De ce să citești „Orbi” de Petronela Rotar?

IMG_6369

Nu îmi mai făcusem timp și stare să citesc o carte ca lumea. Până când mi-a picat în mână „Orbi”, despre care tot auzisem și știam că va fi touching. Am început-o duminică seară, pe jumătate adormită și am terminat-o luni seară, după ce am citit pe holul facultății, puțin tristă că povestea ajunge la final așa de repede.

Nu mă prea pricep la recenzii, mai ales acolo unde nu ar trebui să dau spoilere, așa că nu voi povesti romanul. Îți voi explica și ție de ce să îl citești.

Prezintă o realitate de care poate nu suntem conștienți mereu. Relația abuzivă și traumele nevindecate care încă te mai controlează, chiar dacă s-au întâmplat într-un trecut îndepărtat. Mi-a amintit că terapia ajută și nu trebuie să mai fie un tabu, chiar dacă în 2018 există oameni care se comportă de parcă psihologul ar fi ceva scarry. 

Te răscolește puțin și te face să te gândești mai bine la tine. Personajul principal, Alexa, e cineva cu care involuntar ajungi să te identifici. Nu din prisma poveștii de iubire nereușite, ci prin rănile emoționale cu care se confruntă. Prin alegeri greșite, singurătate, încercarea de a fi okay.

Tot ce ni se imprimă emoțional de mici, toate lucrurile cu care trebuie să ne confruntăm, plus ce preluăm de la părinți fără să știm, sunt ca niște programe care rulează în subsidiar și ne controlează viața, până la urmă. Ca să le putem schimba, trebuie să devenim conștienți de ele. Apoi încercăm să le schimbăm cu tipare mai sănătoase.

“Fiindcă alegem emoțional întotdeauna, raționalul îl folosim doar ca să ne justificăm alegerile emoționale.”

nu te poți vindeca dacă nu privești adevărul în față, dacă rămâi în negare, dacă alegi să dai vina pe altcineva pentru ceea ce ți se întâmplă.

Poți găsi cartea publicată la editura Herg Benet aici. Pe Petronela Rotar merită să o urmărești pe Facebook, pentru că este genul ăla de femeie inspiring mișto. Btw, Privind înăuntru este noul ei roman aparent autobiografic pe care abia aștept să îl citesc.

Reclame

Concert DOC ft oamenii mei preferați

_MG_15962
Când vine cu focu’ nici nu trebuie să fie color

Tot zic că scriu articolul ăsta de aproape trei săptămâni, dar n-am fost în cea mai bună perioadă și încerc să mă aduc. Whatever, uite că scriu acum. 

Nu știu despre tine, dar eu nu sunt un mare fan al activităților care presupun aglomerație, așa că nu am fost la vreun concert organizat ca lumea până acum, dacă nu includem aici chestiunile în aer liber cu muzică populară la vremea aia. Shame on me, nici party animal nu prea sunt. Dar destul cu introducerea asta în lifestyle-ul meu.

Cine naiba se mai duce special la Brașov pentru un concert dintr-un club într-o sâmbătă seară? Eu și oamenii mei preferați, dacă acolo cântă DOC. Când am văzut eventul am zis că trebuie să fac ceva să ajung acolo, mai ales că prietena mea cea mai bună a ales să se mute în munți și că am ascultat noul album pe repeat ca disperata. Că veneau și Deliric și Vlad Dobrescu a fost un plus.

So ghici cine s-a trezit de la 5 dimineața să ajungă în Brașov? This gurl. Și l-a luat și pe iubitul ei care nu e mare fan, dar care a făcut un efort să fie acolo cu ea și să o vadă distrându-se. Ador mini-aventurile astea spontane. Că tot am spus asta, oamenii mei sunt ăia care mă înțeleg când nici eu nu mai știu ce am. Cu care poți să ieși dintr-un restaurant care e prea fancy și cu care ai inventat pizza cu oteț. Ăia care te iubesc indiferent de câte crize ai face. Și lângă care ești mai bine decât oricând. Cu ei te-ai simți bine oriunde. Mare squad goals.

Bineînțeles că ne-am grăbit să ajungem sexy și răi la timp, eu uitându-mi buletinul la hotel (dar hei par majoră) și concertul propriu-zis a început  muuult mai târziu. La un moment dat chiar speram că după piesa asta mixată de Dj Lexi vine DOC și, într-un final, așteptarea chinuitoare în care terminasem o bere luase sfârșit. DOC TATA era acolo, gata să ne facă să înțelegem de ce am venit. Băi, vibe-ul ăla în care uiți de tot și ești acolo, trăind fiecare vers, nu m-a mai lovit. Ce să zic despe omul ăsta și băieții lui? Eu nu sunt fanul ăla de când era CTC-ul, poate pentru că m-am născut în ’99, dar alți rapperi așa buni de pe la noi nu mai știu.

Conexiunea aia cu fanii și recunoștința pe care o vezi pe fața lor. Trebuie să menționez că sună fix ca audio-ul, adică really. Și muzica asta e deep pe bune, oamenii ăștia au niște metafore și treburi. Okay, nu mă pricep la analiza de genul, ideea e că mi-a plăcut mult, cu toate că n-au cântat câteva piese pe care le așteptam (cum ar fi Artemis și Callisto și Venin, motiv pentru care eu și sora mea de suflet am fost ușor dezamăgite) și sonorizarea a fost puțin depășită (dar Khruhnen Musik Halle e un loc mișto).

Mai vreau să îi văd în concerte? Normal. 

Am fost fericită și nu era de la berea pe care am vărsat-o pe masă? Categoric.

Mai jos e un clip pe care l-am pus pe Youtube, filmat de my awesome bf și editat de mine.

 

Viața de adult mă bate

982723_Screen_shot_2017_03_31_at_10_1759606d0a2df2e4035001a4e862383f
Aproape same

Îți amintești când erai în liceu, iar cele mai mai probleme pe care le aveai erau crush-ul care abia știa că exiști, cu se să te îmbraci ziua următoare, temele alea interminabile și alte prostii din astea? Nu că atunci nu eram adolescenți rebeli cărora nu le convenea nimic, dar parcă era totul la un alt nivel. Sau când priveam viitorul ca pe ceva utopic, îndepărtat, la care nu avea sens să te gândești prea mult, pe care ți-l mai imaginai uneori în momentele de pseudo-maturitate drept o perioadă în care te transformi subit în adult responsabil, îți iei viața în mâini și faci ce vrei tu, îți organizezi apartamentul și job-ul și ce mai ai pe acolo și trăiești happy. Dar atunci erai în bula ta pe care te chinuiai cu ultimele puteri să o faci roz.

După ai crescut, a mai trecut niște timp și te-ai trezit în categoria young adult într-un fel de ciorbă. Și ție nu-ți place ciorba. Ai o multitudine de posibilități și încă habar n-ai ce să faci cu viața ta. Chestiile care te stresează s-au metamorfozat și ai ajuns la o variantă a ta confuză. Te duci la facultate, pentru că aparent trebuie să mai treci prin niște educație care se presupune că te pregătește pentru o viitoare carieră sau cam așa ceva, dar să n-ai așteptări prea mari. Ai nevoie de bani, deci îți trebuie un job pe care ți-e greu să-l găsești dacă vrei ceva mai mult decât să împarți pliante, angajatorii cerându-ți șapte ani experiență și cunoștințe dezvoltate în alte enșpe domenii. Îți trebuie un loc al tău unde să locuiești, dar viața e scumpă și ca să îi creezi condiții câinelui trebuie să mai aștepți. Timpul ți se împarte între facultate și overthinking, ajungi în faza ciudată în care chiar rămâi fără timp și te frustrează. Oamenii la care ții sunt ocupați și ei cu viața lor și vă vedeți mai rar, because life fucks us all. Psihicul tău e un rollercoaster și încerci să te menții pe linia de plutire și să nu înnebunești de tot. 

Se presupune că ești în cea mai bună perioadă a vieții tale care se suprapune cu cea mai rea, luând în calcul că ești mai pierdută ca oricând, încerci să-ți începi o carieră și te lovești de cine știe ce impedimente. Și rutină. Și YOLO.

Trebuie să ai grijă și de tine, de oamenii pe care îi iubești, să te lupți cu chestiile din creierul tău și să încerci să fii fericită. Și totul e obositor și de obicei nimic nu e bine. Dar hei trăim mereu se poate mai rău și d-astea și măcar putem să abordăm situația într-un mod funny.  Sunt singura pe care o bate viața asta de aproape adult sau? 

Webstock și Creativity 4 Better sau ce am învățat săptămâna asta

2611eb45.jpg
Fancy af, altă poză n-aveam

În ultima săptămână am fost mai ocupată decât de obicei, a se citi trezit pe la 5:30 vreo trei zile și mers la facultate o singură dată (nu că se întâmplă ceva deosebit în prima săptămână). Am fost la două conferințe mișto și-am încercat să-mi fac liste în minte cu aspecte care m-ar putea ajuta pe mine pe plan profesional. Pentru că sunt fix în faza în care mă apucă panica pentru că mă aflu la început de carieră and this is scarry and hard af.

Luni, marți și miercuri am fost voluntar la Creativity 4 Better, conferința globală de publicitate marca IAA. Cu toate că nu am mai făcut voluntariat la un eveniment până acum (shame on me), am ales să mă implic pentru că știam că e important și îmi va face bine, având în vedere că eu studiez Publicitatea la facultate. Am învățat ce se întâmplă în culise și câtă muncă se află în spatele unui event, probabil mi-am dezvoltat puțin niște skill-uri noi. În ceea ce privește conferința în sine, am văzut câtiva speakeri printre care și Robin Wright (despre care nu știam eu prea multe), dar preferatul meu a fost Oobah Butler de care sigur și tu ai auzit drept tipul care a făcut cel mai faimos restaurant pe TripAdvisor care de fapt nu exista. Habar n-aveam că lucrează la VICE și că a mai avut un proiect de acest gen, în care a ajuns la Paris Fashion Week cu un brand imitație. 

Vineri m-am dus pentru a treia oară la Webstock și mi-am purtat tricoul cu logo-ul făcut de iubitul meu, chiar dacă aproape nimeni nu mă cunoaște. Mi-au plăcut speakeri ca Andreea Esca, Vlad Voiculescu (un motiv pentru care aș cocheta și eu cu politica), Cabral, Hurducaș, Bianca Adam, BRomania și Delia (btw cred că noua campanie Vodafone Trăiește frumos este preferata mea; e despre cum ar trebui să trăim mai mult în offline și ți-aș sugera să take a look). Cred că momentul meu preferat a fost cel al lui Alex Coteț de la Sector 7 care a fost mai mișto decât aproape orice curs de la facultate la care m-am dus eu până acum. Ca să se înțeleagă, prezentarea lui a fost despre storytelling în publicitate și asta voi învăța și eu în curând și mi-a captat atenția și-am înțeles o serie de aspecte.

Motivul pentru care încerc eu să merg la evenimente de acest gen cred că este, pe lângă ieșirea din zona de confort (pentru că antisocial creature) și networking (care mi se pare esențial,  mai ales că ai posibilitatea să comunici cu oameni cu care nu ai face-o în mod normal), faptul că te inspiră și te fac să îți mai vină idei. Ce am învățat eu? Că nu e de ajuns să am un blog, să mai scriu ocazional pe el și să sper că la un moment dat voi avea faimă, bani și câini. Trebuie să fac și ceva în offline. Să susțin o cauză. Să fiu. 

Acum un an m-am mutat

IMG_5411

Îmi amintesc dimineața aia răcoroasă de Septembrie și lacrimile care mi se plimbau pe față de parcă plecam la capătul Pământului și nu mă mai întorceam. Cum știam că viața mea se va schimba și asta e alegerea bună la care trebuia să ajung oricum, dar cum îmi era greu să mă arunc așa într-un oarecare tărâm necunoscut și să-mi las oamenii sau zona de confort.

Îmi amintesc ultima seară înainte să plec și cum am plâns două ore ca disperata, pentru că hei, mă mut și habar n-am ce se va întâmpla de acum încolo. Cum îl lăsam pe tipul de care eram îndrăgostită și care nu știa asta, ca într-un film romantic de liceu. Cum prietenele mele cele mai bune rămâneau tot acolo. Cum locul meu safe urma să se transforme. Și eu trebuia să mă schimb, așa brusc, și să devin un aproape adult într-o lume în care abia dacă îmi găseam un scop.

Primele nopți în București au fost depresive. Și nu pentru că nu mă puteam imagina locuind într-un oraș așa haotic, ci pentru că îmi era frică și dor. Și mă simțeam singură. Când oamenii îmi spuneu că mă voi obișnui și că trebuie să move on, credeam că doar încearcă să fie drăguți. Nu m-am dus două luni înapoi acasă, pentru că mi-am zis că dacă mă întorc îmi va fi greu să mă adaptez. Cred că maximum am stat acasă două săptămâni.

Un an mai târziu, am învățat cum să mențin o relație la distanță și că oamenii care țin la tine o vor face indiferent de unde ești. Că Bucureștiul are și părțile lui bune și îl pot numi acasă. Că viața se împarte și între trenuri și locuri care-ți sunt progresiv casă și că îți găsești cumva un echilibru în toate astea. 

Azi nu mai plâng. Sau cel puțin încerc. Uneori mai am un sentiment ciudat că sunt într-un oraș mare cu oameni necunoscuți și eu am nevoie doar de câțiva. Încă îmi mențin părerea și cred că home is not a place, it’s a feeling. 

Poate am învățat să fiu mai independentă și să petrec timp cu mine. Și abia aștept să-mi găsesc locul meu la care să mă întorc seara și care să știu clar că e a c a s ă și să nu mai existe distanță. 

Până atunci

„How lucky I am to have something that makes saying goodbye so hard.”

 

 

 

 

Adulthood is hard: Betty caută job

cropped-img_0773.jpg

Am 19 ani și încep să mă gândesc cu nostalgie la perioada în care viitorul era ceva utopic îndepărtat în legătură cu care nu trebuia să îmi fac griji în mod special. Acum mă lovesc mai des și mai tare de întrebarea „Ce fac cu viața mea?” și posibilitățile sunt multe, ușor scarry și frustrante. Până de curând știam că termin liceul, încep facultatea, la un moment dat voi fi independentă financiar, îmi iau un câine și fac ce îmi place, adică scriu for living. Dar până să ajungi să-ți câștigi existența în modul în care vrei, trebuie să treci printr-o serie de crize și dezamăgiri. 

Locuiesc în București de aproape un an și stau la o mătușă, ceea ce înseamnă cu nu prea dau bani aiurea, având în vedere că am mâncare și un loc unde să stau. Sunt fericită că nu am fost nevoită să ajung în cămin, pentru că pur și simplu nu era de mine. Acum problemele mele de viitor variază de la „Vreau să mă mut” la „Trebuie să mă angajez” și „Eu ce fac după ce termin facultatea”. Cândva mi-am spus că la 20 de ani vreau să am propriul meu loc și încerc să fac treaba asta, dar nu prea îmi iese. 

Mă frustrează faptul că toată viața asta de adult independent e grea și de obicei nedreaptă, că să câștigi bani la început e și mai greu, că vrei să te întreții și aparent n-ai cum. Și hei, vreau să am un salariu obținut din ceva ce îmi place, nu să fac sacrificii majore ca să nu mor de foame. 

Am tot încercat să-mi caut un job. Bine, poate puteam să încerc mai mult, dar am refuzat opțiunile de genul vândut cafea and stuff nu pentru că nu mi-ar plăcea, ci pentru că vreau să profesez în domeniul meu. Și, normal, joburile îți cer măcar un an experiență, unicorni și aripi de zână, adică majoritatea au niște așteptări mult prea mari de la cineva care abia a ajuns la facultate. Plus că trebuie să mai fie și part-time, că vrei și tu să îți treci examenele alea.

Chiria e scumpă. De fapt, viața în general. Când erai mică nici nu te gândeai la cum se duc super ușor banii doar ca să trăiești, în limite. Dar acum vrei să-ți decorezi viitoarea garsonieră, să-ți plimbi câinele, să te mai duci și tu într-o vacanță.

Sunt în al doilea an de Publicitate la FJSC și nu am lucrat niciodată în viața mea (mai mult de un internship mișto unde am scris articole și am filmat voxuri). Îmi place să scriu (de asta am și blogul ăsta unde îmi dau cu părerea și împărtășesc din experiența mea dubioasă), să fac poze la chestii (uită-te pe Instagram https://www.instagram.com/beatrice_c11/), să fac research. Tind să cred că sunt creativă, mă adaptez la situații noi și lucrez bine sub presiune. Nu bag bullshit-uri despre ce am făcut eu pe plan profesional, pentru că am devenit majoră cu nu foarte mult timp în urmă și nu ne-am născut toți copii talentați care fac bani la 15 ani. Am avut o tentativă de vlog, am făcut puțin voluntariat, încerc să merg la eventuri din social media ca să învăț mai multe despre domeniu și să cunosc oameni. Visez să ajung relativ cunoscută și să fiu freelancer. Dar până atunci am nevoie de un job (merge și internship plătit), ceva part-time care îmi permite să lucrez uneori și de acasă în domeniul creativ (publicitate/jurnalism/sth) unde să îmi dezvolt potențialul, să învăț de la oameni mișto care să înțeleagă că abia am venit în vastul tărâm al pieței muncii și să-mi fac niște bani de trăit decent, nothing too wild. Dacă știi pe cineva care are nevoie de o tipă ciudată care să-și dea cu părerea, să-și stoarcă creativitatea și să se implice în ceea ce face, please let me know. 

#Bettycautăjob

Aventura la Predeal: când te hrănești cu munte și iubire

_MG_1043
Eram happy, da’ așa mai e fața mea

Puteam să scriu textul ăsta de pe terasa cu vedere la munte și norișori, dar uneori reușești să te deconectezi și să fii în visul tău frumos. Care e real.

Nu am mai fost atât de fericită ca în cele trei zile de vacanță în munți de luna trecută dintr-o perioadă îndepărtată pe care nici nu mi-o mai amintesc clar. Să fie de la aerul curat, faptul că ești practic în nori sau că am petrecut timp doar cu probabil persoana mea preferată? Oricum, a fost mișto să nu mai simt anxietate în fiecare moment și să nu mă mai gândesc la ce ar putea să meargă prost.

_MG_1150

Merită și să te trezești de la 4:30 ca să prinzi trenul când știi că mergi cu iubitul tău într-o aventură. Anul trecut erai down rău de tot, acum simți că ai un scop.

_MG_1023

*scurtă poveste cu fetiță drăguță și câine din Predeal*

Cum mergeam fericită și puțin adormită în căutatea unei cafenele or sth să-mi beau cafeaua holbându-mă la munți, văd un câine mic și pufos care părea o combinație între Pechinez și Corgy și normal că am reacția mea universală de copil de 5 ani. După ce m-am înscris cu succes la grădinița cu program prelungit – notă: aveam trench-ul roz so eram din film – o fetiță blondă cu niște urme subtile de pământ, îmbrăcată tot în roz, îmi spune că îl cheamă Bobo. Și nu știu cum sau de ce m-a apucat comunicatul cu ea, pentru că mie nu îmi plac copiii în general, doar cu mici excepții. Am întrebat-o câți ani au ea și câinele ca să aflu că probabil crescuseră împreună, mi-a fost destul de greu să înțeleg ce zice din moment ce la până în trei ani nu vorbești neapărat inteligibil, am aflat că o cheamă Natalia și am făcut cunoștință cu ea ca să descopăr că un copil nu știe ce vrei de la viața lui când îi întinzi mâna. Și-am zâmbit ca tâmpițica la fiecare chestie pe care mi-o spunea, cu iubitul meu în fundal care se uita la mine cu afecțiune și compasiune și probabil gânduri de „Săracaa”. Aparent, fetița își aștepta bunicul care era la pariuri sportive. N-am mai văzut-o. Păcat.

_MG_0965

Predealul ar merita renovat puțin așa și i-ar trebui niște restaurante mai de oameni, dar asta e mai puțin important. Eu sunt happy și dacă stau într-un loc și mă uit la munți, nu trebuie să vizitez neapărat ceva. Știu, probabil am folosit obsesiv cuvântul ăsta. Ce viață pe tine când poți să porți bocanci și să „urci pe munte” ca după să te bucuri de priveliște și să nu faci nimic fără să te streseze treaba asta. Și nu ești singură.

_MG_0979

Moose este cea mai mișto cafenea de aici pe care am remarcat-o după design-ul interesant al clădirii și prin care m-am plimbat ca să fac poze.

IMG_0833

IMG_0820

IMG_0838

IMG_0852

Am văzut unul dintre cele mai frumoase apusuri când simțeam că stau pe norișori, la figurat și la propriu.

IMG_0836

Când m-am întors în București mă gândeam de ce nu am rămas acolo. Vreau să stau în munți, să scriu și să mă bucur de viață cu băiatul ăsta minunat. Și un pug. 

_MG_1253

Mi-am reamintit că trebuie să mă bucur de moment și că atunci când iubești pe cineva în totalitate accepți persoana aia și te simți bine în prezența ei fără să facă nimic special. Și little things like îmbrățisări când adormi sau să te trezești și să îi vezi fața sleepy și știi că în momentul ăla nu mai ai nevoie de absolut nimic. Că e calm și-ți dispare haosul și nu mai ai o mie de gânduri nașpa și simți că acolo ești safe, totul e bine și știi că merită și că vei face tot ce poți să fie okay în continuare, pentru că este cea mai bună chestie care ți s-a întâmplat.