îmi caut inspirația în orașul haotic. Poate aici îmi mai fac ordine în gânduri și prind o stare de ceva. Orice. Asta pățești cânad ai pauză de la curs două ore. Dar despre cum e facultatea până acum, în altă zi. Azi nu, cum spune cântecul ăla. Nu am chef azi. Nu că aș avea vreodată. Cred că sunt unul dintre cei mai lipsiți de entuziasm indivizi din câți cunosc. Mai ales în perioada asta. Am încercat să îmi înțeleg psihologic toate reacțiile.

Niciodată nu mi-a plăcut în mod special natura, dar aici e bine. Mai devreme am văzut un buldog francez. Nu sunt chiar așa multe frunze uscate, din păcate. Sad kitty face. Iubesc toamna, dar parcă anul acesta mi-am ignorat anotimpul  care are un loc special la mine în suflet. Sau pur și simplu nu mi-am mai putut concentra atenția pe nimic, iar asta vine la pachet. Aerul e rece și parcă aș avea nevoie de o îmbrățișare. Dar îmi amintesc că oamenii care mi-ar putea îndeplini dorințele sunt departe și eu, cu toată confuzia din ultima lună, nu mă mulțumesc cu oricine.

Am reușit să scriu o pagină și puțin fără să-mi verific telefonul. Până acum. Note for self, cumpără-ți o baterie externă. Revenind. Mi-am amintit că nu îmi plac oamenii și că sunt antisocială maxim. Aglomerație. Mijloace de transport. People. Fuck. În toată faza asta de „Nu mai știu nimic” și „Ce naiba simt” &co am avut discuții cu mine și pe tema asta, că parcă nu mai știam nici ce-mi place și ce nu. Dar asta e destul de clară. Mă vindec treptat. E normal, e o reacție la toți factorii ăștia exteriori și probabil interiori, percepții. Sunt un fel de Dorothy pe care a luat-o tornada. <<We’re not in Kansas anymore.>>

Mă mai uit din când în când la cum trec persoanele astea pe lângă mine, grăbite sau plimbându-se, cu fețe lungi, triste sau cu zâmbete, bătrâni, copii, cupluri. Etcetera. Și fiecare e în filmul lui, cu problemele lui, cu propriile gânduri. Cu proprii demoni. Fiecare dintre noi se luptă cu ceva zilnic. De când deschide ochii și constată că trebuie din nou să se ridice din pat și să reia rutina, până seara când adoarme cu oboseală și cu dor. Și poate asta te face să te simți mai bine. Să știi că nu ești singurul în grota cu dragoni aka bad phase aka perioada nașpa hai că nu mi-au ieșit metaforele.

Parcă mi-am mai revenit, mă simt mai inspirată decât am fost în ultimul timp. Scriu ca să mă vindec, știu că mereu m-am calmat singură și arta are puteri terapeutice. Și nici nu-mi pasă că nu are sens, că nu înțelege nimeni, că nu citește nimeni. E pentru mine. Și măcar, dacă transcriu asta când ajung acasă și o postez pe blog, știu că am făcut ceva astăzi.

Mi se vede umbra pe trotuar. Și nu spun nimic depresiv despre asta. Aș putea să fiu poetică, emoționantă până la lacrimi, clișeică în cel mai mare hal. Dar nu. Și poate doar trebuie să te hotărăști că e momentul să spui fuck it, să pui stop, să-ți oprești forțat tot negativul și să nu îl mai lași să te consume. Încă nu prea știu cum.

„Home is not a place, it’s a feeling”

A trecut o săptămână și puțin de când m-am mutat în orașul haotic care, paradoxal, nu cred că este pe aceeași lungime de undă cu propriul meu haos, în sensul că nu mă regăsesc prea mult. Sunt în acest acasă temporar pentru minim 3 ani. Reacționez mai bine decât mă așteptam. Încă mă adaptez și e destul de copleșitor, lumea mea se schimbă în totalitate și e o perioadă destul de grea. But I will survive. Încă mă mai trezesc dimineața și am impresia că trebuie să plec la mine acasă și constat că de fapt aici e acasă și e ușor frustrant. Dar mă duc în vizită abia peste vreo două luni că dacă îmi ies din rutina asta e și mai nașpa. Whatever. 

Acasă e momentul ăla când poți să stai în liniște și să te simți completă.

Când e safe. Când n-ai un milion de gânduri în cap.

Acasă sunt oamenii tăi. Care te înțeleg, te susțin și te acceptă, în fața cărora nu trebuie să joci un rol planificat.

Acasă e cafeaua băută în pat.

Plus o tonă de chestii care te fac să te simți mai bine.

De ceva timp am ajuns la conlcuzia din titlu, că acasă nu e neapărat un loc de care aparții, ci un sentiment, o emoție pe care o dobândești. O stare.

Acasă pentru mine nici nu mai știu sigur ce înseamnă. Dar îmi dau seama atunci când sunt unde trebuie. Simt.

„Home is where the heart is.”

Da, am zis „acasă” de un milion de ori, nu număra. Kinda homesick.

P.S: Melodia nu prea are treabă, e de vibe.