Am 19 ani și învăț să fiu fericită

IMG_3268

*De două seri tot zic că scriu articolul ăsta. Cam greu să mă concentrez.

Joi a fost ziua mea și prima oară când am petrecut-o fără oamenii mei, în locul pe care încep să îl numesc acasă. Mi-am propus să nu stau ca trista și să iau asta ca pe o experiență nouă. Când faci 19 ani cică te mai maturizezi.

M-am aniversat vreo trei zile, înainte să plec din orășel. Ce ghinion să ai să înceapă facultatea fix atunci și să fii nevoită să te duci?

M-am trezit ca o minunată pe la 7:30, am avut timp să îmi beau cafeaua în liniște. Poți să fii prințesică și în blugi rupți și pulover. Ratb life, fuckultate. În general îmi doresc  ca pe 4 să ningă. Nu a fost nici frig, nici soare. Vremea aia ploiosă mișto de toamnă.

Nu prea aveam cu cine să ies, așa că îmi stabilisem niște me time. Dar  am luat prânzul cu var-mea și a fost o surpriză super drăguță când chelnerul a venit cu lava cake cu lumânărică. Happy kid. Btw Stadio e un loc cosy nice.

M-am plimbat prin Centrul Vechi care era aproape pustiu, am fost la shopping că era momentul să dau bani pe chestii. Am avut pizza, șampanie și trandafiri. Și tort. Materialism much.

Serios acum, mi-am dat seama că nu îmi doresc nimic în mod special. Vreau ca oamenii pe care îi am acum să rămână. Și să devin o versiune mai bună a mea. Am 19 ani. Învăț să nu mai fac crizuțe și  învăț să fiu fericită. 

Oricum, când ești sunată la 00:00 să ți se cânte happy birthday știi că ești importantă. 

Thankful as fuck.

Anunțuri

2017 sau poate cel mai fucked up an

paged
Cât de narcisistă să fii să-ți faci colaj cu tine? Să fii eu. Păr colorat much.

Am intrat în anul ăsta praf, încercând să fiu pozitivă. Aveam un fel de atacuri de panică dubioase, sufeream ca fraiera după un tip care nu mă voia, nu știam ce naiba fac cu viața mea și îmi spuneam că gata, îmi las toată negativitatea și încep ca lumea. 

Aha, clar. Am zis că 2017 va fi anul meu. Nu a fost. Am avut parte de unele dintre cele mai nașpa perioade ever. Și, poate, și de vreo două sau trei chestii bune. Îmi scriu retrospectiva asta pe blog, pentru că mă ajută să observ mai bine cum am evoluat.

Am împlinit 18 ani și am fost aproape adult. Jesus, joi fac 19.

Am trecut peste treaba cu inimi frânte.

Am terminat liceul. Cu speech, bitchez.

Am dat BAC-ul.

Am început facultatea la Publicitate la FJSC și m-am mutat în București.

M-am dus la psiholog. Drama queen. Gânduri iraționale. Anxietăți și depresii. Război cu mine. Feeling like shit all the time. Un fel de cerc vicios.

Am început să beau bere, am consolidat relația cu cafeaua. Am avut grijă de câine. M-am mai ocupat de vlog, am făcut poze, am scris. Mult. Până n-am mai scris deloc. Am luat o pauză de vreo lună de la blog.

Am învățat ceva despre self-love and being good enough, puțină empatie. Că dacă oamenilor le pasă rămân acolo indiferent de circumstanțe. Că Universul face, dar trebuie să faci și tu. Că schimbările sunt bune. Că dacă cineva nu te vrea nu e sfârșitul lumii și their loss, babe. Că prietenii adevărați te suportă și când ești psycho. Și că situațiile nașpa trebuie tratate cu umor.

M-am vopsit, probabil pe principiul when life is hard you need to do some new shit to your hair. De vreo 11 ori așa. Cu asta de azi 12. Am avut enșpe mii de culori în cap, cu nuanțator în mare parte, plus albastru de metil și niște vopsea. Plus decolorat uneori. Încă mai am păr.

Aș putea să zic mai multe, dar nu mai am idei și nici nu prea merită efortul. Poate că am fost cea mai urâtă versiune a mea. Dar, în același timp, sunt grateful. Știu că există un echilibru, că ține de tine și de minset și că poți să privești și din altă perspectivă. Va fi okay pentru că trebuie și vei face să fie. 

Seria de citate celebre ale filosofilor în viață continuă cu:

Dacă faci un căcat, măcar să îl faci până la capăt.

Pentru artă și iubire merită să te sacrifici.

și

Când e greu e complicat.

Betty 2k17.

 

capture-20171228-225921
Aș mai adăuga vreo 2, dar lasă.
page
Plus, cum au mai ajuns oamenii pe blog.

 

Idk, mă cam bucur că s-a terminat. 

Mă cam transform în Grinch

Holiday-To-Do-List

Încerc să scriu articolul ăsta de câteva zile și acum e momentul. Ajunul Crăciunului, mi-am despachetat cadourile iar devreme ca un om puțin materialist, luminițele sunt aprinse și stau în pijamale. Sunt la ai mei în vacanță și pisica doarme. 

Nu știu dacă are legătură cu faptul că oamenii din jur nu prea sunt fani Crăciun, că am crescut sau că sunt ușor fucked up. Dar nu simt cam nimic. Și, culmea, cică este partea mea preferată din an. Întrebările mele legate de de ce naiba nu intru în spirit cred că au început acum vreo doi ani atunci când am început să cred în magie și am zis că sărbătoarea asta chiar reprezintă momentul în care dorințele devin realitate. Bullshit. Anul trecut cineva mi-a omorât speranța. Sau a mâncat-o.

Poate că e totul doar o minciună frumos colorată și ambalată. Are luna asta un vibe specific, dar sigur nu e dat de consumerism și de cozile interminabile cu oameni care fac cumpărături de parcă e singura zi din an în care se mănâncă. Sau de parcă niște cadouri ne compensează golurile emoționale. Și nervii și banii cheltuiți aiurea doar pentru că așa trebuie și toate ideile preconcepute.  Avea Chirilă un text.” Craciunul nu e o perioada in care „ne deschidem inima ca sa intre lumina sfanta”. De ce ar fi inchis in restul anului? Craciunul nu e slogan dulceag sau vorbe mari. Craciunul nu e reamintirea valorilor morale lipsa. Craciunul nu e un program special la televizor. Si nici zambet fals nu e Craciunul. ”  Cred că e mai frumos Crăciunul când ai un copil și poți să te bucuri cu el, nu când tu te chinui să te regăsești. Sau când eram noi mici și trăiam în globuri din alea în care ninge.

Ieri am împodobit bradul singură, fără muzică tematică pe fundal, doar ca să știu că nu l-am lăsat așa. Ulterior pisicile l-au cam dărâmat. Săptămâna asta nu le-am deschis colindătorilor și am comentat decorațiunile urâte din oraș. Am împachetat aproape drăguț cadouri și chiar m-am bucurat când am văzut că mi-am făcut oamenii speciali să zâmbească.

Anul trecut eram mai entuziasmată. 

Ajungi la concluzia că nu vrei chestii materiale. Și că nu mai e important ce, de fapt contează cine. 

Grinch și-a dat seama. Eu mai lucrez la asta.

Dear Santa, I want peace of mind

Image result for all i want for christmas tumblr

De vreo doi ani scriu pe blog scrisoarea aia clasică. Pentru că unul dintre motivele pentru care îmi place mie Crăciunul este magia, fie ea și fake. Și știu că n-are nicio relevanță, nu vine un personaj mitic să îți îndeplinească dorințele or sth, dar e bine să încerci și să te exteriorizezi. Și poate ceva cu Universul care acționează inoportun.

Oricât de materialistă aș fi, anul acesta nu vreau nimic ce poate fi cumpărat. Am terminat cu fanteziile de copil tâmpit și cu chestiile gen basme. Aș spune că tot ce-mi lipsește acum sunt un job mișto ca să fac bani și un apartament micuț în care să stau cu el și un câine. Dar sunt realistă.

Vreau să mă mai calmez. Să nu mai gândesc atât, să nu mai analizez fiecare posibilitate idioată și irațională. Să nu mă mai fac să sufăr singură. Să mi se schimbe mindset-ul și să mă bucur și eu de ce mi se întâmplă. Să nu mai trăiesc într-un fel de război cu propria persoană.  O listă lungă de să-uri care țin de mine.

Habar n-am, sun pueril și clișeic. Dar vreau să fie bine. Și simplu. Totul. 

So, dacă la Polul Nord aveți praf d-ăsta magic care să mă ajute, need some asap.

Cam atât.

Prima lună de facultate: FJSC & București

IMG_9767.JPG

Recent, s-a împlinit o lună de când am început perioada deosebită numită facultate. Sau fuckultate. Scriam acum ceva timp despre cum a fost prima săptămână, acum că m-am obișnuit fac un rezumat despre începuturile vieții de student. Pentru că eu habar nu aveam ce se întâmplă, în legătură cu o mulțime de aspecte. Așa că maybe I  can help sau pot să mă citesc peste un an să văd ce plantă eram.

Trecerea de la liceu la facultate este destul de bruscă și observi din start diferențe majore. Te muți, te familiarizezi cu o clădire nouă și, după caz, cu scările până la etajul 6 (pentru că mi-e frică să iau liftul, da), cu profi și colegi și materii și modalități de verificare.

M-am mutat în București acum vreo lună și jumătate și pot spune că așa, toată aglomerația și traficul și faptul că îmi pierd în jur de două ore din viață pe drum și ideea în sine a schimbării orașului, mi-am dat seama că are și multe părți bune de care ar trebui să profit. Despre RATB, cu altă ocazie că e prea mult de scris.

Înainte nu aveam ceva foarte clar în cap și stiu că mă întrebam dacă la facultate am nevoie de caiete. Really.

A durat până am înțeles diferența dintre CURS și SEMINAR, aka cele aproape două ore din amfiteatru cu alți 200 și ceva de oameni unde profa vorbește la microfon și tu încerci să pricepi ceva și să nu adormi (nu mereu) și ora cu grupa ta unde e mai mult teorie explicată și aplicată. Nu știam nici ce materii am.

Ce nu îmi place?

Treaba cu bibliografiile, cu pdf-urile și cu faptul că nu ți se mai dă „mură în gură” ce ai de învățat și trebuie să faci și tu un oarecare efort. Dar sunt conștientă că e mai bine pentru tine să cauți singur.

Cursul de Tehnici de Redactare unde nu pot să mă concentrez.

Engleza unde nivelul e cam scăzut.

Secretara care se ocupă de studenți. Mereu mă simt de parcă o deranjez la ea acasă.

Ce îmi place? 

Orarul. Am și zile cu un singur seminar.

Radio. Mă tentează și să încerc să lucrez acolo.

Faptul că nu ai doar teorie, ci ești obligat să faci ceva concret, practic.

Domeniul, pentru că este de actualitate și dezvoltarea ta profesionala include social media, site-uri gen iqads sau reclame. Sau cititul de știri, care nu e chiar favoritul meu, dar știu că e normal să fii informat.

Priveliștea. 

Marți am avut primul parțial din viața mea și cred că a fost mai bine decât mă așteptam. Încerc să nu fiu extrem de antisocială. Alte chestii despre cum supraviețuiesc la facultate, soon.

Mi-e dor de oamenii mei și de acasă, dar mă duc în mai puțin de două săptămâni.

M-am pierdut undeva în groapa cu overthinking

img_5503

„Actually, I just woke up one day and decided I didn’t want to feel like that anymore, or ever again. So I changed.”

Azi e Noiembrie. Duminică seară. Ultima lună de toamnă. Stau în pat, în rochia roz în care dorm și încerc de vreo oră să mă adun și să scriu articolul ăsta. Pentru că este, poate, mai personal și vreau să fac aici un fel de sinteză. Am ajuns în punctul în care nu mă mai suport și știu că trebuie să mă schimb. Așa că acum e momentul în care mă oblig să spun fuck it și să îmi revin. Sună ușor a clișeu masiv și a citate de pe Facebook și Tumblr, dar asta e ultimul aspect care mai contează. Sunt sinceră și, ca de fiecare dată, când scriu public despre ceea ce mi se întâmplă mă ajut.

Am ajuns la concluzia că singura chestie care mă face să mă simt ca un căcat sunt eu. Nu pot să fiu fericită din cauza mea. Problemele mele încep cu mine. Adică mă uit în jur și lucurile sunt destul de okay, nu se întâmplă nimic ieșit din comun, am 18 ani și ar trebui să fiu bine. Mereu este despre cum te raportezi la situații, cum le permiți să te influențeze și ce rol alegi tu să joci. Și poate că ajungi să te simți confortabil în zona asta nașpa, pentru că trebuie să faci un oarecare efort ca să o părăsești.

Mi-am cam abandonat blogul. Am scris mai rar și nu m-am mai implicat, am fost mamă denaturată și am uitat că locul ăsta online e important pentru mine.

Mi-am abandonat vlogul.

M-am abandonat pe mine. M-am pierdut undeva în groapa cu overthinking, frici și depresii. Am trecut de la un gând obsesiv la altul. Am uitat  cum e să mă bucur de chestii, am privit aproape tot dintr-un colț întunecat. Am dat vina pe mine inutil, mi-am asumat idei false, m-am neglijat, m-am mințit și m-am făcut să cred că sunt ceva ce de fapt nu sunt. Și trebuie să învăț că nu sunt un om așa rău, că trecutul s-a dus și că eu trebuie să mă aflu în control. Ca  atunci când sufeream după un tip și mi-am dat seama că dacă stau așa toată ziua și nu fac nimic îmi irosesc timp și energie inutil.

Îmi este dor de versiunea mea mai productivă și mai optimistă care făcea ceva cu viața ei și nu stătea ca trista în pătură făcându-și filme triste în cap ca să se deprime singură. Dar îmi amintesc că e acolo, undeva, doar că îi ia mai mult să se trezească. 

Dragă Betty, ești fraieră și trebuie să înveți să te bucuri de ce ți se întâmplă și de oamenii pe care îi ai fără să mai complici totul. Și să îți schimbi mindset-ul. Normal, vei mai avea tendința să te întorci la vechile obiceiuri, dar te aduni tu. Back in business.

Am fost super vagă și m-am repetat, dar aia e. Plus, poză destul de rară cu mine zâmbind anul ăsta.

Așa cum suntem noi ca țară, tragediile și revolta ne unesc

12191774_994865557259988_5979582320903355176_n

*Aseară, 27 octombrie, Marșul chitarelor Colectiv. Am fost acolo pentru seminarul de radio și într-un fel am simțit că este un motiv egoist. M-am dus mai mult din obligație pentru viitorul meu job, nu din proprie inițiativă. Empatizez. Mi se pare cel mai trist context. Profa ne-a pus să intervievăm oamenii de parcă ar fi dispus cineva să iasă din gândurile lui sumbre pentru tine, student la Jurnalism. Dar înțeleg perfect ideea și sunt conștientă că așa începe. 

Ora șapte. La Unirii e aglomerația specifică, probabil, serii de vineri, cu oameni care merg grăbiți în toate direcțiile după o nouă zi de rutină. Bucureștiul e acoperit de întuneric și un val subțire de ceață. Sunt lumini colorate peste tot care să te ghideze. Începe să se strângă lume. Oameni cu steaguri, cu haine groase, cu camere de filmat. Vorbesc între ei, mai zâmbesc, dar esența este dată de aerul sobru, comemorativ. Știu toți că de asta se află aici. Cineva întreabă dacă vrem să purtăm tricouri în amintirea victimelor. Un gest frumos, nu am capacitatea psihică și emoțională să fac asta. Nu am contact direct cu ce s-a întâmplat, mă simt oarecum în plus aici, dar nu pot să spun că nu este extraordinar de trist. Un reporter transmite live pentru un post de televiziune, câțiva polițiști se plimbă pe margine.

Pornim. Atmosfera este normală, rece și liniștită, câțiva țin în mână candele aprinse, sunt și niște copii care merg cuminți de mână cu părinții. Înaintăm încet. Nu e foarte frig, sau momentul te face să uiți de detalii. Oamenii par triști, revoltați. Circulația e oprită, un polițist ne spune să mergem pe prima bandă. Rog o femeie să îmi spună câteva cuvinte, mă refuză din start. Am primit vreo patru răspunsuri negative și îi înțeleg, și eu aș  vrea să fiu lăsată în durerea mea. Nici cuvintele și nici gesturile nu pot vindeca. Ajungem la Colectiv. Un panou plin cu poze, o mulțime de lumânări și tăcere. Lumea se uită și privirile sunt pierdute, reci. Cineva a venit cu un câine și m-a lăsat să îl mângâi, un Beagle. Nu îți vine să mai pui întrebări oamenilor, pentru că nu știi dacă vor începe cumva să plângă. Nu știi dacă tu vei plânge.

Lângă un pom stă o bătrână, retrasă, afară din mulțime. Acceptă să vorbească cu mine. Consideră strigător la cer faptul că într-o țară civilizată se poate întâmpla așa ceva. Spune că o tragedie ca aceasta nu se uită niciodată. Se vede pe fața ei că a afectat-o, cu toate că e străină de tot. La fel ca mulți dintre noi.

Ora nouă. Plec, e liniște și întuneric, în drum spre casă văd oameni care se întorceau din același loc. Așa cum suntem noi ca țară, tragediile și revolta ne unesc.