Cum am fost aproape divă la Digital Divas 2017

*puțin narcisism în titlu

img_0015.jpg

Miercuri am fost la Digital Divas, conferința despre fashion și beauty unde se strâng unii dintre cei mai importanți oameni din online, organizată de Evensys. Au meritat trezitul de la 5:30 și drumul cu autobuzele minunate. Cu toate că nu am stat decât la aproximativ jumătate din eveniment, sunt mulțumită de experiență.

Resting bitch face 👑 #me #digitaldivas17 #photography #baloons #outfit #redlips #shorthairdontcare #vibes #confidentaf

A post shared by Beatrice Crețu (@beatrice_c11) on

Ce am reținut de la speakerii pe care i-am ascultat? (adică Diana Papuc, Valentin Suciu, Robert Katai, Marta Ușurelu și Laurențiu Dumitrescu)

Trebuie să fii autentic. Sincer. Să fii tu, cu tot cu zile proaste. Să îți spui povestea așa cum e ea cu adevărat. Să încerci să te diferențiezi de ceilalți prin ceva, să ai un je ne sais quoi al tău. Să te autodepășești. Și să fie personal blogul, la fel ca tine. 

Pe lângă conferință ca atare, mi se pare genial faptul că poți să socializezi cu persoane mișto pe care le știi doar de pe internet, așa că am profitat de oportunitate. L-am cunoscut pe Marian Hurducaș care, surprinzător, știa cine sunt. Și m-am întâlnit cu zânele Andreea Retinschi și Andreea Verde în carne și oase. OMFG. 

M-a apucat și panica la un moment dat, dar mi-am revenit. Mi-a plăcut, mai vin. Am avut două șosete diferite, am reușit să nu mă împiedic, am fost cam antisocială, dar m-am întânit cu vreo 3 oameni care știau de existența mea și per total a fost mișto. Aș putea să mai scriu, dar nu mă simt în stare.

Pace, kissez.

Betty ❤

Mic moment de fangirling: Riverdale edition

Nu aveam absolut nicio intenție să scriu acest articol, dar se pare că am simțit nevoia să fiu puțin fangirl. Încă sunt în pauza de redescoperire/gândit/chill/bac sau cum se mai numește ea. Dar asta poate să fie un fel de pauză de la pauză. Pentru că pot.

Dacă nu te-ai apucat deja de Riverdale care s-a terminat azi, din păcate (sezonul 2 apare naiba știe când, dar mai avem de așteptat), iar crima super intrigantă nu te-a determinat să te uiți și îți mai trebuie câteva motive în plus, uite-le: COLE SPROUSE aka Jughead și KJ APA aka Archie.

Da, urmează o avalanșă de poze. Ai avut o zi proastă? Uită-te aici.

Image result for jughead jones cole sprouse hair

Image result for jughead jones cole sprouse tumblr

Related image

Related image

Image result for cole sprouse jughead jones

Image result for kj apa archie gif

Image result for kj apa archie gif

Image result for kj apa archie

Image result for kj apa archie gif smile

Image result for kj apa archie

Cu plăcere! Pace. K Thx Bye.

Drama Queen cu motiv

tumblr_static_cxyhvmv31ao8owc000ckww840

Mi-am promis că încerc să nu mă mai plâng, că mă adun și mă apuc de articole serioase și mai puțin plictisitoare. Și chiar voi face asta, dar până atunci se pare că Universul a avut alte planuri. Ca să fie clar, nu cred într-un destin prescris și consider că avem cu toții capacitatea să ne construim un drum, dar există o forță mai puternică și unele chestii nu sunt întâmplătoare. Așa că povestesc și chestiunile acestea din viața mea extraordinar de interesantă.

Era o seară minunată de vineri pe care o petreceam în casă ca o ființă pe care nu o prea pasionează interacțiunile sociale. Stăteam în sufragerie pe canapea. Voiam să-mi pun capul pe pernă ca să stau ca omul normal, m-am lăsat pe spate și, surprinzător, m-am lovit de calorifer. Cum naiba să faci așa ceva, nu știu. Normal că m-au apucat fazele cu dacă am pățit ceva. Eram okay, am un cucui nasol și m-a cam durut capul. Nimic grav, din fericire.

Când credeam că asta a fost tot și îmi văd în continuare liniștită de existența mea, azi dimineață înainte să mă duc la părinții mei la țară pentru această sărbătoare la care am constatat că aproximativ singura chestie care îmi place în mod special este drobul, s-a mai întâmplat ceva.  Misha Cel Mai Minunat Câine a avut o pasă mai proastă, nu prea înțeleg eu psihologie canină, dar era supărat și știu că niciodată câinii nu atacă nejustificat și, după două săptămâni de stat singuri acasă în care a fost un îngeraș, inevitabilul s-a produs. M-a mușcat. Cam rău așa, de mâna stângă. Adică am câteva mușcături și vânătăi și mă doare mâna și a sângerat. M-am panicat rău de tot, credeam că leșin acolo, că aia e. Am întrebat disperată lumea dacă ar trebui să merg la spital sau să-mi fac vaccin. M-am calmat după câteva ore când am constat că pot să-mi folosesc mâna. Acum asta e, se mai întâmplă, încă mai are reacții ciudate de bebeluș.

Dar cum în mai puțin de 24 de ore să am parte de două evenimente d-astea care să mă defecteze? Mă bucur că am reușit să mă abțin și să nu caut absolut nimic pe Google că sigur făceam crize. Poate n-am fost un om mai bun și ăsta e răspunsul, habar n-am. Trece.

Procrastination sau cum ajung să mă uit prin newsfeed 2 ore

Știi momentul ăla în care vrei să fii un membru productiv al societății și ai o listă cu chestii pe care ar trebui să le faci? TO DO LIST-ul ăla, scris sau mental, cu aspecte pe care ar trebui tu să le termini într-o zi. Sau săptămână. Și ești pregătit să începi. Te-ai uitat pe lista aia de 5 ori. Ai scris-o frumos, caligrafic, eventual cu sclipici și culori ca să pară mai atractivă. Ți-ai făcut o cafea. Ai băut din ea. Îți spui că te apuci la fix. Când te uiți la ces e deja și 10 și îți zici că mai stai puțin. Și asta se prelungește până constați că s-a dus ziua, n-ai făcut cam nimic și ai obosit. Scenariu cunoscut, presupun.

Definiție via Urban Dictionary

capture-20170408-113222

 

De la un timp am observat că mă regăsesc din ce în ce mai mult aici.  E o poveste clasică, probabil un clișeu imens. Și nu are legătură doar cu învățatul sau școala în general, că îmi amân tot ce e posibil și fac pe ultima sută. Adică proiecte cu o seară înainte and shit. Ajunge, aparent, și la hobby-uri și d-astea. Și vrei să gândești, să scrii ceva sau să faci ceva și pur și simplu nu poți să te concentrezi. Creierul tău ia un fel de pauză și te conformezi. Mâncare, holbat la pereți și Facebook sau Instagram sau ambele. Nu e okay, sunt conștientă.

Și încerci să te aduni și nu prea îți iese. Enervant e mai ales când ai un vibe bun și chiar îți vine cheful și constați că n-ai făcut, de fapt, nimic. Știu că singura persoană vinovată de asta sunt eu și că ține de autocontrol. Că ideea nu e că n-am timp, ci că nu prea îl manageriez cum trebuie.

Cam așa se explică absența mea de pe blog din ultima vreme. Mamă denaturată ce sunt. Dar știu că o să treacă și e relativ normal.

Please, spuneți-mi că nu sunt singurul om care ajunge să se uite peste postări nasoale ale prietenilor de pe Facebook doar ca să nu înceapă să-și rezolve task-urile.

M-am apucat de Game Of Thrones: mini-review

winter_is_coming_4k_wallpaper_by_maisterart-da46mgl

Săptămâna trecută, într-un moment de plictiseală în care teoretic ar fi trebuit să învăț pentru simulări, mi-a venit ideea absolut minunată să mă apuc de arhicunoscutul Game Of Thrones. În caz că nu am deja destule seriale la care să mă uit. Dar am văzut atâtea meme-uri pe care nu le înțelegeam și atâția fani, încât mi-am zis că ar trebui să îmi îmbogățesc cultura din acest punct de vedere.

Cred că m-am mai uitat, acum ceva timp, la vreo 2 episoade. Cu cineva care era pe la sezonul 3, așa că nu înțelegeam mai nimic și puneam întrebări de fiecare dată când apărea în prim-plan un personaj nou. Atunci nu prea mi-a plăcut și nu m-am prins de unde plăcerea asta în a vedea cum se omoară unii cu săbii.

*h

capture-20170319-210458

Acum, după cum s-a putut observa și pe Facebook,  știam doar despre John Snow, mama dragonilor și faptul că se cam moare. Da, din păcate mi-am dat niște spoilere. Importante, aparent. Comentariile mele au fost crema. Spuneam ceva funny cam la fiecare scenă, pentru că eram confuză.

Ce am reținut după 5 episoade?

Incest. John Snow. Winter is coming. Lumea se ceartă. Și se mai și omoară, ocazional. Femeile sunt inferioare. Sex dubioșel. Lupișori. Și probabil mai sunt, dar creierul meu nu prea funcționează în acest moment. Oricum, nu m-am uitat prea mult, așa că încă nu s-a întâmplat cine știe ce. Nu pot să zic că îmi place în mod deosebit, dar merită să încerci. Oricum, e regizat mișto și tot conceptul e foarte interesant.

Tu de ce ai început să te uiți la Game Of Thrones?

 

Dialogul personalităților duble sau cum e la mine în creier când mă panichez

dont

De vreo patru luni de când mă confrunt cu o perioadă nasoală, (whatever, sunt în proces de a trece peste, sunt mai bine acum) am avut o mulțime de conversații cu mine. Interioare, de obicei, că nu e un secret faptul că mai vorbesc și singură.

Așa că ajung să am momente cu dublă personalitate. Nu, nu sunt nebună. Dar din perspectiva unui om cu un tip de persoanlitate ipohondru, anxios, paranoic și ușor histrionic, în multe situații în capul meu se dă o luptă paradoxală.  Teoretic n-am nicio tulburare psihică, dar în funcție de tipologia în care te încadrezi dezvolți un anumit comportament și anumite reacții. Cam cum decurg discuțiile cu mine în momentele în care mă apucă panica involuntară și mă gândesc la toate dacă-urile posibile și imposibile?

Stau eu liniștită și încerc să fac ceva, în general când sunt la școală. Și parcă mă înțeapă ceva, parcă mi se înfundă urechea, parcă nu mai văd clar. Cu toate că pot să focalizez perfect.

Și creierul anxios spune: O să leșini. Acum. Gata, ăsta e sfârșitul. Adios.

Și intervine creierul chill care începe să țipe. Calmează-te. Respiră. N-ai nimic. Ești proastă. Ai mâncat, te-ai hidratat, ești bine.

Creier anxios: Uite, sunt palidă. Parcă nu mai aud. Dacă mor aici?

Normal: Tu te-ai uitat în oglindă? Când le e rău, oamenii arată ca fantomele. Tu zici că abia ai ieșit din cutie.

Paranoia: Și de ce mă simt așa? Ce se întâmplă cu mine și dacă n-ai dreptate și…

Creierul normal luptă pentru control. Ce căcat nu înțelegi? Nu ești în niciun pericol, ți-e frica ție de dracu’ știe ce chestie care nu se întâmplă niciodată. Ai mai fost fix în faza asta și ți-ai revenit. Ai leșinat până acum? Ia uite, mai ai și puls. Hai, mori acum? De câte ori ai murit? Fizic, niciodată. Ai și tu niște demnitate, vezi că trebuie să mai faci chestii cu viața ta. Adună-te, ce naiba. PWP

Ăsta e doar un mic episod, o discuție mai complexă necesita prea mult timp de gândire și deja mă simt ciudat în timp ce scriu rândurile astea. Dar, ca un exemplu, cam așa decurg majoritatea zilelor mele, când mi se pare că acum o să leșin, că fac infarct, că am căzut din lună și altele. Normal, inițial nu știam cum să gestionez așa ceva și lăsam starea negativă să mă domine. După mi-am dat seama că nu s-a întâmplat nimic rău, că am depășit fiecare moment de care mă speriasem și, în ciuda faptului că trăiesc mereu în incertitudinea că aș avea ceva cu toate că m-am dus la medic, fac față cu brio. Bine, creierul meu nu se află în cel mai bun stadiu, psihologul mi-a zis că n-am nimic ridicat la nivelul de tulburare, dar e o treabă acolo. Observ și eu.

Recent am citit într-un articol din VICE ceva care m-a ajutat pe partea asta. Ideea era să amâni momentul în care te simți rău, să îți spui pur și simplu că nu ai timp acum. Am testat, cu niște efort funcționează.

Dacă te identifici, măcar puțin de tot cu ceea ce am scris aici, vreau să știi că nu ești singurul om care experimentează situații similare, că o să treacă, nu ești vinovat că ți se întâmplă și dacă ai nevoie de ajutor trebuie să îl ceri. Psihicul nostru e ceva destul de greu de înțeles, dar care ne cam controleză. And this, my friend, sucks.

Ce mai fac eu când ar trebui să învăț pentru BAC?

publication1

Mai am 4 luni până la magicul examen care îți testează maturitatea, cum le place oamenilor să spună. De fapt, e doar un moment obligatoriu pe care se pune mult prea mult accent. Eu nu sunt stresată absolut deloc și mă uit în jur cu uimire și confuzie, pentru că văd cum lumea ia totul foarte în serios. Problema e la mine, dar cred că abordez situația corect și că mă descurc.

Așa că timpul meu liber, pe care chiar îl am, nu e plin de caiete pline cu informații sau culegeri cu teste.

Scriu pentru blog. Îmi place să cred că am ajuns să mă ocup de căminul meu virtual. Așa că îmi tot gândesc articole. Mi se pare important să nu uiți de hobby-uri.

Ies cu câinele. Cu toate că a devenit mai mult o rutină, să îl plimb pe Misha Câinele Iubirea mea necesită destul de mult timp. Și e super relaxant. Un fel de aventură, dacă pui toate întâlnirile cu ceilalți posesori de câini.

Fac poze, adică îmi dezvolt talentele astea fotografice.

Citesc. Și nu romane gen „Ion”.

Mă uit la seriale. Și stau ca leguma.

Mai și ies din casă, ce să fac.

Uneori mai învăț spaniolă. Sau fac caligrafie. Sau pictez.

Cred că ăsta e un scurt rezumat al vieții mele, cu mici minusuri.

Dar, după cum se poate observa, aș face orice altceva. Mai bine mă holbez la un perete sau învăț chineză. Nu mă înțelegeți greșit, asta nu înseamnă că nivelul meu de cultură e scăzut și că merg pe principiul „Semințele același gust are.” Da, e destul de important, dar nu trebuie să îți oprești viața în fața unei uși pe care scrie BAC și să rămâi acolo. Te mai plimbi și tu.

Notă: Eu sunt okay din punctul de vedere al improvizării, știu să adaptez, oricum mă descurc. Nu mă lua ca exemplu, articolul a fost scris dintr-o perspectivă strict subiectivă. Poate că îmi iau multe înjurături sau comentarii negative că am postat asta, dar e o părere sinceră. Nu mi se pare normal să nu mai faci nimic altceva cu viața ta.

Da, mai și filmez și editez. Clip nou, pe subiect: