Ce fac cu viața mea? – carieră și facultate edition

Untitled-1

Întrebarea eternă. Ai crede că în al doilea an de facultate ajungi să afli răspunsul, dar nu. Să ai și tu un plan de activitate aducătoare de bani ca să trăiești – până acum ori habar nu am, ori am prea multe idei, ori mă reprofilez și fac ceva ce nu are treabă cu aproape nimic din ce se presupune că studiez.

Disclaimer: facultatea este, more or less, o dezamăgeală. Da, știu că e importantă și că toți anii ăștia te ajută să te formezi și bla bla, dar sistemul nostru de îmvățământ are niște probleme majore de care m-am lovit încă din liceu. Și se pare că nu îmi voi schimba părerea prea curând. Nu zic să ne lăsăm toți de facultate și să ne apucăm de altceva, că aș fi făcut-o deja dacă era așa. Dar pur și simplu simt că se predau atâtea chestiuni teoretice și prea puține aplicate, profii sunt uneori mai dezinteresați decât tine (există și oameni mișto care chiar trăiesc ca să ne învețe pe noi și iubesc ceea ce fac) și nu există nimeni care să te îndrume, să te ia și să te ajute să îți dai seama ce îți place, la ce ești bun și spre ce să te îndrepți (nu sunt doar hater – există de curând un program de mentorat, unde poți să vorbești cu oameni din industrie). Poate am eu așteptări prea mari sau d-astea.

Am zis, n-am dat cu parul.

Cum am descoperit eu ce îmi place să fac? Mi-am dat seama când eram mică, probabil prin generală, că îmi place să scriu. Și cam aia a fost. Uite, îmi iau toate gândurile și sentimentele și haosul și le atunc aici. Dacă asta mă ajută să-mi și plătesc chiria, aia e. Așa am ajuns să învăț Publicitate, că am zis că măcar combin niște chestii creative și worst case scenario mă reprofilez. Jurnalismul nu cred că ar putea fi pentru mine, cel puțin în sensul tradițional al termenului. Nu zic că sunt mare scriitoare, pentru că eu și procrastinarea suntem best friends forever și nu ajung să mă ocup cât de mult aș vrea. But it’s something. Îmi place fotografia. La nivelul ăla amator unde faci niște artă neînțeleasă. Grafic designul la nivel ușor peste Paint. Să filmez voxuri, habar n-am. Încă descopăr ce vreau să fac pe plan profesional.

Ce mă văd făcând? Probabil nu același lucru forever, pentru că nu aș putea. Nici birou de la 9 la 5 nu îmi sună fun, așa că mi-aș dori să pot să fiu, cândva, freelancer. Business woman, nu știu. Mi-ar plăcea să fac ceva pe partea de mental health. Oricum, ideea e că am constatat că îmi place să own my shit, gen.

Acum e perioada aia în care dacă ești a 12-a sigur te presează cineva să îți alegi facultatea – de parcă viața ta chiar depinde de asta. Mai am aproape un an și termin facultatea și pot să-ți spun că nu devine neapărat mai clar, dar e okay. Ai timp să îți dai seama pe parcurs. Și să înveți practic – prin internshipuri (care pe mine chiar m-au ajutat, dar despre asta poate într-un alt articol).

Îți vei da seama ce vrei să faci ca să fii okay cu tine, psihic, emoțional și să nu mori de foame. Breathe. 

Reclame

Oamenii care aleg să rămână

_MG_2109

Oamenii cărora poate că le-ai dat atâtea motive să plece. Și nu au făcut-o. 

Știu că sun ca într-un clișeu masiv, de parcă fraza asta e undeva pe toate drumurile, scrisă pe afișe și lipită cu aracet sau pur și simplu întipărită în mintea noastră, într-o lume dominată de haos. Nici măcar nu contează.

Când la tine în cap e o ciorbă, îți e greu și ție să te mai înțelegi. Okay, nu te abandonezi și îți dai seama că oricât de nașpa ai fi, trebuie să ai grijă de tine într-un fel sau altul – te dai jos din pat și nu zaci ca leguma, încerci să te vindeci și știi că nu merge cu bătut din palme și citate despre self-help. Că nu ești așa de ieri și că nu îți plângi de milă, pur și simplu încerci să supraviețuiești când demonii tăi joacă șotron și fac gălăgie. Da, toți îi avem, more or less, îmblânziți sau de-a dreptul sălbatici. Și ne lovește pe toți starea asta de agitație constantă, în care ceva nu e în regulă – și de cele mai multe ori acel ceva suntem noi. Pentru mine e o constantă pe care învăț în fiecare zi să o gestionez.

Cu toate astea, există acolo oameni care nu renunță la tine atunci când e greu. Care îți văd și părțile întunecate, urâte, pe care te chinui să le faci mai acceptabile vizual. Și te fac să îți dai seama că nu trebuie să te ascunzi – că bucățile mai puțin bune din tine sunt tot demne de iubire. Că ești un univers și că haosul ăsta e și el bun la ceva. Și că poți să te vindeci încet, poți să ajungi o versiune mai bună a ta. Și sunt acolo să îți amintească și să te ajute. Să te ia de mână când devine și mai complicat și să te asigure că va fi okay și că poți să depășești asta. Oamenii care nu țin cont de distanță sau de câte imperfecțiuni ai avea și care te suportă așa, necondiționat.

Cu frici, panici, crize, lacrimi, haos. Uneori ești speriată, dar știi că nu ești singură. Și încerci să oferi această reciprocitate, chiar dacă nu ți se pare suficientă mereu. Nu știu. Ăsta e un moment d-ăla de scris random ca să mă descarc, probabil.

Oamenii care te iubesc și pentru care ești thankful. Atât. 

Primăvară și floricele roz (aproape) ca viața – plus poze

_MG_22412

A venit primăvara și cu ea astenia, anxietatea și depresia accentuate, vremea asta mai bipolară decât mine și floricelele colorate peste tot. Nu mă plâng, îmi face bine să mă mai vadă soarele, vitamina D, oxitocină, d-astea.

Povestea aia veche despre mine și creierul meu a devenit deja un clișeu, so articolul ăsta nu este despre asta. Cică vin zile mai bune, și ca să nu mă dau cu capul de pereți acum trebuie să cred asta. Da da, gândim pozitiv, dar nu poți să îți îndrepți ani de obiceiuri distructive bătând din palme. Am 20 de ani și în fiecare zi e ceva care pare că nu merge bine sau merge prea bine – și în ambele cazuri mă sperie. Fuck it.

_MG_2101

_MG_2140

_MG_2109

Nu sunt eu atotștiutoare, dar ar trebui să fim mai reali în social media. Adică okay, nu zice nimeni să pui poze cu tine plângând sau ceva, dar dacă ne prefacem acolo că viața noastră e minunată pentru niște amărâte de like-uri, perpetuăm ideea că alții sunt perfecți și noi avem mereu o problemă. Și, trust me, comportamentul ăsta este cât se poate de toxic. De asta apreciez cei câțiva oameni care sunt deschiși despre struggle-urile lor în online.

_MG_2236

Am deviat puțin de la ce voiam să zic aici, ăsta trebuia să fie doar un articol cu poze drăguțe. Călărași City, orașul meu natal, are și câteva locuri ciudățele care sunt destul de artistice. Credit foto: iubitul meu mult mai fotogenic decât mine.

_MG_2141

_MG_2249

Uite și o listuță cu chestii care mă fac mai bine (poate te fac și pe tine):

  • serialele sau filmele mișto (cu accent pe primele)
  • cărțile cu psihoologie
  • clipurile cu psiho de pe Youtube (vezi The School Of Life și Psych2Go)
  • să scriu
  • să citesc ce am scris și să văd că am fost mai nașpa

_MG_2305

  • listele
  • să vorbesc cu cei kinda trei oameni care mă ascultă și cărora le pasă, gen
  • să fac planuri – în special de vacanță
  • pozele
  • să fiu cu el

_MG_2268

Pe tine ce te ajută când ești in a dark place?

_MG_2308

Anxietate și alți demoni: când tot ce te face să nu te simți okay ești tu și ceva despre iubire

 

Untitled-1
Not my best thumbnail, but still

*Seria aceea în care încerc să mă înțeleg și să împart asta cu eventuali oameni care au trecut prin ceva similar. 

Unele zile sunt mai complicate decât altele. În general, pentru oamenii normali, treaba asta ține de factori exteriori pe care încerci să îi schimbi și probleme reale care chiar sunt acolo. Totuși, pentru unii dintre noi, majoritatea problemelor – cărora le dăm proporții pe care nu le merită – există la noi în cap. Nu e ca și cum îți dorești toate astea și te trezești dimineața gândindu-te cum ar fi să te faci să te simți oribil și să reacționezi dramatic la cele mai absurde chestii. Nu știu câți oameni înțeleg de fapt cât de greu este să îți educi creierul să nu te mai facă să te simți așa. Mă lupt cu treaba asta teoretic de prin liceu, dar probabil are rădăcini mult mai adânci de atât.

Uneori nu se întâmplă nimic concret și tot te simți de căcat. Ai un iubit mișto care e acolo și încearcă să te ajute cum poate – și te iubește. Știi ce îți place să faci, mai ai un an și puțin de facultate, stai în București, nu ai prea multe chestii reale cu care să îți bați capul, ai 20 de ani și cu toate astea te consumi din cele mai mici aspecte de parcă ar veni sfârșitul lumii din orice. Și te apucă aceleași tendințe autodistructive care nu îți permit să fii fericită ca lumea și să te vindeci și atât. Uneori cauți vinovați, pentru că îți e destul de greu să accepți că vina e a ta și că trebuie să îți permiți să fii și să te ierți. Dar hei, măcar știi care sunt problemele și încerci să lucrezi la ele, so într-o zi va fi mai bine. Trebuie să crezi în asta, ca o mantră, și să îți educi creierul ca să luptați pentru aceeași chestie. 

Psihologii spun că mintea noastră ne poate oferi fix ce ne dorim. E mai greu să îți faci creierul să înțeleagă chestia asta. Dar cică se poate. E ca și cum mintea mea ar fi o persoană separată, independentă de mine, care aparent luptă împotriva mea. Nu prea mă lasă să iubesc, să respir, să scriu. „Hai să ne jucăm” îmi țipă din toți rărunchii, mai tare în unele zile, mai încet în altele. Și îmi prezintă același șir de gânduri idioate, cu brizbrizuri sau fără, de care m-am saturat și despre care știu că sunt fake. Dar mintea mea mă face să cred că eu sunt fake. Mintea mea mă minte. Mă face să cred că nu merit și îmi induce toate astea de parcă ar fi pe bune, fondate pe ceva. De fapt nu au niciun fundament real, dar asta nu înseamnă că nu e destul ca să mă facă să sufăr. Cum ar trebui să îi explic eu cuiva ce e la mine în cap, când nici eu nu înțeleg?!

Creierul meu are capacitatea asta extraordinară de a crea scenarii iraționale pornind de la o chestie care mi-a fost zisă sau care s-a întâmplat, dar care nu este negativă în sine. Mai ales când vine vorba despre iubire, acest subiect complicat pentru muritorii de rând – adaugă la asta anxietăți și gânduri obsesiv compulsive și faci o ciorbă panicată. Uneori sunt defensivă, uneori mă întreb dacă e în regulă să ceva, uneori e mai greu și să fii într-o relație la distanță. Se pare că multe din chestiile astea vin  din copilărie și sunt niște reacții mai mult imitate pe care poți să le schimbi. Cică și emoțiile negative pe care le experimentezi în iubire au un rol benefic, pentru că îți permit să te vindeci – și te simți safe lângă persoana aia încât să afișezi toate astea. 

Iubirea nu trebuie să fie mereu cu floricele și sclipici și persoana iubită nu trebuie să îți îndeplinească absolut mereu nevoile, să aibă fix aceeași opinie cu tine, să fie suma așteptărilor tale și să îți preia demonii. Uneori facem sau spunem anumite chestii care inițial nu sună bine, dar vin din iubire. Dacă nu ești susținut așa cum te-ai aștepta tu să o faci, nu înseamnă că persoana de lângă tine nu te susține în modul ei. Și când iubim suntem de fapt copii, așa că aparent reacțiile imature vin tot de acolo. Nu, nu se dărâmă tot peste tine, e okay, creierul tău te minte, tu chiar știi ce e real. Plapuma asta de iubire pe care chiar o simți atunci când te ia în brațe și ăla este locul safe, unde nu te simți judecată, presată, anxioasă. Acolo e realitatea. Și mai știi și că veți face să fie bine și merită.

Încerc să înțeleg psihologie ca să mă înțeleg pe mine. E un proces, nu pot să repar ani de obiceiuri distructive și părere proastă despre mine peste noapte. Dar știu că se poate, știu că pot să identific momentele negative, să scap de gândurile iraționale și să fiu varianta aia mișto a mea. Și știu că nu sunt singură în asta.

Dacă eu aș fi mamă sau ceva despre femei mișto

Pussy-power

8 Martie – ziua aia din an în care toată lumea se plimbă cu flori în brațe, iar Facebook și Instagram sunt pline de aprecieri de parcă în restul timpului femeile nu sunt privite drept ceea ce sunt deja, niște eroine mișto care schimbă lumea. Nu o dau acum cu feminismul și toate alea, susțin egalitatea între sexe și mă enervează stereotipurile, chiar dacă nu îmi plac exagerările. Nu, dacă ești tipă nu trebuie să te îmbraci cumva, să te comporți într-un anumit fel și să te supui anumitor norme, doar pentru că noi și componentele noastre feminine suntem, cum ar spune unii, mai slabe. Dar nici extremismul ăla cu feminazi nu-i okay, tbh. În fine, nu despre asta vorbim azi.

Nu știu ce s-a trezit în mine acum, când sunt obosită și mă chinui totuși să scriu articolul ăsta azi. Mi-am dat seama că dacă eu aș fi mamă (ceea ce nu cred că se va întâmpla neapărat), aș vrea să am ceva din fiecare femeie mișto care se află în jurul meu. Am ajuns la concluzia că sunt deja, într-un fel, o combinație între toate femeile astea care m-au inspirat și de la care am preluat ce era mai bun. 

Sunt mama mea într-o anumită măsură, de la care am învățat ambiția manifestată ca încăpățânare, autocritică și analiză, să fiu puternică și atunci când viața e greu, cum spunea un filosof contemporan, să îmi cizelez reacțiile și să nu mai văd sfârșitul lumii în orice, mai ales când nu există. Chiar dacă relația noastră a fost un șir lung de certuri și înțelegere, cu accent pe prima, știm amândouă că e iubire pe undeva.

Am încercat, probabil inconștient, să îmi adun bucăți de calități de la femeile mișto pe care ajung să le cunosc. Să mă iubesc, să fac ce îmi place și să mă implic total în asta, să am grijă de mine și să fac doar compromisuri care merită, să îmi dezvolt latura housewife, emaptia, calmul. Să iubesc, să mă dedic, să fiu artistă, să nu mă pliez pe tiparele impuse de societate, să mă exprim cum vreau, fără teamă. Și multe altele. 

E greu să fii femeie, adică really. E greu și să fii mamă, numai gândul că trebuie să crești o altă ființă fragilă și să ai grijă să o formezi într-un om integru fără traume mă sperie puțin. Dar hei, femeile sunt mișto și pot. *ceva pozitiv cu sclipici și floricele, dar nu numai*

“Here’s to strong women. May we know them. May we be them. May we raise them.”

 

Anxietate și alți demoni: eram a 12-a și simțeam că înnebunesc (I)

Anxietate-și-alți-demoni

*De anul trecut prin mai tot zic că încep seria asta pe blog. Nu spun neapărat că sunt în măsură să dau sfaturi sau că în 20 de ani de viață am devenit mare speaker motivațional, dar mi-am dat seama că vreau să abordez subiectul ăsta, pentru că e ceva cu care m-am confruntat de-a lungul timpului și care încă e aici. Nu sunt psiholog, nu am vreo tulburare de tratat și nu am trecut prin evenimente dramatice marcante. Actually, mi-ar trebui niște terapie să îmi manageriez partea irațioanală și cea emoțională, dar baby steps. Și pe mine, când eram în crize, mă ajuta să citesc experiențele altor oameni care se confruntau cu ceva similar. Așa că scriu aici în primul rând pentru mine, ca să văd mai clar cum am reușit să îmi depășesc perioadele negre. Sau cum încerc să mă vindec. Și, poate, pentru măcar o persoană care va citi vreodată întâmplător și își va zice „Uite, mă, nu sunt singur prin asta”. Nu încerc să dramatizez, pur și simplu enunț niște fapte. Asta face parte din povestea mea. Și mereu am vrut să pot să ajut. Poate nu îmi iese, poate nu sunt destul de pregătită în domeniu, dar vreau să promovez toată treaba asta cu mental health și nu mă refer la romanticizing it și prin intermediul blogului chiar pot. Că la noi în România, dacă te trimite șa psihologul școlii îți spun să te rogi, sau dacă spui că ai ceva îți răspund că n-ai nimic, îți trece. Așa că acum ating gradul de sinceritate maximă. Sau undeva pe acolo.

Mereu am fost un copil introvertit, genul acela care nu voia să meargă la grădiniță sau la școală, care comunica doar cu vreo 3 persoane și care avea resting bitch face. Da, la vârsta aia. Cu timpul, intratul în colectivități m-a făcut să îmi mai pierd acest trac de oameni. În clasa a noua abia puteam să fiu ascultată în fața clasei, la absolvirea liceului am ținut un speech pe o scenă. Și sunt absolut sigură că nu sunt singura care a crescut așa.

Nu știu clar când am auzit termenul de ANXIETATE, probabil prin liceu când vorbeam cu o prietenă despre problemele mele și ajunsesem în contextul de anxietate socială aka fobia mea de oameni. Am trăit așa, cu asta, încercând să combat și să nu mă izolez în bula mea.

Era începutul clasei a 12-a, ultimul meu an de liceu. Mă bucuram că se termină și în același timp aveam o oarecare nostalgie a zilelor în care chiar nu aveam mai nimic de făcut, poate un fel de regret al faptului că am pierdut timp consumându-mă până am ajuns la versiunea asta a mea care e conștientă că mai bine faci ceva decât să te gândești cum ar fi fost să. Voiam să fie anul meu, să ajung la final într-un mare fel, să fie bine. Nu îmi mai amintesc concret primul moment în care am constatat că ceva nu e în regulă. Știu doar că de atunci, fiecare zi era o provocare și mă gândeam în permanență că leșin. Acolo. Sau, eventual, mor. Era toamnă, final de noiembrie, genul acela de zi când nu prea faci ore că urmează mini-vacanța de 1 Decembrie. Stăteam în bancă, era totul relativ normal, până am simțit ceva ciudat și a început să îmi bată inima mai tare, să am o stare de parcă am căzut din lună care nu e amețeală și pur și simplu aveam impresia că sunt în pericol, că se va întâmpla ceva, că trebuie să merg acasă unde e locul meu safe. Și asta am făcut. Am dormit toată ziua. Acela a fost, cred, primul semi atac de panică.  Asta făceam destul de des, pentru că atunci când stai la 5 minute de liceu și te simți măcar puțin rău, te duci acasă. Aveam o stare similară cu cea a leșinului. Avusesem și un mic istoric, în urmă cu vreo trei ani, în care am crezut că nu pot să respir. Așa, brusc. Adică eu vreo două luni am zis că nu pot să respir și m-am autodiagnosticat cu o mulțime de boli, ajunsesem să beau ceai de tei și să încerc să fac meditație, dar am dat fail. Până m-am dus la un psiholog, pur întâmplător, și totul revenise la normal.

Ideea era că eu nu voiam să fiu așa și, cu toate astea, pierdeam controlul. Luam vitamine, încercam să îmi cresc self-esteem-ul și să descopăr ce mă face să fiu așa. Cu research pe șapte site-uri, cu întrebări și cereri de confirmări de la oamenii din jurul meu. „Sunt palidă?” devenise un fel de salut. Inițial am crezut că am ceva fizic. Toate bolile pământului. Și bineînțeles că am făcut research pe simptome și ipohondria ți le mai accentuează.

Era atât de frustrant. Nu se întâmplase nimic, nu trecusem prin ceva extraordinar recent, nu știam care putea să fie cauza stărilor mele și, implicit, nu știam ce să fac ca să le pot remedia. Tot ce puteam să fac era să sper că a doua zi când mă voi trezi dimineața voi reveni la viața mea veche, fără complicații de acest fel. M-am certat cu prieteni și cu mama, pentru că mă frustra și faptul că nimeni nu înțelegea prin ce trec și îmi explicau, rațional, că nu am nimic. Poate îndrăgosteala puerilă și unilaterală de liceu m-a făcut să sufăr mult prea mult, pentru că simțeam, la un moment dat, sfârșitul venind și mi-a dat peste cap toate mecanismele de self-defense, nu vorbim despre asta acum. Poate lipsa aia acută de iubire. Poate așa eram eu, defectă. Astea erau unele dintre cauzele pe care încercam să le înțeleg, să le procesez, să mă facă să îmi găsesc soluția.

Am mers la psiholog de câteva ori, probabil prea puține decât ar fi trebuit, iar de acolo am înțeles că mă autosabotam și mă pedepseam singură. Ceva masochism emoțional. Ceva attention seeker. Și știu că sunt o mulțime de alți oameni care au trecut prin chestii marcante, dar se pare că poți să te simți ca ultimul om și pentru că subconștientul tău crede că asta vrei. Ceea ce este, din nou, frustrant. Adică, îți cade puțin lumea peste tine când constați că tu te faci să te simți de căcat. 

Long story short, începusem să îmi revin progresiv, am fost și la medic să îmi spună că nu am nimic. Ultimul atac de panică pe care l-am avut cred că a fost ca lumea, am luat un taxi pentru trei străzi și simțeam că se termină acolo. Dar am dat bacul, am dat admiterea și m-am dus la facultate, așa că nu am avut de ales și a trebuit să mă adun.

Dar, aparent, ăla era doar începutul, pentru că tot ce a urmat a fost poate la fel de urât. 

Vreau să pot să merg cu tine la Mega să ne luăm dulciuri

_MG_1859

Vreau să pot să mă trezesc lângă tine într-o dimineață târzie de duminică, să ne bem cafeaua în pat și să facem clătite. Vreau să ajung seara acasă obosită și să pot să adorm la tine în brațe. Vreau să ne plimbăm ținându-ne de mână pe străduțe pustii, să zâmbim la cățeluși sau copii și să râdem din tâmpenii. Să fim aproape și să (ne) descoperim. Vreau toate clișeele astea cu sirop de parcă am ieșit din poveștile de dragoste. De fapt, nici nu contează ce facem. Pentru că aș fi fericită și dacă doar am sta în liniște în același loc.

Distanța. Acest concept cu care te-ai familiarizat acum ceva timp și care te face în fiecare zi să înjuri în gând. Voi nu puteți să aveți activități de oameni normali prea des (și asta nu doar pentru că voi doi nu sunteți normali). Nu poți să fii acolo lângă el să îi oferi susținere și să îl strângi în brațe când se simte nașpa. El nu poate să se ia de tine că ai pus botic și să te facă să te simți mai bine.

Dar știi că asta merită, pentru că „dacă doi oameni țin suficient de mult unul la altul nu contează câte sute de mii de kilometri sunt între ei”. Bine, de fapt contează și te afectează, dar iubirea e mai puternică decât asta. Din nou, clișeul perfect.

Persoana cu care ai click-ul ăla, lângă care te simți safe. Te simți acasă. Omul ăla care te înțelege din tonul vocii sau din privire. Și care te determină să te schimbi în bine. Și da, circumstanțele nu sunt mereu cele mai favorabile și e greu, dar știi că treaba asta e ceva ce te face recunoscătoare și pe care mulți nu o au. So, how lucky I am to have something that makes goodbye so hard.

Și știi că toate problemele tale vin de la tine și poate îți e prea frică de responsabilitatea asta și e mai ușor să arunci pur și simplu vina. E clișeul ăla al tău cu prințesa care se salvează singură, dar are nevoie de el să o țină de mână. Mereu scriu siropoșenii triste și încerc să mă adun. Sunt un haos care se hrănește singur. Și știu că pot să îmi revin și că el îmi face bine.

Sunt geloasă pe oamenii care pot să se vadă în fiecare zi și să facă chestii mici. Sunt geloasă și pe oamenii care nu trebuie să ducă un război cu propriul creier și care pot să se bucure pur și simplu și să fie bine. Adică, imaginează-ți cum e să te trezești fără să îți înceapă serialul de gânduri irațioanale care ți se desfășoară în background orice ai face. Dar știi că trebuie să fie bine și să crezi în asta, să respiri și să nu-ți lași mintea să te mănânce. Iubești și ești iubită. Și asta contează enorm. Și va fi bine.