Agățatul pe Facebook sau hai să-ți dau like la 10 poze vechi

Related image

Suntem în 2017, anul în care rețelele de socializare au depășit comunicarea face to face, unde e mai simplu să trimiți un mesaj ca să te bagi în seamă, unde să-ți arăți sentimentele prin emoticoane din spatele unui ecran sună mai ușor decât verbal. Poate că ne sperie toată treaba asta pe viu. Și nu prea știm să ne exprimăm emoțiile, sau frica de respingere se maschează mai bine online.

Oricum, cert e că o mulțime de dubioși se activează și vor să agațe tipe pe Facebook. Go on Tinder pls. Poate că-s și tipe, să nu excludem, dar n-am avut eu ocazia.  După articolul despre De ce își ia un tip SEEN? am revenit cu o nouă problemă din zona asta: LIKE-URILE LA POZE VECHI. Și când spun vechi, mă refer la acum 2, poate chiar 3 ani. Știu că tot ce postezi e public, drept urmare oamenii au acces la pozele tale. Îți asumi, aia e.

tumblr_mpp0veAnGW1qfisvuo1_500

Nu zic, că și eu mai stalkeresc. Recunosc. Dar una e să te uiți și alta e să dai și like, să fie. Și okay, o poză. Două. Zece. E super creepy să-ți apară la notificări poze de care poate că și uitasei. Și tipi de  existența cărora habar n-ai.

Acum, probabil asta e o tehnică neînțeleasă. Un mecanism. Un mod de a atrage atenția. Că sigur o flatezi. Sau o enervezi, după caz. Serios, don’t do that. E enervant și ciudat și te cam sperie, pe bune. E o lume liberă, dar serios. Începi să îți pui întrebări aiurea, te apucă paranoia. Ce face la tine pe profil? De ce e în 2014? Cât timp și-a pierdut din viață holbându-se la fața ta?

Sunt rea și comentez.

9264318e4c43504268f7a8b84d7aaac9

Anunțuri

De ce își ia un tip SEEN?

Related image

Despre subiectul sensibil SEEN am scris, de obicei, din perspectiva tipei căreia nu i se mai răspundea la mesaje și plângea în pernă. Că recunosc, am fost și eu în suferințe penibile și am dat mesaje la greu doar ca să fie ignorate. În caz că nu știai, să-ți iei SEEN  e mai bine decât să nu-ți iei. Citat profund de pus la descrieri. Glumesc.

Acum, după ce mi-a venit un chef subit să comentez ceva, am ajuns la concluzia că viața noastră este invadată destul de des de seria aceea de băieți cu care știi că nu vrei să ai nicio treabă, dar care insistă să fie acolo în lista ta din Messenger ca să te enerveze. Sunt rea aici. Vorbesc aici din experiența mea și a prietenelor mele. Dar hei, fără ei nu am mai râde de situație, așa că există și o parte bună. Da, probabil inimile fetelor care dau seen sunt de gheață și vom ajunge toate în iad. Ne asumăm.

Serios acum, cam de ce nu ți se oferă un răspuns? Care este motivul pentru care suntem niște nesimțite și nu te băgăm în seamă și ce condiții trebuie să îndeplinești? Asta, my friend, este seara ta norocoasă. Fă-te confortabil, bea niște bere, ia niște notițe și please don’t cry.

I-AI SCRIS GREȘIT. Bunaa cf pysy, d-astea. Fetele nu prea prind la așa ceva.

I-AI DAT LIKE LA POZE DIN 1900TOAMNA. Și asta e creepy rău.

NU TE-A VĂZUT NICIODATĂ. Adică te crede un dubios pe care nu-l cunoaște nici măcar din grupuri de prieteni sau poze de pe Facebook. Habar n-are cine ești.

NU-I INSPIRI ÎNCREDERE. Se uită la profilul tău și are un vibe prost. Simte ea ceva, e despre instinct.

ARE UN SET DE REGULI CLARE. Și nu vrea să comunice cu nimeni. Ever. Așa e ea, rea.

Probabil mai există enșpe mii de alte motive, dar dacă nu-ți răspunde de prima dată, las-o. Abandonează misiunea, nu o enerva în continuare.

Totuși, dacă ai noroc și îți zice și ea un amărât de hei înapoi, poate e fiindcă îi pari un tip okay, te știe, poate te place în secret, poate e plictisită. Îți dai tu seama.

Viața e grea, bajeți. Csf.

Dragă sistem de învățământ românesc… *despre BAC

Scrisoarea aceasta deschisă la care nu îmi vei răspunde vine de la cineva care a petrecut 12 ani în condițiile tale execrabile. Unde originalitatea îți este omorâtă și ești învățat ce să gândești, nu cum. Sau, mai bine zis, să memorezi, pentru că aportul creierului tău este destul de mic. O lume în care mulți profesori se cred dumnezei pe care nu ai dreptul să îi contrazici, unde dacă îți exprimi opiniile ți se zice că nu ai  voie să comentezi, unde tot acest proces de învățare s-a transformat din ceva atractiv și util într-o silă continuă.

Trăim în societatea în care notele sunt considerate mult mai importante decât ce știi tu de fapt, unde mulți copii sunt obligați de părinți să ia 10 din cauza prejudecăților tipic românești, unde sunt comparați între ei și deja devine o competiție inutilă pentru calificative. Ți se bagă cu forța materie pe gât. Scrii. Și memorezi. Pagini întregi cu materie pe care nu o înțelegi. Profii mai țipă la tine, îți mai spun în față că ești prost și că pe vremea lor… Dar timpurile sunt altele și dacă etichetezi o generație întreagă drept incompetentă doar pentru că nu se raportează la fel ca tine la anumite aspecte, nu înseamnă că nu are o bază a culturii generale. De aceea sunt recunoscătoare că am avut oportunitatea să cunosc și câțiva oameni minunați care chiar m-au ajutat să mă formez.

Săptămâna trecută am susținut examenul minunat de bacalaureat, care se presupune că îți definește nivelul de inteligență și, eventual viața aka viitorul. Din punctul meu de vedere, se pune mult pre multă presiune. Încă din clasa a 9-a ți se vorbește despre el și despre cum toate energiile tale ar trebui canalizate acolo, pentru că e așa de important încât merită să îți abandonezi alte activități din timpul liber. Doar suntem în țara în care contează diplomele.

Astăzi s-au afișat rezultatele. Eu nu am fost genul acela de persoană care să se pregătească intensiv, cu luni înainte. Mereu când mă raportam la BAC îl vedeam într-o perioadă utopică, îndepărtată. M-am bazat mereu pe capacitatea de a înțelege informația și a „bate câmpii”. Nu pot să spun că m-am omorât prea tare cu învățatul, am lăsat pe ultima sută, dar nici atunci cine știe ce. Am avut norocul să pic pe subiect. Ideea e că am luat 10 la istorie (unde tot anul am fost absolut paralelă) și la sociologie, pe care o știam de anul trecut. Am fost surprinsă plăcut, nu mă așteptam, totuși. Dar partea uimitoare de aici a fost nota mea la română. 7,40. Toată ziua am fost nervoasă din cauza asta, pentru că știu ce am scris și nici măcar în cele mai grele simulări din viața mea nu am obținut atât. Am analizat iar subiectele, baremul, m-am gândit puțin că poate chiar am meritat atât. Dar n-am cum, serios, mi se pare absurd. Și am observat că nu sunt singura care se află în această situație. Dacă nu aș ști cum sunt unii corectori din comisie, m-aș abține. Nu voiam nici 20, dar sunt puțin frustrată, sincer. Am depus contestație, că asta nu mai făcusem până acum, și trebuie să aștept ziua de luni. Nu puteam și eu să vin acasă ca un om normal și să mă bucur că s-a terminat toată acestă perioadă deosebită. Nu scriu aici ca să mă laud sau să mă dau drept exemplu, cu toate că sunt mândră că am reușit să nu depun extrem de mult efort.

Așa că, dragă sistem de învățământ românesc, ai dezamăgit din nou. Pe mine, cel puțin. Cam așa demoralizezi  niște viitori adulți, pe care oricum nu i-ai pregătit suficient pentru viață. Bine că acum știu niște opere literare, niște ani și alte câteva informații reținute mecanic pe care le voi uita în curând. Poate într-o zi se va schimba ceva, ca să nu mai urmeze generații întregi de copii chinuiți care să nu facă ceva din plăcere.

Și doar așa, ca o completare, eu nici măcar nu am nevoie de nota de la BAC, pentru că mai am și un examen de admitere de dat. 

Cu vagă tristețe, Betty. 

Marșul despre ură și sexism

politics

În această zi minunată de marți în care nu știu ce vreau să fac cu viața mea și când ar cam trebui să mă apuc de atestatul la engleză sau ceva de BAC, aleg să dezbat mediatizatul și sensibilul subiect al manifestației dubioase a Coaliției pentru Familie. Adică marșul vieții sau cum vrei să-l numești, care a avut loc sâmbătă la nivel național și prin Republica Moldova din ce-am văzut. Am tot citit despre asta și zic să-mi dau și eu cu părerea, că mi se pare că toată treaba asta ia proporții colosale și nu e okay.

Notă: Voiam să merg la mine în oraș doar ca să văd cât de aberant poate să fie și ce inepții pot spune unii, dar m-am abținut, am fost o drăguță și am rămas acasă. Mai bine.

De data asta nu cred că a mai fost dezvoltat prea mult subiectul homosexualilor, că oricum după strângerea de semnături cred că era de ajuns. Dar parcă se va face referendum sau ceva ca să le dictezi tu oamenilor cu cine au sau n-au voie să se iubească. Nu că ar veni la tine acasă, la tine în pat sau ceva de genul. Sau că ar fi o influență proastă și ăsta e mă motivul pentru care societatea noastră e în declin. Că în mare parte cam acest tip de argumente sunt aduse pentru protejarea familiei tradiționale de niște anormalități. Zici că nu tot forța divină sau ce o fi ea l-a făcut și pe gay. Și că omul s-ar rezuma doar la orientarea sexuală. Aș putea să spun aici destule, dar n-am energia necesară și simt deja că e prea mult. Ideea e că LOVE WINS. Atât. Și să faci evenimente la nivel național împotriva unui anumit grup nu mi se pare iubire sau toleranță.

Tema dezbătută a fost legată de avort-viață-femeie și (in)capacitatea ei de decizie asupra propriului corp. Am citit destule afișe grețoase în care femeia era tratată ca în Evul Mediu. Și ei tot spun că de fapt asta sprijină. Nu, dacă ar oferi într-adevăr ajutor s-ar introduce educația sexuală în școli (care nu, n-o să transforme toți copiii pământului în obsedați sexual, dar poate să prevină abuzuri și boli), s-ar pune accent pe consilierea psihologică, pe analize periodice. Și nu s-ar mai impune stigmatul conform căruia femeia trebuie să fie obligatoriu mamă ca să fie completă. Lăsând asta la o parte, avortul nu e cel mai mișto subiect de discuție. Dar îmi mențin părerea cu YOUR PUSSY, YOUR CHOICE. Nu, nu e o fucking metodă de contracepție, dar dacă nu le explici oamenilor cum să se protejeze ajung să facă un milion de copii și asta nu e okay. De ce? Pentru că există atâția abandonați sau care trăiesc în condiții mizere, care n-au părinți sau au unii inapți să le ofere o educație. Și te gândești dacă într-adevăr vrei să aduci o ființă în lumea asta zbuciumată. Așa că nu încurajez avortul, evident, pentru că nu e ceva vesel cu floricele. Dar există situații în care e necesar. De tipul violurilor sau riscurilor medicale sau cine știe ce alte motive urâte mai există. Așa că n-ai tu dreptul să o judeci pe femeia care face asta că nu ești tu în postura ei. SHUT THE FUCK UP.

Poate că am fost cam dură, dar cam ăsta e punctul meu de vedere vizavi de ceva ce mă intrigă rău de tot. De ce nu putem să ne vedem de treaba noastră și să fim buni unii cu alții?

PACE ❤ 

Ghidul Simulării: cum să nu o iei razna?

Publication1.jpg

După cum probabil știi, sau dacă nu vei afla acum, când ești a 12-a (chiar și din a 11-a, dar e o altă poveste pe care o găsiți aici), trebuie să dai simularea BAC-ului. Nu e destul că ai deja examenul propriu-zis în iunie, unii au considerat absolut necesar să mai treci și printr-o imitație ușor cam prost făcută, în caz că nu aveai și altceva în care să împlici energie și nervi. Din punctul meu de vedere, acțiunea aceasta este complet inutilă. Pentru mine, cel puțin. Oricum faci un milion de teste exemplu înainte de BAC și te simți de parcă ai mai fost acolo.

Sistemul nostru de învățământ este bazat pe cât volum de materie reții, mecanic, nu pe informația pe care o înțelegi și cu care rămâi. Și care, eventual, te și ajută la ceva în existența ta de viitor adult. Dar să înveți pagini pe care le vei uita în momentul imediat următor încheierii evenimetului minunat nu te ajută la nimic. Poate doar ca exercițiu de memorie.

Bine, la română e okay că ai un text la prima vedere și că scrii un eseu în care îți argumentezi și tu opinia. De acord. Înțeleg că trebuie să studiezi opera autorilor din țara natală, mi se pare normal. Dar niciodată nu mi-a fost prea clar cu interpretările, pentru că eu tot nu prea cred că omul acela a vrut sigur să exprime ideea care ți se zice ție. Practic e o adunătură de păreri. Și comentariile de șapte pagini despre un roman, o poezie sau ce mai e ea nu prea își au rostul. Calitate, nu cantitate. Dacă mă puneau să fac eu corelații între operă și societatea contemporană sau ceva în genul acesta acolo, pe loc, mi s-ar fi părut mult mai helpful. Dar nu. Nici nu știu cine a venit cu programa aceasta și de ce nu se schimbă și în țara noastră modalitățile de evaluare.

Materia a doua la mine e istoria. A României. Nu vreau să pară că nu sunt patriotă sau că m-am trezit ca vreo minorosiță să comentez, dar de ce este vital să știu treburi de la daci și până într-un apropiat prezent? Oamenii aceia au murit, au ajutat la formarea poporului și la emancipare. Și programa e gândită dificil, cu multe paranteze inutile și ani și nume și încep să mă cam plâng. Dar e un subiect total paralel cu mine, pentru care nu posed capacitatea să îl înțeleg. Am zis, n-am dat cu pietre.

Și a treia, de parcă două nu erau de ajuns, e sociologie. Aici e mult mai bine, în sfârșit mi se pare și mie că lucrurile chiar au sens și se aplică.

În plus, majoritate oamenilor din jurul tău te presează. Te stresează. Se comportă de parcă nu mai ai și altele pe care să te concentrezi, pe lângă școală.

Dacă te identifici și tu în acestă ipostază deosebită, uite ce sfaturi am ca să nu ajungem niște zombie ambulanți și să nu ne internăm la Spitalul 9.

  • Nu te criza. Oricât de mult țipă mama la tine să înveți și îți auzi profii cum dramatizează, tu calmează-te. Depășești momentul.
  • Hidratează-te, mânâncă aproximativ sănătos, încearcă să dormi.
  • Ieși din casă, nu sta închis între patru pereți. Ai nevoie de aer și de comunicare.
  • Nu îți neglija hobby-urile. Unii consideră că dacă ai BAC, activitățile tale se rezumă doar la asta. Dar răspunsul corect este nu, pentru că nu merită să iei o pauză așa de mare de la ceea ce te face fericit.
  • Învață, totuși, dar nu ca un robot. Eu nu m-am apucat ca lumea încă. Mai e timp. Oricum tu îți cunoști capacitățile și știi că vei lua o notă okay. Care, dacă mă întrebi pe mine, nu reprezintă cine știe ce.

Probabil voi mai reveni cu articole din seria #ExistăViațăÎnainteDeBAC. Eu sunt calmă. Baftă.

Comentez, deci exist: Trump și toleranța

13388617_1139738942713677_1049847925_n

Cred că ai văzut și tu cum miercuri Internetul a luat foc și newsfeed-ul îți era invadat de poze, clipuri și păreri legate de evenimentul trist al alegerii lui Donald Trump ca președinte al Statelor Unite. N-ai cum să nu fi observat. Dacă nu ai cont pe Facebook și în secolul XXI nu ești conectat la online, ai auzit de la TV. Sau de la colț, din autobuz, de la magazin. Lumea chiar a fost interesată și, ca un șir infinit de oferit opinii, a spus ce-a crezut. Da, sunt și oameni care spun că nu le pasă din moment ce nu e la ei în țară, dar ceea ce s-a întâmplat ne va afecta și pe noi, în mod indirect. E ceva de interes mondial. Nu mă prea bag eu la subiectul politică, nu am urmărit campania electorală și niciodată nu am fost implicată în povestea aceasta cu partide și Parlament/Guvern/Președinte, dar sunt conștientă că e ceva important, având în vedere că omenii ăia ne conduc.

Cum comentez eu personajul Trump în sfera prezidențială? Sunt îngrozită și dezgustată. Inițial doar auzisem despre el și mă gândeam că merg pe prejudecăți și vorbesc în necunoștință de cauză. Apoi am văzut că e un rasist, sexist, homofob, misogin și ce mai vrei tu, care promovează în primul rând ură. Ce nu înțeleg este cum de este lăsată să candideze o persoană care spune în discursurile sale chestii care lezează, într-o anumită măsură, drepturile unor oameni. Adică, pe bune, “Grab them by the pussy“ ?! Ideea de femeie ca bucată de carne inferioară. Pedepse pentru avort. Alăptatul în public considerat scârbos. Concepții învechite vizavi de sexul feminin și tot ceea ce presupune el.  Observații nesimțite față de foste soții, jurnaliști, alți candidați. Zid care să despartă SUA de Mexic. Fobie islamică. Uniformizare, de parcă ar exista vreun american pur. Îți amintește puțin de regimul totalitar? Și aș putea să continui așa, cu exemple, dar dacă nu te-am convins și vrei să afli singur, dă un search rapid pe Google.

El nu s-a născut în România, țara tuturor posibilităților negative, unde nu te mai surpinde nimic. El a trăit în State, tărâmul magic unde se presupune că dorințele ți se îndeplinesc. Sau nu. Dar societatea îți insuflă anumite valori fundamentale ca bunătatea, cooperarea și TOLERANȚA. Da, să îi accepți pe oamenii din jurul tău indiferent dacă sunt bogați, săraci, negri, albi, gay, musulmani sau oricare altă tipologie diferită de a ta. Să îi consideri egali și să nu ierarhizezi. Să înțelegi că lumea nu e concepută la fel, că suntem o varietate și cu toții avem un scop în Univers. Poate că Trump nu a procesat ideile astea elementare. Sau i se par diametral opuse de ceea ce vrea el să facă. Și mă sperie puterea imensă pe care o are asupra unor destine.

Îmi pare atât de rău că Obama nu mai are voie să candideze. Chiar mi-a plăcut de el a președinte, cu toate că am înțeles că nu-mi dă el de mâncare. Dar avea o oarecare imagine bine clădită. Măcar mai petrece un Crăciun la Casa Albă. Acum nici cuplul prezidențial nu arată bine. Nu vreau să fiu rea, dar Trump nu are nici măcar față de președinte. Iar Melania  nu pare că are ce căuta acolo. Să nu mai zic că i-a cam plagiat discursul lui Michelle Obama.

Încă sper că nu e adevărat și că la un moment dat se va schimba decizia, se va întâmpla ceva și totul va reveni la normal. S-a cam dus american dream-ul. Dar hai să vină cineva competent să conducă lumea asta în care trăim. Mă pregătesc și poate în 30-40-50 de ani devin și eu președintele SUA și revoluționez ceva, cu toate că știu că nu am nicio șansă. Până atunci, să împrăștiem vibe-uri pozitive și să iubim. #lovewins

Fanatismul religios mă cam sperie

tumblr_nqeyxsyh661uxtzn8o1_400

Am o părere destul de reticentă față de tot subiectul RELIGIE și sunt mereu în discuții în contradictoriu. Am mai scris AICI succint despre asta. Dar de câteva zile circulă filmulețul cu tanti care are un fel de criză exsitențială manifestată într-un mod ușor exorcist la moaștele Sfintei Parascheva, generând o gamă largă de meme-uri.  Pe de-o parte e amuzant,  n-am ce să zic, e o realitate. Totuși, dacă mă gândesc mai bine constat, de fapt, că e puțin înfricoșător. Horror. Trist. Plus sinonime.

Nu mă refer neapărat la clip în sine, sunt doar niște țipete care îți cam zgârie timpanele și sună de parcă cineva ar fi chinuit. Situația e cea care mă face, iar, să îmi mai pierd din speranța că putem să devenim și noi într-o zi îndepărtată  capabili de schimbare. După ce că oamenii se comportă ca în junglă,  pur și simplu se lovesc unii de alții, se înghesuie și se înjură în gând ca să ajungă mai repede la moaștele făcătoare de minuni despre care mă abțin să fac comentarii, acum apar semne și mai mari ale involuției. Poate că am făcut o generalizare nejustificată și poate că nu am eu abilitatea asta de a înțelege de ce, încă de când eram mică, apăreau la TV  cozi infinite de oameni care așteptau să vadă niște rămășițe, ca să încerc să mă exprim cât de cât plastic.

Ce mi se pare mai șocant în povestea de zilele trecute este una dintre femeile de pe margine care ne lovește  cu absolut geniala constatare: „La Cuvioasa, nu la salvare!”  Păi bine, nu m-am prins eu clar dacă săraca tanti care urlă a încercat să fenteze coada prin ritualul ăsta sau dacă i s-a făcut rău și era supărată că își va rata rândul. În orice caz, cam mult circ. Nu știu cum au rezistat forțele de ordine acolo că eu aș fi avut o criză de râs ca nesimțita sau m-aș fi speriat, una din două. Înțeleg că se spune că prin credință și prin conexiunea cu o presupusă divinitate ajungi să te vindeci, dar nu cred că dacă leșina acolo sicriul ăla cu moaște o trezea.

Umila mea părere, în calitate de om care nu a mai călcat într-o biserică de ceva timp și care nu percepe forța universală de deasupra noastră în același fel în care îi este insuflată poporului român, este că fanatismul religios atinge cote din ce în ce mai înalte. Normal că mi se pare înfricoșător, din moment ce oamenii ăștia sunt în stare să îți repete mecanic că vei arde în iad din cine știe ce motive aiurea. Le respect credința, pentru că fiecare are exclusivitatea să își trăiască viața după bunul plac. Dar nu văd că lucrurile s-ar îndrepta într-o direcție prea bună. Până la urmă religia ta, sau ceea ce crezi tu despre subiect, ar trebui să rămână într-o anumită măsură personale. Nu am înțeles niciodată de ce e nevoie de rugăciune colectivă, publică și de atâta tam-tam, de parcă nu se poate face asta și pe silent, în intimitate.

Mă rog, acum poate am fost puțin cam rea în articolul ăsta, dar mi-am spus punctul de vedere la fel cum fac în general. Nu cred că trebuie să te încadrezi într-un tipar de religiozitate, ci doar să fii un om bun. Știu că asta e subiectivă, dar mă refer aici la toleranță, pacifism și încercarea de a ajuta.

PEACE.

PS: Da, am pus giful cu Karma, fiindcă îmi place să cred că Universul ne răsplătește, la un moment dat, pentru ceea ce facem.