Prima lună de facultate: FJSC & București

IMG_9767.JPG

Recent, s-a împlinit o lună de când am început perioada deosebită numită facultate. Sau fuckultate. Scriam acum ceva timp despre cum a fost prima săptămână, acum că m-am obișnuit fac un rezumat despre începuturile vieții de student. Pentru că eu habar nu aveam ce se întâmplă, în legătură cu o mulțime de aspecte. Așa că maybe I  can help sau pot să mă citesc peste un an să văd ce plantă eram.

Trecerea de la liceu la facultate este destul de bruscă și observi din start diferențe majore. Te muți, te familiarizezi cu o clădire nouă și, după caz, cu scările până la etajul 6 (pentru că mi-e frică să iau liftul, da), cu profi și colegi și materii și modalități de verificare.

M-am mutat în București acum vreo lună și jumătate și pot spune că așa, toată aglomerația și traficul și faptul că îmi pierd în jur de două ore din viață pe drum și ideea în sine a schimbării orașului, mi-am dat seama că are și multe părți bune de care ar trebui să profit. Despre RATB, cu altă ocazie că e prea mult de scris.

Înainte nu aveam ceva foarte clar în cap și stiu că mă întrebam dacă la facultate am nevoie de caiete. Really.

A durat până am înțeles diferența dintre CURS și SEMINAR, aka cele aproape două ore din amfiteatru cu alți 200 și ceva de oameni unde profa vorbește la microfon și tu încerci să pricepi ceva și să nu adormi (nu mereu) și ora cu grupa ta unde e mai mult teorie explicată și aplicată. Nu știam nici ce materii am.

Ce nu îmi place?

Treaba cu bibliografiile, cu pdf-urile și cu faptul că nu ți se mai dă „mură în gură” ce ai de învățat și trebuie să faci și tu un oarecare efort. Dar sunt conștientă că e mai bine pentru tine să cauți singur.

Cursul de Tehnici de Redactare unde nu pot să mă concentrez.

Engleza unde nivelul e cam scăzut.

Secretara care se ocupă de studenți. Mereu mă simt de parcă o deranjez la ea acasă.

Ce îmi place? 

Orarul. Am și zile cu un singur seminar.

Radio. Mă tentează și să încerc să lucrez acolo.

Faptul că nu ai doar teorie, ci ești obligat să faci ceva concret, practic.

Domeniul, pentru că este de actualitate și dezvoltarea ta profesionala include social media, site-uri gen iqads sau reclame. Sau cititul de știri, care nu e chiar favoritul meu, dar știu că e normal să fii informat.

Priveliștea. 

Marți am avut primul parțial din viața mea și cred că a fost mai bine decât mă așteptam. Încerc să nu fiu extrem de antisocială. Alte chestii despre cum supraviețuiesc la facultate, soon.

Mi-e dor de oamenii mei și de acasă, dar mă duc în mai puțin de două săptămâni.

Anunțuri

M-am pierdut undeva în groapa cu overthinking

img_5503

„Actually, I just woke up one day and decided I didn’t want to feel like that anymore, or ever again. So I changed.”

Azi e Noiembrie. Duminică seară. Ultima lună de toamnă. Stau în pat, în rochia roz în care dorm și încerc de vreo oră să mă adun și să scriu articolul ăsta. Pentru că este, poate, mai personal și vreau să fac aici un fel de sinteză. Am ajuns în punctul în care nu mă mai suport și știu că trebuie să mă schimb. Așa că acum e momentul în care mă oblig să spun fuck it și să îmi revin. Sună ușor a clișeu masiv și a citate de pe Facebook și Tumblr, dar asta e ultimul aspect care mai contează. Sunt sinceră și, ca de fiecare dată, când scriu public despre ceea ce mi se întâmplă mă ajut.

Am ajuns la concluzia că singura chestie care mă face să mă simt ca un căcat sunt eu. Nu pot să fiu fericită din cauza mea. Problemele mele încep cu mine. Adică mă uit în jur și lucurile sunt destul de okay, nu se întâmplă nimic ieșit din comun, am 18 ani și ar trebui să fiu bine. Mereu este despre cum te raportezi la situații, cum le permiți să te influențeze și ce rol alegi tu să joci. Și poate că ajungi să te simți confortabil în zona asta nașpa, pentru că trebuie să faci un oarecare efort ca să o părăsești.

Mi-am cam abandonat blogul. Am scris mai rar și nu m-am mai implicat, am fost mamă denaturată și am uitat că locul ăsta online e important pentru mine.

Mi-am abandonat vlogul.

M-am abandonat pe mine. M-am pierdut undeva în groapa cu overthinking, frici și depresii. Am trecut de la un gând obsesiv la altul. Am uitat  cum e să mă bucur de chestii, am privit aproape tot dintr-un colț întunecat. Am dat vina pe mine inutil, mi-am asumat idei false, m-am neglijat, m-am mințit și m-am făcut să cred că sunt ceva ce de fapt nu sunt. Și trebuie să învăț că nu sunt un om așa rău, că trecutul s-a dus și că eu trebuie să mă aflu în control. Ca  atunci când sufeream după un tip și mi-am dat seama că dacă stau așa toată ziua și nu fac nimic îmi irosesc timp și energie inutil.

Îmi este dor de versiunea mea mai productivă și mai optimistă care făcea ceva cu viața ei și nu stătea ca trista în pătură făcându-și filme triste în cap ca să se deprime singură. Dar îmi amintesc că e acolo, undeva, doar că îi ia mai mult să se trezească. 

Dragă Betty, ești fraieră și trebuie să înveți să te bucuri de ce ți se întâmplă și de oamenii pe care îi ai fără să mai complici totul. Și să îți schimbi mindset-ul. Normal, vei mai avea tendința să te întorci la vechile obiceiuri, dar te aduni tu. Back in business.

Am fost super vagă și m-am repetat, dar aia e. Plus, poză destul de rară cu mine zâmbind anul ăsta.

Așa cum suntem noi ca țară, tragediile și revolta ne unesc

12191774_994865557259988_5979582320903355176_n

*Aseară, 27 octombrie, Marșul chitarelor Colectiv. Am fost acolo pentru seminarul de radio și într-un fel am simțit că este un motiv egoist. M-am dus mai mult din obligație pentru viitorul meu job, nu din proprie inițiativă. Empatizez. Mi se pare cel mai trist context. Profa ne-a pus să intervievăm oamenii de parcă ar fi dispus cineva să iasă din gândurile lui sumbre pentru tine, student la Jurnalism. Dar înțeleg perfect ideea și sunt conștientă că așa începe. 

Ora șapte. La Unirii e aglomerația specifică, probabil, serii de vineri, cu oameni care merg grăbiți în toate direcțiile după o nouă zi de rutină. Bucureștiul e acoperit de întuneric și un val subțire de ceață. Sunt lumini colorate peste tot care să te ghideze. Începe să se strângă lume. Oameni cu steaguri, cu haine groase, cu camere de filmat. Vorbesc între ei, mai zâmbesc, dar esența este dată de aerul sobru, comemorativ. Știu toți că de asta se află aici. Cineva întreabă dacă vrem să purtăm tricouri în amintirea victimelor. Un gest frumos, nu am capacitatea psihică și emoțională să fac asta. Nu am contact direct cu ce s-a întâmplat, mă simt oarecum în plus aici, dar nu pot să spun că nu este extraordinar de trist. Un reporter transmite live pentru un post de televiziune, câțiva polițiști se plimbă pe margine.

Pornim. Atmosfera este normală, rece și liniștită, câțiva țin în mână candele aprinse, sunt și niște copii care merg cuminți de mână cu părinții. Înaintăm încet. Nu e foarte frig, sau momentul te face să uiți de detalii. Oamenii par triști, revoltați. Circulația e oprită, un polițist ne spune să mergem pe prima bandă. Rog o femeie să îmi spună câteva cuvinte, mă refuză din start. Am primit vreo patru răspunsuri negative și îi înțeleg, și eu aș  vrea să fiu lăsată în durerea mea. Nici cuvintele și nici gesturile nu pot vindeca. Ajungem la Colectiv. Un panou plin cu poze, o mulțime de lumânări și tăcere. Lumea se uită și privirile sunt pierdute, reci. Cineva a venit cu un câine și m-a lăsat să îl mângâi, un Beagle. Nu îți vine să mai pui întrebări oamenilor, pentru că nu știi dacă vor începe cumva să plângă. Nu știi dacă tu vei plânge.

Lângă un pom stă o bătrână, retrasă, afară din mulțime. Acceptă să vorbească cu mine. Consideră strigător la cer faptul că într-o țară civilizată se poate întâmpla așa ceva. Spune că o tragedie ca aceasta nu se uită niciodată. Se vede pe fața ei că a afectat-o, cu toate că e străină de tot. La fel ca mulți dintre noi.

Ora nouă. Plec, e liniște și întuneric, în drum spre casă văd oameni care se întorceau din același loc. Așa cum suntem noi ca țară, tragediile și revolta ne unesc.

Octombrie, marți, ploaie

Azi plouă. În ultimul timp toamna, frunzele uscate și frigul m-au mai făcut să mă calmez.

„October is about trees revealing colors they’ve hidden all year. People have an october as well.”

Azi am zis că n-are rost să-mi iau umbrela. Și, după ce am așteptat autobuzul zece minute și am mers prin ploaia rece de mi-au ajuns picături și-n suflet, am constatat că nu aveam dreptate. Pentru că, într-adevăr, uneori mă înșel, mă mint, mă fac să sufăr, mă calc în picioare singură.

„Let the rain wash away, all the pain of yesterday.”

Azi simt că trebuie să fac o schimbare și nu știu dacă asta presupune să mă vopsesc pentru a 11-a oară anul ăsta sau să încep să fac ceva ca un ritual. Poate că ziua în care zici fuck it e mai aproape. Știu că nu poți să aștepți ceva nou dacă adopți fix același comportament. Așa că trebuie să accepți și să treci peste. Să fake it till you make it, iar. Să nu mai pui atâtea întrebări. Tu nu înțelegi, bă fraiero, că nu îți permiți să fii fericită? Că analizezi prea mult și îți faci rău. Nu ești cel mai nenorocit om de pe planetă și nu trebuie să lași niște căcaturi dobândite în trecut să te controleze. Și dacă oamenilor le pasă, apreciază.

Încă plouă. 

You are your worst enemy

Image result for battle with yourself tumblr

Titlul ăsta sună ca în speech-urile alea motivaționale foarte mainstream sau ca în revistele proaste pentru femei. Sau ca în pozele lui Tony Poptămaș. Trecem peste. Fiind la facultate, articole pentru blog scriam.

Mă gândeam la un moment dat că, în general, noi suntem cei mai duri cu propria persoană. Cel puțin așa am observat la mine. Am învățat acum mult timp că părerea celorlalți despre mine nu contează și nu mă definește. Până la urmă, opiniile familiei, prietenilor, necunoscuților nu te afectează decât dacă le permiți tu. În schimb, ce  cred eu despre mine e important. Pentru că trebuie să fii tu mulțumit cu tine. Nu poți să trăiești într-un permanent război.

Când am fost la psiholog, am înțeles pentru una dintre primele dăți cum e să fii propria ta victimă și să te afli în cercul vicios în care îți ești și criminal. Un fel de bipolaritate. Pentru că tu te pedepsești singur. Ușor kinky dacă scoți din context. Și inițial mi s-a părut o expunere puțin ciudată, dar după mi-am dat seama că are extrem de mult sens.

Ideea e că tu te judeci. Tu ai așteptări. Tu te crezi not good enough. Asta atunci când ai o problemă cu tine. Și cred că toată lumea ajunge în punctul ăsta cândva în viață.

Am disecat destul de mult motivele pentru care ne desconsiderăm. Cică trebuie să te valorizezi din interior. Și făceam asta. Dar când ești damaged, ai ceva care te face să te raportezi la tine negativ. Cred că fiecare experiență își lasă amprenta într-un fel sau altul. Așa că reacțiile noastre sunt involuntare și normale. În funcție de background, educație, căcaturi prin care am trecut.

Încerc în fiecare zi să fiu okay cu mine. Știu de ce am anumite izbucniri. Încerc să înțeleg. Încerc să mă accept și să îmi amintesc că sunt un om mai bun decât cred.

Tu ești cea mai importantă persoană pentru tine. Mereu am fost de acord. Și dacă până și tu ești împotriva ta… Ar trebui să-ți fii prieten, nu dușman. Ești dur cu tine, pentru că anumite trăiri te-au făcut să ajungi așa. Și cred că e esențială conștientizarea și d-aia mă enervez că în România sănătatea psihică nu e în prim-plan. Pentru că poți să te simți psihic, emoțional și fizic ca naiba și dacă n-ai trecut printr-o traumă și pari happy mereu.

Și cum e aia, so many years of education yet nobody teaches us to love ourselves. În schimb, ni se impregnează spiritul de turmă, suntem marginalizați în funcție de diferențele comportamentale sau vestimentare. Poate atunci începe lupta asta cu tine.

Idk.

Despre oamenii care sunt acolo atunci când trebuie

Image result for thank you tumblr

Da, scriu despre cei care sunt lângă tine în momentele alea în care trăiești cu un norișor furios de ploaie deasupra capului. Când te lupți cu demonii tăi și vrei, în același timp, să te descurci singură, dar și să primești ajutor. Paradoxal. Până acum am spus două clișee masive, dar asta e ideea.

Dacă am învățat ceva anul acesta, pe lângă empatie, este că persoanele care chiar merită nu te fac să te simți nașpa, pentru că te simți nașpa. Adică nu îți accentuează starea determinându-te să dai vina pe tine că ești așa. Fiindcă ăla e ultimul lucru de care mai ai nevoie. Și oricum, dacă au o influență negativă nu prea au ce căuta.

„If you can’t handle me at my worst, you don’t deserve me at my best”

Citatul ăsta e peste tot, dar cam așa e. Nu suntem mereu okay, e imposibil și e ipocrit și egoist să stai cu cineva doar în perioadele bune. Nu e real. E ca și cum ai profita.

Așa că sunt recunoscătoare. Cu toate părțile gri din viața mea. Am oameni care au rămas chiar și când am fost cea mai oribilă persoană ever. Enervantă. Paranoică. Egoistă. Mi-au suportat cele mai mari crize existențiale și mi-au oferit răspunsuri la întrebări iraționale. I-am umplut cu problemele mele de parcă eram la psiholog și ar fi fost obligați să mă asculte. Sunt cei care mă fac să mă simt mai bine când reprezint cea mai urâtă versiune a mea. Așa îți dai seama că le pasă. Sunt dificilă. Foarte. Nici eu nu mă înțeleg uneori. Sunt rea, nesimțită, nu prea acord atenție celor din jur. Confuză. Nu știu să îmi arăt susținerea prea mult. Vreau să spun ceva drăguț și sună ca naiba. Dar practic, vulnerabilitatea ne umanizează. Și poate că, de fapt, cei care contează sunt cei care rămân. Indiferent de circumstanțe. Fără să conteze că azi ești un uragan sau că mâine ești în flăcări sau că le oferi cele mai negative vibe-uri. Te tolerează. Te ajută să te vindeci prin simplul fapt că își arată interesul. Și îți amintesc că totul își revine, în timp. Că tu mai uiți.

Nu prea știu nici cum să mulțumesc. Și habar n-am dacă eu pot să fac la fel și să fiu omul ăla din umbră care spune că va fi okay când totul e haos.

Oamenii care văd în tine mai mult decât tristețe, drama queen, lacrimi și crize. Și ți-e frică să nu îi rănești. Pentru că ajungi să consideri că sunt cel mai bun lucru care ți s-a întâmplat în ultimul timp. Idk.

Poate că oamenii care sunt acolo atunci când trebuie au o legătură cu Universul care lucrează în moduri misterioase. Tot ce știu e că trebuie să îi apreciezi. Sper să mai rămână. 

„Home is not a place, it’s a feeling”

A trecut o săptămână și puțin de când m-am mutat în orașul haotic care, paradoxal, nu cred că este pe aceeași lungime de undă cu propriul meu haos, în sensul că nu mă regăsesc prea mult. Sunt în acest acasă temporar pentru minim 3 ani. Reacționez mai bine decât mă așteptam. Încă mă adaptez și e destul de copleșitor, lumea mea se schimbă în totalitate și e o perioadă destul de grea. But I will survive. Încă mă mai trezesc dimineața și am impresia că trebuie să plec la mine acasă și constat că de fapt aici e acasă și e ușor frustrant. Dar mă duc în vizită abia peste vreo două luni că dacă îmi ies din rutina asta e și mai nașpa. Whatever. 

Acasă e momentul ăla când poți să stai în liniște și să te simți completă.

Când e safe. Când n-ai un milion de gânduri în cap.

Acasă sunt oamenii tăi. Care te înțeleg, te susțin și te acceptă, în fața cărora nu trebuie să joci un rol planificat.

Acasă e cafeaua băută în pat.

Plus o tonă de chestii care te fac să te simți mai bine.

De ceva timp am ajuns la conlcuzia din titlu, că acasă nu e neapărat un loc de care aparții, ci un sentiment, o emoție pe care o dobândești. O stare.

Acasă pentru mine nici nu mai știu sigur ce înseamnă. Dar îmi dau seama atunci când sunt unde trebuie. Simt.

„Home is where the heart is.”

Da, am zis „acasă” de un milion de ori, nu număra. Kinda homesick.

P.S: Melodia nu prea are treabă, e de vibe.