M-am apucat de Game Of Thrones: mini-review

winter_is_coming_4k_wallpaper_by_maisterart-da46mgl

Săptămâna trecută, într-un moment de plictiseală în care teoretic ar fi trebuit să învăț pentru simulări, mi-a venit ideea absolut minunată să mă apuc de arhicunoscutul Game Of Thrones. În caz că nu am deja destule seriale la care să mă uit. Dar am văzut atâtea meme-uri pe care nu le înțelegeam și atâția fani, încât mi-am zis că ar trebui să îmi îmbogățesc cultura din acest punct de vedere.

Cred că m-am mai uitat, acum ceva timp, la vreo 2 episoade. Cu cineva care era pe la sezonul 3, așa că nu înțelegeam mai nimic și puneam întrebări de fiecare dată când apărea în prim-plan un personaj nou. Atunci nu prea mi-a plăcut și nu m-am prins de unde plăcerea asta în a vedea cum se omoară unii cu săbii.

*h

capture-20170319-210458

Acum, după cum s-a putut observa și pe Facebook,  știam doar despre John Snow, mama dragonilor și faptul că se cam moare. Da, din păcate mi-am dat niște spoilere. Importante, aparent. Comentariile mele au fost crema. Spuneam ceva funny cam la fiecare scenă, pentru că eram confuză.

Ce am reținut după 5 episoade?

Incest. John Snow. Winter is coming. Lumea se ceartă. Și se mai și omoară, ocazional. Femeile sunt inferioare. Sex dubioșel. Lupișori. Și probabil mai sunt, dar creierul meu nu prea funcționează în acest moment. Oricum, nu m-am uitat prea mult, așa că încă nu s-a întâmplat cine știe ce. Nu pot să zic că îmi place în mod deosebit, dar merită să încerci. Oricum, e regizat mișto și tot conceptul e foarte interesant.

Tu de ce ai început să te uiți la Game Of Thrones?

 

Dialogul personalităților duble sau cum e la mine în creier când mă panichez

dont

De vreo patru luni de când mă confrunt cu o perioadă nasoală, (whatever, sunt în proces de a trece peste, sunt mai bine acum) am avut o mulțime de conversații cu mine. Interioare, de obicei, că nu e un secret faptul că mai vorbesc și singură.

Așa că ajung să am momente cu dublă personalitate. Nu, nu sunt nebună. Dar din perspectiva unui om cu un tip de persoanlitate ipohondru, anxios, paranoic și ușor histrionic, în multe situații în capul meu se dă o luptă paradoxală.  Teoretic n-am nicio tulburare psihică, dar în funcție de tipologia în care te încadrezi dezvolți un anumit comportament și anumite reacții. Cam cum decurg discuțiile cu mine în momentele în care mă apucă panica involuntară și mă gândesc la toate dacă-urile posibile și imposibile?

Stau eu liniștită și încerc să fac ceva, în general când sunt la școală. Și parcă mă înțeapă ceva, parcă mi se înfundă urechea, parcă nu mai văd clar. Cu toate că pot să focalizez perfect.

Și creierul anxios spune: O să leșini. Acum. Gata, ăsta e sfârșitul. Adios.

Și intervine creierul chill care începe să țipe. Calmează-te. Respiră. N-ai nimic. Ești proastă. Ai mâncat, te-ai hidratat, ești bine.

Creier anxios: Uite, sunt palidă. Parcă nu mai aud. Dacă mor aici?

Normal: Tu te-ai uitat în oglindă? Când le e rău, oamenii arată ca fantomele. Tu zici că abia ai ieșit din cutie.

Paranoia: Și de ce mă simt așa? Ce se întâmplă cu mine și dacă n-ai dreptate și…

Creierul normal luptă pentru control. Ce căcat nu înțelegi? Nu ești în niciun pericol, ți-e frica ție de dracu’ știe ce chestie care nu se întâmplă niciodată. Ai mai fost fix în faza asta și ți-ai revenit. Ai leșinat până acum? Ia uite, mai ai și puls. Hai, mori acum? De câte ori ai murit? Fizic, niciodată. Ai și tu niște demnitate, vezi că trebuie să mai faci chestii cu viața ta. Adună-te, ce naiba. PWP

Ăsta e doar un mic episod, o discuție mai complexă necesita prea mult timp de gândire și deja mă simt ciudat în timp ce scriu rândurile astea. Dar, ca un exemplu, cam așa decurg majoritatea zilelor mele, când mi se pare că acum o să leșin, că fac infarct, că am căzut din lună și altele. Normal, inițial nu știam cum să gestionez așa ceva și lăsam starea negativă să mă domine. După mi-am dat seama că nu s-a întâmplat nimic rău, că am depășit fiecare moment de care mă speriasem și, în ciuda faptului că trăiesc mereu în incertitudinea că aș avea ceva cu toate că m-am dus la medic, fac față cu brio. Bine, creierul meu nu se află în cel mai bun stadiu, psihologul mi-a zis că n-am nimic ridicat la nivelul de tulburare, dar e o treabă acolo. Observ și eu.

Recent am citit într-un articol din VICE ceva care m-a ajutat pe partea asta. Ideea era să amâni momentul în care te simți rău, să îți spui pur și simplu că nu ai timp acum. Am testat, cu niște efort funcționează.

Dacă te identifici, măcar puțin de tot cu ceea ce am scris aici, vreau să știi că nu ești singurul om care experimentează situații similare, că o să treacă, nu ești vinovat că ți se întâmplă și dacă ai nevoie de ajutor trebuie să îl ceri. Psihicul nostru e ceva destul de greu de înțeles, dar care ne cam controleză. And this, my friend, sucks.

Ce mai fac eu când ar trebui să învăț pentru BAC?

publication1

Mai am 4 luni până la magicul examen care îți testează maturitatea, cum le place oamenilor să spună. De fapt, e doar un moment obligatoriu pe care se pune mult prea mult accent. Eu nu sunt stresată absolut deloc și mă uit în jur cu uimire și confuzie, pentru că văd cum lumea ia totul foarte în serios. Problema e la mine, dar cred că abordez situația corect și că mă descurc.

Așa că timpul meu liber, pe care chiar îl am, nu e plin de caiete pline cu informații sau culegeri cu teste.

Scriu pentru blog. Îmi place să cred că am ajuns să mă ocup de căminul meu virtual. Așa că îmi tot gândesc articole. Mi se pare important să nu uiți de hobby-uri.

Ies cu câinele. Cu toate că a devenit mai mult o rutină, să îl plimb pe Misha Câinele Iubirea mea necesită destul de mult timp. Și e super relaxant. Un fel de aventură, dacă pui toate întâlnirile cu ceilalți posesori de câini.

Fac poze, adică îmi dezvolt talentele astea fotografice.

Citesc. Și nu romane gen „Ion”.

Mă uit la seriale. Și stau ca leguma.

Mai și ies din casă, ce să fac.

Uneori mai învăț spaniolă. Sau fac caligrafie. Sau pictez.

Cred că ăsta e un scurt rezumat al vieții mele, cu mici minusuri.

Dar, după cum se poate observa, aș face orice altceva. Mai bine mă holbez la un perete sau învăț chineză. Nu mă înțelegeți greșit, asta nu înseamnă că nivelul meu de cultură e scăzut și că merg pe principiul „Semințele același gust are.” Da, e destul de important, dar nu trebuie să îți oprești viața în fața unei uși pe care scrie BAC și să rămâi acolo. Te mai plimbi și tu.

Notă: Eu sunt okay din punctul de vedere al improvizării, știu să adaptez, oricum mă descurc. Nu mă lua ca exemplu, articolul a fost scris dintr-o perspectivă strict subiectivă. Poate că îmi iau multe înjurături sau comentarii negative că am postat asta, dar e o părere sinceră. Nu mi se pare normal să nu mai faci nimic altceva cu viața ta.

Da, mai și filmez și editez. Clip nou, pe subiect:

Ultimul semestru din ultimul an

anigif

Azi, 13 februarie, începe semestrul care încheie cei 4 ani de liceu în care am reușit să rămân psihic stabilă și să nu omor pe nimeni. Cu toate că viața propriu-zisă în instituția aceasta de învățământ nu este deloc cum o vedeam în desene și filme, te schimbă. Încă am mixed feelings.

Jumătatea de a XII-a a trecut destul de repede. Nu am făcut nimic special, nu mă agit cum văd că face lumea în jurul meu. Eu sunt calmă. Habar n-am cum am terminat cu medii așa mari, dar cred că prezența ajută și ea la ceva. Scriam cândva că mi-am luat dulap. Nu l-am folosit aproape deloc, uneori mă mai duc acolo random să văd ce mai face. Încă îmi mențin părerea și cred că istoria pentru BAC nu mă ajută cu nimic. Mă apucaseră revelațiile cu facultatea, dar m-am calmat și tot la Jurnalism merg.

Știu că a mai rămas foarte puțin până se termină tot și trebuie să plec. Am un TO DO list cu chestii pe care să le fac până părăsesc povestea asta. Să fie ceva memorabil. Încă mă gândesc serios la ceva legat de ultimul clopoțel sau ceva în genul. Oricum, încerc să mă pregătesc să ies din rutină și să îmi încep cu adevărat viața de adult. Că tot singură și independentă sunt.

Dacă încep să fiu clișeică și siropoasă, voi spune că niciodată nu voi mai avea șansa asta, că sunt ultimele luni în care mă aflu în această postură și că peste ani îmi voi aminti de ceea ce se întâmplă acum. După cum ai văzut și în gif, nu a fost un “cimitir al tinereții mele”, mai mult ca o școală de corecție, un spital de nebuni sau o închisoare unde am devenit un fel de individ răzvrătit împotriva sistemului care s-a format frumos și a ajuns la o serie de valori și consatări după care se ghidează în prezent.

Supraviețuiesc, cu iubirea mea câinele și CAFEA.

CLIP NOU, BTW:

Tot ce trebuie să știi despre vopsitul cu albastru de metil

a

Mi-am mai reproșat de-a lungul timpului că nu scriu articole utile. Și, având în vedere relația cu podoaba mea capilară și schimbările prin care trece frecvent, m-am decis să împărtășesc din experiența mea cu albatrul de metil, pe care l-am folosit acum câteva săptămâni pentru a treia oară și care mi se pare o afacere bună.

Probabil că dacă ești fan culori nenaturale în păr, cunoști gama albastru de metil, violet de gențiană și alte d-astea. Plus nuanțator spumă, cremă, bla bla. Tocami de aceea nu îți înșir aici și pașii pe care trebuie să îi urmezi tehnic, pentru că mă gândesc că îi cunoști deja, nu e fizică cuantică.

Părul albastru e frumos. Prima dată când am folosi eu această substanță a fost prin iunie.Apoi m-a apucat random în octombrie după ce mă tunsesem scurt. Și în ianuarie, după ce nuanțatorul de la Schwarzchopf nu făcuse mare lucru. Asta e, dacă nu m-am făcut blondă.

Înainte să îți pui în păr așa ceva, trebuie să ai în vedere câteva aspecte. 

* Pătează. Există marele risc să îți faci și sufletul albastru. Pe lângă piele, prosoape, haine. Dar dacă te clătești bine și îți intră în păr, nu mai ai problema asta. Și dacă te prinde ploaia e o probabilitate să te colorezi. Și ai grijă la cadă. Va arăta ca și cum ai omorât un unicorn cu mâinile goale. Când îl vopsești, clătește-te deasupra unui lighean. Și vezi că Cif cream curăță mai bine decât cel spray.

* Vara e mai nasol, pentru că transpiri și îți colorezi fruntea. Și gâtul. Totul iese cu demachiant.

* Amestecă-l cu balsam. El e în stare lichidă, așa că ai nevoie de ceva care să te ajute să prindă mai bine.

* Nuanța variază, evident, în funcție de cât de decolorat ai tu părul. Al meu e șaten, dar aveam niște multe șuvițe blonduțe. Alea au ieșit mai bine, dar până la prima spălare prinsese și pe culoarea naturală.

* Poate să țină în jur de o lună, în funcție de intensitate. Se duce treptat și ajunge la un verde ciudățel.

* Nu e toxic, n-are cum să îl atace sau ceva. Zic și eu acum.

Nu sunt expertă în așa ceva, dar mă descurc. Eu sunt mulțumită.

Dacă ai sugestii sau vrei să împarți experiențe, le aștept în comentarii.

 

Cum să fii fabuloasă iarna sau despre cum am căzut ca penibila

1034764763-funny-animals-funny-girls-funny-jokes-funny-kids-favim_com-1016742

În general, eu și mersul normal nu suntem amici. Adică pot să mă împiedic și pe o suprafață perfect dreaptă, am un fel de talent nativ să nimeresc fiecare groapă din asfalt, să nu observ scările în ordine, să mă lovesc de oameni și lista poate continua. Povestea amuzantă pe care o scriu aici s-a înâmplat ieri, când eram o divă cu ochelari de soare la care s-au holbat bătrânei libidinoși. Câh.

Eram cu prietena mea cea mai bună afară, am făcut niște cumpărături. Menționez că în această iarnă am ajuns la performanța să nu fac cunoștință cu solul, cu toate că nu e ușor să plimbi un câine pe o vreme de acest tip. Cum mergeam eu frumos ca o specială, ajung în fața unui morman mic de zăpadă peste care se mai trecuse. Aparent, nu era și pentru mine. Am alunecat pe zăpadă și am căzut. Eram toată întinsă pe jos, în zăpada aia murdară. Cu toți oamenii din stația de autobuze care se uitau la mine. Și cu distinsa mea prietenă care se întreba ce naiba fac. Măcar m-a ajutat, vag, să mă ridic de acolo. Normal că am început să râd, cum era să reacționez. Am mai râs și 15 minute după. Ideea e că nici n-am sezisat, pur și simplu m-am trezit pe jos. Acolo, în mijlocul drumului, într-un loc destul de circulat. Ca să fie bine.

Poză de după ce am ajuns acasă întreagă:

Măcar nu m-a văzut nimeni important ca să îmi cunoască și partea asta. Și nici nu m-am lovit, din fericire. Mi-am murdărit blugii, dar cam atât. N-a venit prințul pe cal alb să mă ridice.

Cum să fii penibilă -am pierdut numărul capitolului- o poveste by Betty. Dacă nu tratezi așa situația, atunci unde mai ajungi? Voi aveți grijă la gheață și d-astea că e nasol. Pace.

Dramele cu SEEN și BLOCK

a

*După o săptămână în care am fost o mamă denaturată care își lasă copilul să moară de foame, pentru că nu am fost okay emoțional și psihic, m-am întors.

Noi, generația ’99-2000-plus suntem cei care au luat contact destul de timpuriu cu era magică a computerelor și a minunatelor rețele de socializare. Dacă în perioada adolescentină a părinților noștri erau la modă bilețelele scrise de mână și întâlnirile la ore stabilite cu o săptămână înainte, astăzi totul se rezumă la un mesaj pe tărâmul cu unicorni albaștri al Facebook-ului. Adică mult mai simplu și poate mai lipsit de inspirație. Nu blamez abordarea în acest mod, pentru că și eu am folosit-o. E o metodă bună dacă te exprimi mai ușor în scris.

Dar în perioada asta tehnologizată apar și tragedii în aparență puerile pe care nu te învață nimeni să le gestionezi. Rețeaua lui Zuckerberg vine la pachet cu două acțiuni care să te scape de dubioși, obsedați și așa mai departe. Sau care să te enerveze și să te facă să înnebunești ușor.

Subiect sensibil pentru mine, SEEN-ul este un fel de armă secretă care de fapt nu reprezintă un așa mare secret. Să îți iei seen e ca și cum ai vorbi și omul ăla nu te ascultă. Ca și cum nu stiu, bagă o comparație care ți se pare ție relevantă. Ești pur și simplu ignorat. Și, din experiența mea vastă cu partea asta, pot să îți spun că există și ceva mai rău decât să dobândești un seen. Să nu primești. Adică mesajul tău ori e citit din notificare, ori nu e văzut deloc. Și tu stai acolo și îți pui inima pe tavă și îți arunci sentimente și eventual îți calci pe orgoliu din nou și din nou fără niciun rezultat. Normal că te simți ca ultima ființă de pe Pământ și că ești rănită și fraieră. Dar viața înseamnă mai mult de atât. Nu scriu aici un scenariu depre o poveste cu vreun tip, pentru că nu are sens și nu merită efortul.

Și uite ceva la care nu ajunsesem. Nu aveam antecedente în acest domeniu, dar se pare că BLOCK-ul este o invenție dură. Cum să nu mai auzi absolut nimic despre cineva pe Facebook? Îi dai block, simplu. Nu mai existați unul pentru celălalt în acest mediu online. Mie mi se pare imatur. Sincer acum, dacă ai ceva la nivel personal cu un anumit individ, ar fi normal să îi zici. Viziunea mea. Suntem oameni și greșim și ne atașăm și facem chestii pe care nu ar trebui să le facem. Dar avem dreptul la răspunsuri, la explicații, la scuze. Nu știu exact ce zic aici.

Până la urmă așa e în viață. Mai primești seen-ul de la 18 ani sau seen-ul care îți face inima bucățele. Și nu primești block după ce trimiți un trilion de mesaje nerăspunse, ci la o perioadă considerabilă după. But who the fuck cares?

Avem ceva mai important de făcut decât să ne consumăm din aspecte de tipul celor enumerate mai sus. Da, am scris un întreg articol dedicat acestei crize existențiale contemporane.