Primul an de facultate: ce nu-ți spune nimeni înainte

Fuckultate (1)
Betty fiind productivă la facultate

*Să nu ai așteptări. 

Când am început eu facultatea, nu îmi era clar cam nimic din ce se întâmpla aici. Eram într-o fază destul de nasoală psihic și mă obișnuiam cu mutatul dintr-un orășel liniștit și aproape pustiu în haosul din București. Am vrut să scriu despre asta cred că de când s-a terminat sesiunea și acum mi-am dat seama că anul doi vine peste mine, așa că uite experiența mea cu insituția asta de învățământ menită să te aducă mai aproape de o carieră.

Dacă credeai că va fi locul ăla mișto unde înveți fix ce-ți place, te transformi în adult independent peste noapte și oamenii chiar te văd așa, n-ai nicio grijă și trăiești o perioadă plină doar de fun, îmi pare rău că te dezamăgesc. Nu vreau să scriu din perspectiva pesimistă, dar majoritatea clișeelor din filmele americane cu tipe care pleacă la facultate și-și schimbă radical lifestyle-ul când încep să-și decoreze camera de cămin nu sunt reale (dar cine știe acum, eu n-am stat în cămin).

Ceea ce cred că mi-a plăcut mie de la început este că nu poți să compari cu liceul. Adică oamenii sunt mult mai maturi sau cel puțin așa par. Atunci când am fost în vizită la fostul meu liceu prima dată nu înțelegeam de ce toată lumea țipă și se înghesuie pe holuri și uitasem de atmosfera aia de grădiniță. Și nimănui nu îi pasă că ești diferit și nu te încadrezi în cine știe ce tipar, ești liber să faci ce vrei și să fii cum vrei. La faza asta și profii mi se par mai permisivi și te tratează, mai mult sau mai puțin, ca pe un egal.

De ce chestii noi m-am lovit eu?

Seminar (adică partea presupus aplicată pe care o faci cu grupa ta)  versus curs (aproape două ore pe care le petreci în amfiteatru cu alte sute de studenți sperând să nu adormi). Și prezențele. Apropo, există cursuri la care nu te obligă nimeni să te duci și, din ce am învățat eu, dacă poți să lipsești și simți că îți pierzi timpul acolo, nu te mai duce. Really. Poți să faci ceva mai productiv în loc să te uiți pe pereți și să aștepți să se termine. În semestrul al doilea nu m-am dus la două și ghici ce, mi-am trecut și examenele.

Sesiunea. Și bibliografiile. Suntem obișnuiți din liceu să învățăm fix ce ne dă proful, eventual din caiet și după venim aici ca să constatăm că la curs nu prea poți să-ți iei notițe, ppt-urile pe care ți le trimit profii (dacă sunt drăguți) nu te ajută prea mult, așa că trebuie să îți cauți singur toate materialele pentru examene (adică niște teancuri cu foi ceva pe care, dacă ai noroc, le găsești la xerox-ul facultății). Mi-a luat ceva până să mă prind cum trebuie să învăț, dar am reușit. Cred.

Vezi că mai dai și de cărți din 1900toamna care se mai folosesc și îți descriu, spre exemplu, Internetul ca pe o invenție utopică. Și sigur vei mai avea și materii de umplutură doar așa ca să fie.

 

Profesorii nu se mai raportează la tine ca la un copil mereu. Bine, sunt câțiva care își mai mențin mentalitatea comunistă, dar poți să ai și profi friendly care chiar vor să te învețe ceva. La mine au fost foarte deschiși, în sensul că îți răspund la tot felul de întrebări și te susțin. În general, acum nu zic că totul e happy happy joy joy și veți ieși la bere.

Schimbarea colectivului este un aspect care cred că m-a speriat pe mine puțin, dar cred că îți dă niște panică și dacă nu ești o ființă antisocială așa ca mine. Dar am ajuns la concluzia că pot să fiu friendly și poate ăsta este avantajul când ajungi la o facultate de comunicare. În plus, oamenii ăștia noi nu te cunosc și cred că îți e mai ușor să te integrezi așa. Zic și eu.

M-a dezamăgit puțin faptul că nu aplici foarte mult teoria, nu scrii așa mult cum aș fi crezut și totul se axează mai mult pe materie în sine. Dar cred că practica obligatorie (pe care știu că multe facultăți o au) te ajută foarte  mult să înțelegi mai bine și să vezi dacă îți place sau nu. Adică eu în aproape două luni de practică simt că am acumulat super multă experiență și am observat schimbări în bine la mine. By the way, în caz că nu știai că s-a modificat legea internshipului, se pare că de acum sunt neapărat plătite.

Ce am învățat eu într-un an de facultate?

Studiez Publicitate la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării. Pe lângă priveliștea de la Leu și urcatul celor șase etaje (pentru că am fobie de lifturi), mi s-a confirmat că domeniul ăsta creativ e mișto cu tot cu prejudecățile lui și din scris nu vei muri de foame. Bine, sunt unii care văd jurnaliștii și oamenii de publicitate într-o lumină nașpa, dar mie îmi place zona asta.

Eu am fost la taxă (că și asta cu buget și taxă e o altă discuție) și nu regret că am dat banii pentru învățământul de stat, așa cu părțile lui negative că până la urmă nicăieri nu va fi perfect. Și e important să îți placă facultatea la care ești și să nu fii acolo doar ca să ai o diplomă în plus și să simți că îți pierzi ani din viață aiurea. Adică, poate nu va fi neapărat visul tău, dar să te identifici într-o anumită măsură cu ce se întâmplă acolo. Că este perfect okay să nu fi sigur ce vrei să faci în continuare, asta e doar o fază și poți oricând să te reprofilezi, indiferent de ce zic mințile închise din jurul tău. Și în același timp e okay și să nu faci facultate. 

Nici eu nu sunt sigură ce vreau să fac mai departe, știu că până acum îmi place și am niște planuri, dar nu mi-am format o direcție clară. Probabil nu voi face presă, cel mult ceva pe parte alternativă sau colaborări. Publicitatea îmi place până acum, dar n-am avut oportunitatea să văd cu ce se mânâncă pe bune. Mi se pare interesantă ideea de freelancing.

Anul ăsta a trecut super repede și m-am obișnuit. Mi-am dat seama că mai sunt doar doi ani și eventual un master, dar hai să ajungem acolo. *insert încheiere despre cum n-are sens să te panichezi că îți vei da seama la un moment dat ce vrei să faci, things take time sau alte citate clișeu*

Reclame

Jurnal de răceală

Jurnal de răceală

Dacă la începutul acestei săptămâni de august m-a lovit o răceală de vară, preferata mea, pentru că aparent e destul de ușor să răcești, mai ales dacă ai lipsă de vitamine și chestii din astea (say whaat), azi sunt mai bine și scriu pe blog. Așa că uite un mini documentar foarte interesant din viața de om răpus de boala asta pe care n-am înțeles-o niciodată. *Posibil dramatizat pe alocuri.

Luni

După niște dureri de cap și oase, o probabilă febră pe care nu o identifici clar și trezit de câteva ori, reușești să te dai jos din pat și să nu pierzi trenul pe care îl ai la 7:36. Hai că nu pățești nimic, ești alive chiar dacă simți că a venit apocalipsa zombie.

Ești în tren, ți-e somn și simți cum te doare creierul, te bate soarele, vecinul tău de compartiment are chef de dialog și tu abia legi două cuvinte. Ajungi în gară, mănânci doi covrigi ca să-ți iei un Nurofen și bei niște Cola. Nurofen & Cola, sănătate curată. Gata, ești fresh, ajungi acasă, te bagi la somn și te faci bine. Hai să mâncăm o eugenie.

Pranz, acasă, s-a dus naibii și efectul de pasilă, nu mănânci nimic și dormi toată după-amiaza. Te trezești și nu ești în stare nici să faci duș, te lupți cu niște pâine prăjită și chec și te culci la loc când abia s-a întunecat afară.

 

Marți

După trezit pe la 12:30, 3, 5, 6 fără, 9, 10, 11 and so on, te dai jos și mai mănânci doi covrigi, apoi te bagi înapoi în pătură. Aici locuiești azi, cu niște ceai și somn, pastile și supă cu morcov și cartof. Nu te mai dor oasele, te doare stomacul: poate Cola și covrigi drept cea mai elaborată masă de ieri n-au fost o idee bună. Highlight: ai făcut duș și nu mai ești în pijamalele de ieri, bv.

 

Miercuri

Azi deja te simți mai vie, dacă n-ai mai avea crampe din astea chiar ai fi bine. Să nu exagerăm totuși. Ai rămas singură acasă. Ai ieșit din casă, ți-ai luat banane și Coldrex, vechea ta iubire. O tanti din stația de autobuz care vorbea la telefon zicea că e frumos afară, nici prea frig, nici prea cald. La tine oricum e prea cald oriunde ai fi. Și azi parcă ai mai mâncat, mai ai dureri de stomac, n-ai băut cafea de trei zile.

 

Joi

Ești mult mai bine, ai mâncat un mic dejun aproape elaborat. Te-ai îmbrăcat frumos, te-ai dat cu ruj și te-ai dus la birou, poate fuge răceala de tine. În metrou mureai de cald, dar e okay. Niște vitamina C, niște Magneziu și ceaiuri. Cafea. Azi ți-ai și gătit, prima  masă completă pe săptămâna asta, orez cu pui. Also: nu te duci des să duci gunoiul, dar și când o faci ești în pantaloni scurți de casă și maiou cu model cu găurele și te vezi cu 3 vecini. Deja nu mai pari răcită, doar ușor slăbită. Deadline-ul era miercuri dimineață, ești în grafic.

 

Nu va urma.

Aș fi putut să merg la Summer Well

Da’ nu merg. Csf. Ncsf.

244098891bcb9dd9d16c04b84e5f8cea

Scriu articolul ăsta ca să îmi apară la On This Day pe Facebook în anii viitori și să îmi amintesc că trebuie să învăț să profit de oportunități pe moment, nu să mă panichez și să mi se scurtcircuiteze creierul.

Dacă mă cunoști, atunci probabil știi că eu și deciziile pe ultima sută nu prea suntem prietene, pentru că trebuie să gândesc o situație de șapte ori înainte ca să pot face o alegere. Așa sunt, o ființă antisocială care încearcă să își schimbe comportamentul cu baby steps și observă progrese.

Așa că uite cum poate cineva să refuze o invitație gratuită la festivalul ăla mișto care ține cât o vacanță, din motive puerile și nedefinite clar. Una dintre prietenele mele cele mai bune care e voluntar acolo m-a întrebat dacă vreau biletul pe care îl primea ea, deci eu ieșeam cea câștigată.

Apoi mintea mea era ca într-un rollercoaster, cu întrebări de tipul Unde stai? Cu cine te duci? Dar dacă se întâmplă X? și toată povestea minunată cu paranoia, tipică mie. Nu știu dacă mă  va înțelege cineva la faza asta, pentru că de obicei oamenii normali just go for it. 

Nu-mi plac în mod deosebit spațiile cu mulți oameni, evenimentele unde nu cunosc în mod special pe cineva și încerc pe cât posibil să ies din treaba asta și să mă provoc să nu fiu așa introvert mereu, poate de asta am ales o facultate de comunicare.

Oricum, mi-am dat seama că dacă vrei să te distrezi poți să o faci oricunde, nu contează în mod special unde ești, mai mult ce vibe ai. Și sigur sunt oameni care se bucură mai mult de un bilet moca decât tine.

Dacă veneau The Neighbourhood mă duceam.

Da, la 19 ani ar trebui să fiu party animal and shit, știu. But I’m not.

Later edit: aș fi putut să primesc și bilet la Awake

Unoeri ești fraieră și înveți din asta. Dar hei mâine mă duc acasă.

Aventura la Constangeles

IMG_0545

*Ăsta ar putea fi un articol frumos de travel, dar nu este. Pentru că n-avem toți bani să ne ducem pe insulițe și locuri de vacanță extravagante că e greu să fii student. Fiecare cum poate. Ia-l ca pe o poveste.

Acum aproape două săptămâni, prietena mea cea mai bună a împlinit 18 ani (sunt mândră de tine mă fată ly) și a vrut să își aniverseze vârsta asta frumoasă printr-o călătorie. Așa că ea, eu și iubitul meu, probabil oamenii mei preferați de pe Pământ (la care mai adaug vreo 2, se știu ei) ne-am petrecut un weekend deosebit în Constanța. Da, uneori mai ies și din casă, nici mie nu-mi vine să cred.

Background: mie nu îmi place vara, nu îmi place la mare, mai fusesem în orașul ăsta minunat o singură dată când eram mai mică. Before you judge, nu tuturor le face plăcere să se prăjească la soare și d-astea. La munte e mai frumos, îmi  mențin părerea.

„Și cum, nu mergeți la plajă?” Nope. Poate sunt eu hateriță, dar măcar ne-am găsit cu aceeași antipatie vizavi de asta.

Tu știai că dacă vrei să ajungi din Călărași în Constanța cu trenul faci „escală” la Ciulnița, locul tuturor posibilităților? Am făcut și rezervare pe Booking care e fain, încă nu pot să îl compar cu Airbnb. Dacă vrei cazare ieftină și decentă, message me (să-ți spun unde să nu mergi).

IMG_0541

Seara minunată în orașul ăsta nou care era străin pentru 2/3 dintre noi a debutat cu un drum extraordinar prin niște locuri obscure în care am ajuns pentru că, probabil, am făcut o stânga greșită. Pe un zid scria „În solidaritate cu frații rromi”, dar mi-am dat seama de asta din peisajul pitoresc al cartierului din care anxietatea mea credea că nu mai ies. Bine, starea asta s-a menținut pe parcurs, poate exagerez puțin.

Am învățat ce înseamnă o pizza XL la Pizzico, locul unde ne-am dus să mâncăm ca niște turiști responsabili în centrul istoric al Constanței și unde ți-aș recomanda să mergi seara. Am văzut și niște eclipsă, dar se pare că fix când plec și eu de acasă vine evenimentul ăsta astronomic care se vede cel mai prost la mare.

IMG_0568 - Copy

IMG_0584 - Copy

Am vizitat Moscheea Carol I, o clădire mică din centru de unde cică se vedea frumos orașul. Normal că am înjurat în gând când urcam scările în spirală și mi s-a făcut puțin rău aka atac de panică fiindcă simțeam că rămân fără aer, dar sincer a meritat și cred că ăsta este highlight-ul. M-am bucurat de priveliște, am văzut din nou clădirile triste care ar putea fi renovate ca să arate mai civilizat și mi-am mai redus din frica de înălțime. Ne-am plimbat pe faleză, m-am holbat la mare și am rămas dezamăgită și de starea în care se află Cazinoul. 

Sincer, cred că unul dintre locurile mele preferate a fost Barissimo, pentru că era aranjat drăguț în stil vintage reinventat așa, nu știu dacă înțelegi la ce mă refer, dar era mișto și cozy și te simțeai ca acasă. Adică really, fotolii nice și cărți vechi și lumini  și până și baia era decorată frumos, dar mă abțin să nu pun aici poză în oglindă.

Mi-am testat talentele de a folosi un DSLR și am făcut poze, probabil urmează niște spam pe Instagram mai târziu. Am încercat și să mă deconectez zilele alea și îți sugerez și ție, pe cât posibil, să încerci să renunți la social media atunci când poți.

IMG_0553 - Copy - Copy

IMG_0546 - Copy - Copy

Mi-am dat seama din nou că nu contează unde sunt, importanți sunt oamenii pe care îi am lângă mine. Cu ei m-aș distra și pe o băncuță în parc și nu contează ce facem în mod special. Anul trecut eram în cea mai urâtă fază ever psihic, anul ăsta am fost mai bine și numesc asta progres.

Constanța nu este genul ăla de oraș în care să te plimbi, pe care să îl descoperi și căruia să îi admiri clădirile, străduțele și să faci poze mișto. Dacă te duci doar pentru plajă și d-astea, okay. Dar n-are vibe-ul ăla de explorator. Multe clădiri frumoase pe care nu le întreține nimeni, mulți oameni triști și atmosfera rece. Am zis, n-am aruncat cu pietre.

De ziua mea mergem la Sibiu. 

Ce să mai citești în online?

IMG_5268.JPG

Nu mă uit la TV de câțiva ani, cu excepția unor ocazii rare când văd mai mult reclame, așa că trebuie să mă informez în legătură cu se întâmplă în lumea asta de undeva. Am ajuns să folosesc Facebook ca un tool, în mod benefic și să îmi curăț feedul în așa fel încât să îmi apară chestii relevante. Cel puțin parțial. Cu toate că îmi pierd destul de repede răbdarea si ăsta este unul dintre motivele pentru care nu prea citesc bloguri sau mă uit la vloguri, am decis să fac o listă cu site-uri care merită urmărite. Asta și pentru că cineva mi-a cerut recomandări acum câteva săptămâni și am zis să fie aici.

Așa că poți să dai like paginilor ca să nu uiți de ele. 

Îmi place jurnalismul alternativ și visez să fac și eu asta la un moment dat. Pentru reportaje, anchete și subiecte politice, uită-te pe:

Într-o notă mai fun și fresh:

  • Noizz nu doar pentru că sunt și eu în internship de câteva zile acolo și îmi place la nebunie, ci pentru că e altceva și îți dă vibe-ul ăla mișto.
  • Metropotam mai ales ca să vezi evenimente și locuri de ieșit.
  • Sub 25, cultură urbană.
  • Vice
  • Buzzfeed și Mashable ca să îți gâdile creativitatea.

Dacă ai vreo sugestie de site care merită urmărit, let me know. ^_^

Povestea Seenului

why

*Cineva a căutat asta alături de chestii precum „de ce mă lasă cu seen”, „de ce nu răspund fetele la mesaje”, „seen explicație” and stuff și a ajuns la mine pe blog, habar nu am de ce, dar având în vedere că am antecedente cu seenul cred că merită să îi scriu o poveste. So here we go. Me trying to be funny again. 

Scriu din perspectiva tipei care dă seen, acest concept greu de înțeles pentru unii care probabil stau noaptea și se gândesc cu ce au greșit în viață sau își schimbă planul de atac. Sau nu, că noaptea este momentul oportun să trimită mesaje. Mai multe, că dacă la primul nu a răspuns este aproape sigur că doar nu l-a văzut și viața ei este mult prea busy ca să te remarce așa din prima. Dar nu renunța, doar știi toate proverbele alea cu răbdarea.

Este o seară frumoasă de vară, soarele apune peste Bucureștiul aglomerat, vezi culorile de foc dansând romantic pe cer. Păsările cântă, copiii din fața blocului mai țipă unii la alții ocazional când jocurile lor nu ies așa cum ar trebui, stăpânii de câini își plimbă fericiți animalele drăgălașe. Se încheie o nouă zi aglomerată, iar ea își savurează paharul de vin roșu pe care îl aștepta încă de dimineață. E în halatul ei fin roz pudră și se bucură de liniștea și pacea oferite de un final de program haotic. Totul e zen, parcă și zgomotele de afară s-au mai cizelat, momentul perfect să îți faci planuri pentru săptămânile următoare. Dar deodată jazz-ul de pe fundal este întrerupt de un bâzâit de telefon. Urmat de altul.

Cum nu suportă să vadă ledul clipocind de la notificări, se uită în caz că e ceva important care îi merită câteva secunde din timpul ei cu sine, cu toate că  the loved ones știu deja ce face. Dar nu. Nimic de viață și de moarte. Doar un WAVE, acea modalitate total lipsită de logică să te bagi în seamă cu străinii. Pentru că, într-adevăr, de ce nu ai răspunde la asta? Sau la celelalte mesaje cu insistente cu hei, bună, sal etc. Trimise așa, constant, poate-poate într-o zi va fi in toane mai bune.

Explicația simplă și logică: tipa asta nu are chef de abordări dubioase pe Messenger de la necunoscuți. Atât. Mă rog, ea și majoritatea prietenelor ei sau a populației feminine de pe planetă. Și, ca să elucidăm de tot misterul, gândește-te că în timp ce tu o stresezi cu mesaje, ea chiar e fericită într-o relație cu un tip care, trust me, nu a făcut ca tine. Că nu toată lumea își expune viața privată complet pe social media.

Hint: dacă la primele trei nu dă niciun semn, ar fi cazul să te oprești.

Voiam să zic că au trăit fericiți, dar în situația asta rămâi doar cu stresul.

Atât s-a putut.

Constatări.doc

Nu am mai scris aici de o lună. Cred că am luat o mică pauză să îmi pun gândurile în ordine (cât de clișeu a sunat fraza asta), să mă concentrez și să îmi dau seama concret ce vreau să fac cu viața mea. Măcar parțial. Am fost prinsă cu SESIUNEA, poate unul dintre rarele momente în care chiar m-am axat pe învățat, pentru că aceste 6 examene nu se trec singure și dacă vrei să buget trebuie să faci ceva în legătură cu asta. S-a terminat și primul an de facultate, e aproape Iulie, am început primul meu internship și rămân în București pe vară, adică voi continua drumurile cu trenul  ca să mă întorc în locurile unde mă simt mai acasă, cu toate că e un feeling legat de persoană, nu neapărat de unde te afli. Whatever.

Încerc să fac schimbări la blog. Care vor veni progresiv. Să revin la scris. Să mă organizez. Mi-am amintit că asta e ceea ce fac eu, ce vreau să fac, nu îți abandonezi prima iubire care la mine se întâmplă să fie scrisul. Mi-am revenit din fazele de copil depresiv care plânge în pernă, învăț în fiecare zi să îmi manageriez gândurile și reacțiile, încerc să mă înțeleg și fac progrese. E vara și nu vreau să-mi irosesc timpul aiurea, descopăr chestii și scriu și petrec timp cu oamenii mei care sunt aici necondiționat. 

Poate chiar m-am maturizat puțin, adică am început să privesc din altă perspectivă și să îmi dau seama că va fi okay și dacă nu te crizezi înainte. Că poate nu ești super fericită mereu, pentru că fericirea în sine e relativă, dar știi că atunci când râzi sau ai zâmbetul tău tâmp pe față e o stare reală. Că iubești și ești un haos care se echilibrează treptat.