Ghidul Simulării: cum să nu o iei razna?

Publication1.jpg

După cum probabil știi, sau dacă nu vei afla acum, când ești a 12-a (chiar și din a 11-a, dar e o altă poveste pe care o găsiți aici), trebuie să dai simularea BAC-ului. Nu e destul că ai deja examenul propriu-zis în iunie, unii au considerat absolut necesar să mai treci și printr-o imitație ușor cam prost făcută, în caz că nu aveai și altceva în care să împlici energie și nervi. Din punctul meu de vedere, acțiunea aceasta este complet inutilă. Pentru mine, cel puțin. Oricum faci un milion de teste exemplu înainte de BAC și te simți de parcă ai mai fost acolo.

Sistemul nostru de învățământ este bazat pe cât volum de materie reții, mecanic, nu pe informația pe care o înțelegi și cu care rămâi. Și care, eventual, te și ajută la ceva în existența ta de viitor adult. Dar să înveți pagini pe care le vei uita în momentul imediat următor încheierii evenimetului minunat nu te ajută la nimic. Poate doar ca exercițiu de memorie.

Bine, la română e okay că ai un text la prima vedere și că scrii un eseu în care îți argumentezi și tu opinia. De acord. Înțeleg că trebuie să studiezi opera autorilor din țara natală, mi se pare normal. Dar niciodată nu mi-a fost prea clar cu interpretările, pentru că eu tot nu prea cred că omul acela a vrut sigur să exprime ideea care ți se zice ție. Practic e o adunătură de păreri. Și comentariile de șapte pagini despre un roman, o poezie sau ce mai e ea nu prea își au rostul. Calitate, nu cantitate. Dacă mă puneau să fac eu corelații între operă și societatea contemporană sau ceva în genul acesta acolo, pe loc, mi s-ar fi părut mult mai helpful. Dar nu. Nici nu știu cine a venit cu programa aceasta și de ce nu se schimbă și în țara noastră modalitățile de evaluare.

Materia a doua la mine e istoria. A României. Nu vreau să pară că nu sunt patriotă sau că m-am trezit ca vreo minorosiță să comentez, dar de ce este vital să știu treburi de la daci și până într-un apropiat prezent? Oamenii aceia au murit, au ajutat la formarea poporului și la emancipare. Și programa e gândită dificil, cu multe paranteze inutile și ani și nume și încep să mă cam plâng. Dar e un subiect total paralel cu mine, pentru care nu posed capacitatea să îl înțeleg. Am zis, n-am dat cu pietre.

Și a treia, de parcă două nu erau de ajuns, e sociologie. Aici e mult mai bine, în sfârșit mi se pare și mie că lucrurile chiar au sens și se aplică.

În plus, majoritate oamenilor din jurul tău te presează. Te stresează. Se comportă de parcă nu mai ai și altele pe care să te concentrezi, pe lângă școală.

Dacă te identifici și tu în acestă ipostază deosebită, uite ce sfaturi am ca să nu ajungem niște zombie ambulanți și să nu ne internăm la Spitalul 9.

  • Nu te criza. Oricât de mult țipă mama la tine să înveți și îți auzi profii cum dramatizează, tu calmează-te. Depășești momentul.
  • Hidratează-te, mânâncă aproximativ sănătos, încearcă să dormi.
  • Ieși din casă, nu sta închis între patru pereți. Ai nevoie de aer și de comunicare.
  • Nu îți neglija hobby-urile. Unii consideră că dacă ai BAC, activitățile tale se rezumă doar la asta. Dar răspunsul corect este nu, pentru că nu merită să iei o pauză așa de mare de la ceea ce te face fericit.
  • Învață, totuși, dar nu ca un robot. Eu nu m-am apucat ca lumea încă. Mai e timp. Oricum tu îți cunoști capacitățile și știi că vei lua o notă okay. Care, dacă mă întrebi pe mine, nu reprezintă cine știe ce.

Probabil voi mai reveni cu articole din seria #ExistăViațăÎnainteDeBAC. Eu sunt calmă. Baftă.

Comentez, deci exist: Trump și toleranța

13388617_1139738942713677_1049847925_n

Cred că ai văzut și tu cum miercuri Internetul a luat foc și newsfeed-ul îți era invadat de poze, clipuri și păreri legate de evenimentul trist al alegerii lui Donald Trump ca președinte al Statelor Unite. N-ai cum să nu fi observat. Dacă nu ai cont pe Facebook și în secolul XXI nu ești conectat la online, ai auzit de la TV. Sau de la colț, din autobuz, de la magazin. Lumea chiar a fost interesată și, ca un șir infinit de oferit opinii, a spus ce-a crezut. Da, sunt și oameni care spun că nu le pasă din moment ce nu e la ei în țară, dar ceea ce s-a întâmplat ne va afecta și pe noi, în mod indirect. E ceva de interes mondial. Nu mă prea bag eu la subiectul politică, nu am urmărit campania electorală și niciodată nu am fost implicată în povestea aceasta cu partide și Parlament/Guvern/Președinte, dar sunt conștientă că e ceva important, având în vedere că omenii ăia ne conduc.

Cum comentez eu personajul Trump în sfera prezidențială? Sunt îngrozită și dezgustată. Inițial doar auzisem despre el și mă gândeam că merg pe prejudecăți și vorbesc în necunoștință de cauză. Apoi am văzut că e un rasist, sexist, homofob, misogin și ce mai vrei tu, care promovează în primul rând ură. Ce nu înțeleg este cum de este lăsată să candideze o persoană care spune în discursurile sale chestii care lezează, într-o anumită măsură, drepturile unor oameni. Adică, pe bune, “Grab them by the pussy“ ?! Ideea de femeie ca bucată de carne inferioară. Pedepse pentru avort. Alăptatul în public considerat scârbos. Concepții învechite vizavi de sexul feminin și tot ceea ce presupune el.  Observații nesimțite față de foste soții, jurnaliști, alți candidați. Zid care să despartă SUA de Mexic. Fobie islamică. Uniformizare, de parcă ar exista vreun american pur. Îți amintește puțin de regimul totalitar? Și aș putea să continui așa, cu exemple, dar dacă nu te-am convins și vrei să afli singur, dă un search rapid pe Google.

El nu s-a născut în România, țara tuturor posibilităților negative, unde nu te mai surpinde nimic. El a trăit în State, tărâmul magic unde se presupune că dorințele ți se îndeplinesc. Sau nu. Dar societatea îți insuflă anumite valori fundamentale ca bunătatea, cooperarea și TOLERANȚA. Da, să îi accepți pe oamenii din jurul tău indiferent dacă sunt bogați, săraci, negri, albi, gay, musulmani sau oricare altă tipologie diferită de a ta. Să îi consideri egali și să nu ierarhizezi. Să înțelegi că lumea nu e concepută la fel, că suntem o varietate și cu toții avem un scop în Univers. Poate că Trump nu a procesat ideile astea elementare. Sau i se par diametral opuse de ceea ce vrea el să facă. Și mă sperie puterea imensă pe care o are asupra unor destine.

Îmi pare atât de rău că Obama nu mai are voie să candideze. Chiar mi-a plăcut de el a președinte, cu toate că am înțeles că nu-mi dă el de mâncare. Dar avea o oarecare imagine bine clădită. Măcar mai petrece un Crăciun la Casa Albă. Acum nici cuplul prezidențial nu arată bine. Nu vreau să fiu rea, dar Trump nu are nici măcar față de președinte. Iar Melania  nu pare că are ce căuta acolo. Să nu mai zic că i-a cam plagiat discursul lui Michelle Obama.

Încă sper că nu e adevărat și că la un moment dat se va schimba decizia, se va întâmpla ceva și totul va reveni la normal. S-a cam dus american dream-ul. Dar hai să vină cineva competent să conducă lumea asta în care trăim. Mă pregătesc și poate în 30-40-50 de ani devin și eu președintele SUA și revoluționez ceva, cu toate că știu că nu am nicio șansă. Până atunci, să împrăștiem vibe-uri pozitive și să iubim. #lovewins

Fanatismul religios mă cam sperie

tumblr_nqeyxsyh661uxtzn8o1_400

Am o părere destul de reticentă față de tot subiectul RELIGIE și sunt mereu în discuții în contradictoriu. Am mai scris AICI succint despre asta. Dar de câteva zile circulă filmulețul cu tanti care are un fel de criză exsitențială manifestată într-un mod ușor exorcist la moaștele Sfintei Parascheva, generând o gamă largă de meme-uri.  Pe de-o parte e amuzant,  n-am ce să zic, e o realitate. Totuși, dacă mă gândesc mai bine constat, de fapt, că e puțin înfricoșător. Horror. Trist. Plus sinonime.

Nu mă refer neapărat la clip în sine, sunt doar niște țipete care îți cam zgârie timpanele și sună de parcă cineva ar fi chinuit. Situația e cea care mă face, iar, să îmi mai pierd din speranța că putem să devenim și noi într-o zi îndepărtată  capabili de schimbare. După ce că oamenii se comportă ca în junglă,  pur și simplu se lovesc unii de alții, se înghesuie și se înjură în gând ca să ajungă mai repede la moaștele făcătoare de minuni despre care mă abțin să fac comentarii, acum apar semne și mai mari ale involuției. Poate că am făcut o generalizare nejustificată și poate că nu am eu abilitatea asta de a înțelege de ce, încă de când eram mică, apăreau la TV  cozi infinite de oameni care așteptau să vadă niște rămășițe, ca să încerc să mă exprim cât de cât plastic.

Ce mi se pare mai șocant în povestea de zilele trecute este una dintre femeile de pe margine care ne lovește  cu absolut geniala constatare: „La Cuvioasa, nu la salvare!”  Păi bine, nu m-am prins eu clar dacă săraca tanti care urlă a încercat să fenteze coada prin ritualul ăsta sau dacă i s-a făcut rău și era supărată că își va rata rândul. În orice caz, cam mult circ. Nu știu cum au rezistat forțele de ordine acolo că eu aș fi avut o criză de râs ca nesimțita sau m-aș fi speriat, una din două. Înțeleg că se spune că prin credință și prin conexiunea cu o presupusă divinitate ajungi să te vindeci, dar nu cred că dacă leșina acolo sicriul ăla cu moaște o trezea.

Umila mea părere, în calitate de om care nu a mai călcat într-o biserică de ceva timp și care nu percepe forța universală de deasupra noastră în același fel în care îi este insuflată poporului român, este că fanatismul religios atinge cote din ce în ce mai înalte. Normal că mi se pare înfricoșător, din moment ce oamenii ăștia sunt în stare să îți repete mecanic că vei arde în iad din cine știe ce motive aiurea. Le respect credința, pentru că fiecare are exclusivitatea să își trăiască viața după bunul plac. Dar nu văd că lucrurile s-ar îndrepta într-o direcție prea bună. Până la urmă religia ta, sau ceea ce crezi tu despre subiect, ar trebui să rămână într-o anumită măsură personale. Nu am înțeles niciodată de ce e nevoie de rugăciune colectivă, publică și de atâta tam-tam, de parcă nu se poate face asta și pe silent, în intimitate.

Mă rog, acum poate am fost puțin cam rea în articolul ăsta, dar mi-am spus punctul de vedere la fel cum fac în general. Nu cred că trebuie să te încadrezi într-un tipar de religiozitate, ci doar să fii un om bun. Știu că asta e subiectivă, dar mă refer aici la toleranță, pacifism și încercarea de a ajuta.

PEACE.

PS: Da, am pus giful cu Karma, fiindcă îmi place să cred că Universul ne răsplătește, la un moment dat, pentru ceea ce facem.

Dacă ai ceva de zis, spune-o verde în față

publication1

Scriu articolul ăsta după ce am fost inspirată ieri de cineva, pentru că eu nu am legătură în mod direct cu subiectul. Dar mi se pare că merită comentat. Așa că uite un alt episod din COMENTEZ, DECI EXIST.

Nu mi-a plăcut niciodată să mă implic în certuri, bârfe, minciuni și bisericuțe. Nici la grădiniță, nici în clasele primare, nici în generală. Mergeam pe tipologia pacifistului și eram în relații decente cu toată lumea. Și, în general, optam pentru neutralitate. Adică dacă X s-a certat cu Y, eu continuam să vorbesc cu amândoi și nu mă interesa în mod special ce se întâmplă între ei, atâta timp cât nu mă afectează. Nu e treaba mea,  până la urmă.

Sunt o adeptă a sincerității. Cel puțin până într-un anumit punct. Prefer să par nesimțită spunându-ți ceva ce te-ar putea deranja decât să te mint sau să discut subiectul pe la spatele tău. Mi se pare urât. Dacă ai ceva de zis, spune-o verde în față. Cu toate că poate să doară, mai mult sau mai puțin, dar măcar știi că ți-ai exprimat părerea ta reală față de respectiva persoană. Și eu cred că e important să îi zici ce te deranjează direct, nu pe la colțuri.

Pur și simplu așa văd eu situația. Că nu e sănătos să ne afundăm într-o negativitate pe care ne-o construim cu propriile cărămizi făcute din emoții suprimate. Poate nu ai un motiv întemeiat pentru care nu suporți pe cineva, nu e justificat, dar e okay. Nu-ți place fața lui, nu-ți inspiră încredere, ai corelat ceva zis/făcut de el cu un eveniment marcant din viața ta. E absolut de înțeles.

Dar bârfa nasolă nu e chiar acceptabilă. Ca ființe umane, noi suntem proiectați cu o foame profundă de a bârfi și nu cred că sunt singura care are acesată părere. E în sânge, o moleculă murdară de astfel de dorințe. Nu vreau să fiu ipocrită și să zic că bârfele nu sunt, în anumite situații, inofesnive și incitante.  Că doar am un articol întreg despre Gossip Girl care a fost unul dintre serialele mele preferate, într-un timp. Dar mă leg mai mult de capitolul radical.

De ce nu putem să trăim în PACE și să mergem unii la alții să ne expunem părerile, în loc să le îngropăm în bârfe, zvonuri și acțiuni urâte?

Apropo, că nu v-am întrebat niciodată. Despre ce ați vrea să mai scriu pe blog? Aștept sugestii.

Ghid de conduit pe hol: dă-te din mijlocul drumului

 

tumblr_ny0u7lKzfX1tjlgquo1_500

După trei zile de crize interioare și exterioare, discuții cu forța mistică de deasupra noastră și nervi, revin cu un articol din categoria AIA în care comentez. Telefonul meu e într-un fel de coma, dar azi îl duc la reparat că  nu mai suport și n-am reușit să rezolv nimic singură. Așa că uite cum îmi exteriorizez negativitatea. Azi sunt cam rea, dar e justificat.

Savurează-ți cafeaua în timp ce înveți cum să circuli într-un spațiu prea aglomerat. Sau transmite-i regulile astea unuia care are nevoie.

Învăț într-un liceu cu aproximativ 800 de oameni. Mai mult sau mai puțin, nu m-am documentat.  Îmbulzeala e inevitabilă, mai ales pentru că am fost educați într-o țară în care spiritul de turmă, din toate punctele de vedere, este prezent. Așa că, fie că vrei, fie că nu, te izbești la un moment dat de problema asta majoră în care interacționezi cu lumea pe scări/hol/alt spațiu închis mai mult decât ți-ai dori.

Totul okay până aici, nu mă plâng că trebuie să împart aerul, nu m-am născut într-un glob de cristal și n-am copilărit în vreun castel. Pricep asta cu viața în societate și cu adaptabilitatea. Ce îmi este mie greu să înțeleg este cum de unii oameni, până la vârsta asta (că dacă rămâneam la stadiul de grădiniță mai înțelegeam) nu au învățat cum să meargă civilizat. Adică nu  te comporți ca omul peșterilor și vezi că nu ești singur.

Reguli simple?

Nu te mai lovi de oameni, cu toții ne grăbim.

Să nu te oprești fix în mijlocul drumului că mai e lume în spatele tău care nu e obligată să te ocolească doar fiindcă te-ai întâlnit tu cu cine știe cine și nu poți să te duci mai încolo ca să comunici.

Spune și tu scuze, asta nu a omorât pe nimeni.

Eu îmi protejez CAFEAUA cu prețul vieții.  Mai am puțin și mă împiedic/alunec. Probabil îmi fac vânătăi, pentru că da, asta chiar s-a întâmplat. În fiecare zi e un fel de război, dar supraviețuiesc. Hai că dramatizez puțin. Și nu sunt cea mai indicate persoană care să dea lecții de bune maniere. Dar am simțit nevoia să clarific niște chestiuni elementare. Nu prea mi-a ieșit. Probabi că nici eu nu aplic ce am scris mai sus.

PEACE.

N-am mai haterit de mult timp iubirea

tumblr_inline_o10wfyti3x1tinoys_500

Ieri am făcut o remarcă ușor nesimțită când mi-am întrebat o colegă care, aparent, e într-o relație de 9 luni cu un tip cu nu știu câți ani mai mare pe care îl vede o singură dată pe săptămână și care a fost plecat din țară 3 luni dacă nu cumva a înșelat-o în timpul ăla. Betty fiind nesimțită. (Da, am vorbit despre mine la persoana a III-a) După ce-am zis-o mi-am dat seama că a sunat cam urât și că săraca fată poate are propriile ei frustrări legate de asta. Dar e o realitate și există posibilitatea să. Apoi am ascultat un mini-discurs despre încredere și lipsa ei și efecte și alte principii din astea tipice.

Și în gaura asta neagră care este reprezentată de Facebook, rețeaua noastră cea de toate zilele de socializare, văd din ce în ce mai des declarații de dragoste care mă fac să îmi fie puțin cam rău. Nu că mi s-ar ridica prea mult glicemia de la vreun eventual exces de zahăr, ci pentru că mi-e greță de romantismul fake și scris greșit din punct de vedere gramatical pe care îl tot afișează unii. Zici că dacă se cunosc de două săptămâni ar merita vreun premiu pentru viitorul cuplu al anului. Oare oamenii ăștia nu văd că există chat unde pot să își transmită reciproc gândurile îmbibate cu fluturași? Sau o fac intenționat și vor să ne facă pe noi, cei SEENGURI, să devenim din ce în ce mai triști?

Majoritatea perechilor pe care le-am observat sunt urâte, par cocalari și pițipoance care au subiecte limitate de discuție și s-au cuplat după ce s-au întâlnit la spart de simințe la colț de stradă. Hai că iar încep să judec și eu nu promovez asta. Acum am generealizat și, ca să-mi mai spăl din păcate, zic că există și cupluri care arată așa bine împreună de te fac să zâmbești ca un copilaș și să te bucuri pentru ele.

Ce să facem noi acum dacă avem standarde? O să le luăm și o să ne îngropăm de vii cu ele. Dacă nu accepți unul care îți scrie „Ke fake fatha?”, „Te yubeskh” sau alte derivate sau dacă nu ești fericită să împliniți „1 an și 12 luni” rămâi să îl aștepți pe cel care îți dă doar seen. Sau te resemnezi și întruchipezi conceptul femeii singure și independente care nu are nevoie de cineva alături de care să se simtă împlinită, pentru că viața ei înseamnă mai mult decât planul romantic.

tumblr_mfnd8ryS1R1ri5dojo5_250

Să fie oare  ceva în subconștientul meu care să mă determine să tot scriu despre iubire într-un mod atât de hateresc?

PACE.

Dragi copii de 12 ani, self-harm-ul e ceva serios

tumblr_static_9uaa98echqg480g048gw8o84w

*articolul ăsta poate părea puțin cam radical, dar I don’t care, trebuia să spun asta

Am observat că din ce în ce mai mulți dintre voi dezvoltați o simpatie față de self-harm. În special cutting care, din câte am văzut în lumea voastră plină de hormoni incipienți, e considerat „drăguț”. Vi se pare că sângele ăsta care curge după ce îți atingi lama de piele e ceva ieșit din comun, admirabil, care te face să pari dur și mișto.

Începi să faci asta ca hobby, ca o chestie pur și simplu amuzantă care te fascinează. (Nu vorbesc de niciun fetiș) Dar voi nu înțelegeți o treabă. Nu o faceți pentru că suferiți, pentru că ar fi singura modalitate de evadare din probleme. Nu vorbesc din experiență, nu cunosc situația asta atât de bine, dar cred că nici voi.

Oamenii ăștia care recurg la astfel de soluții chiar au probleme grave. Se confruntă cu ceva ce mulți dintre voi nu ar avea capacitatea să înțeleagă. Iar tu te tai pentru că iubitul tău de 24 de ani te-a părăsit? Mai lasă-mă. Nu zic că le dau dreptate și că asta ar rezolva ceva, spun pur și simplu un adevăr pe care îl susțin.

La 12 ani ar trebui să te joci în fața blocului, să îți trăiești basmul, nu să imiți comportamente pe care le-ai văzut pe Tumblr și ți se par cool. Asigură-te că le înțelegi mai întâi. Că nu ești o oaie. Și că nu apelezi la ceva atât de serios ca self-harm-ul doar ca să te integrezi sau că ți se pare ție că te ridică pe scara ta mentală.

<<Vai, ce specială sunt, vai uită-te la mine cum sufăr, vai vreau atenție și nu știu cum să o obțin.>> Cam asta e ceea ce transmiți. Și îmi pare rău pentru tine.

Așa că vă rog eu, încetați cu atitudinea asta. NU veți fi mai interesanți. Gândiți-vă că sunt oameni care chiar luptă cu situația asta și nu le e deloc ușor.

Ce-ar fi să încercați voi să faceți ceva productiv și să rămâneți la poveștile cu prinți și prințese? Poate pare că sunt rea și insensibilă și că nu vă înțeleg, dar ați părea surprinși să constatați că la un moment dat chiar am empatizat cu voi. Nu chiar până în punctul de a folosi self-harm-ul ca pe un mecanism de autosuficiență, dar la stadiul de victimizare. Așa că învățați filosofia cu YOUR OWN FUCKING HERO și terminați cu prostiile.