Despre 8 Martie pe 13

*Scriu articolul ăsta cu aproape o săptămână mai târziu. Încă sunt puțin supărată pe mine din acest motiv. Între timp, am fost cu Misha Câinele la București, am început un fel de terapie și am dat simulare la română. Asta așa ca o paranteză, în caz că interesa pe cineva ce mai fac.

m_563a5740729a664edb035ff2.jpg

FEMEI. Purtătoare de vagin. Sexul slab. Creaturi delicate. Bla bla. Există o mulțime de etichete care să denumească tipele. Și, în secolul XXI, nu suntem o societate echilibrată care să nu mai marginalizeze ființele umane în funcție de gen. Așa că există o mulțime de idei preconcepute care pun femeile într-o sferă inferioară.

Am urât întotdeauna acel TREBUIE impus în raport cu genul tău. Să fii drăguță. Să te îmbraci în rochii și fuste și haine colorate cu floricele și sclipici. Să nu te comporți urât, pentru că nu e okay și băieților nu le place o tipă care face nu știu ce. Am mai scris și AICI despre cum nu mi se pare normal să-ți dicteze societatea preferințele și să crești cu stereotipuri insuflate încă de la grădiniță.

Să nu uităm că, pentru o perioadă destul de mare a istoriei, femeile NU au avut drepturi egale. Și au fost considerate doar bune pentru făcut și crescut copii. Și eventual gătit și treburi d-astea care nu necesită forță fizică sau intelectuală. Mai alarmat este faptul că nu toată lumea a scăpat de această mentalitate și încă mai vezi în zilele noastre bărbați care își țin soțiile pe post de servitoare. Ceea ce e trist.

Da, e și mai trist că în 2017 societatea încă mai strâmbă din nas când aude despre MENSTRUAȚIE,  metode contraceptive și avort. Nu e vina ta că pierzi sânge lunar și un tampon n-a omorât pe nimeni. Lumea e mult prea pudică. În plus, ai control total asupra corpului tău. Your pussy, your choice.

Și cred că ar trebui să se înțeleagă în sfârșit că nu ne îmbrăcăm ca să atragem atenția tipilor și că nu e treaba noastră dacă o fustă scurtă, un decolteu sau niște piele îi excită pe șantieriștii care fluieră. Da, îți asumi când ieși îmbrăcată într-un anumit fel din casă, dar am auzit asta ca scuză în cazurile de viol de prea multe ori. Și mi-e scârbă.

FEMINISMUL ia amploare în ultimul timp și în România. Și mă bucur că în vremuri în care Coaliția pentru Familie se crede Dumnezeu și  le dictează oamenilor cu cine au și n-au voie să se iubescă și Biserica se sperie de educația sexuală ca vampirii de usturoi și ar fi în stare să te dea afară când ești pe stop, lucrurile încep să se schimbe. Sper.

Am trasat în linii mari problemele cu care se confruntă o tipă. Că e destul de greu să trăiești fiind privită cu inferioritate și cu un amestec de greață și milă.

Când eram mică, cred că îmi imaginam că voi crește și voi purta tocuri, eventual, ruj roșu și voi fi o business woman care face ce vrea ea și se întreține singură. Ca în filme, nu știu la ce mă uitam eu pe vremea aia. Dar aveam aspirații mari și ușor idealiste. Astăzi mi le mențin, pentru că există o mulțime de femei în lumea asta care inspiră și care chiar fac ceva măreț. Și au existat mereu. Dă un search pe Google și rămâi uimit. Da, chiar și femei medici și oameni de știință, că nu se pricep doar la modă și beauty.

Dacă te uiți mai atent în viața ta, clar există cel puțin o femeie căreia să îi mulțumești. Pentru că nu am zis-o când trebuia: mulțumesc, mama. Visez să fac lumea asta un loc mai frumos și datorită ție.

-Noi suntem fericite? -Nu prea…

 

IMG_7651.JPG

Știu, e abia al doilea articol de săptămâna asta. Sunt iar o mamă denaturată care își abandonează blogul. Ideea e că de la un timp nu mai am stare să fac nimic. Nu pot să mă concentrez. Mă holbez pe pereți și mă uit peste feed-ul de la Facebook sau de la Instagram. Sunt în rutina școală – încercare nereușită de a face ceva productiv – somn.

Zilele trecute aveam o discuție deep cu prietena mea cea mai bună. Nu că asta ar fi ceva ieșit din comun. Dar am ajus la întrebarea „Noi suntem fericite?” Și mi-am analizat ultimele luni și mi-am dat seama că răspunsul e „Nu prea.” Adică mereu încercăm să mimăm fericirea și să părem încadrabili în limitele normalului. E mai bine să afișezi un zâmbet fals decât să pari un depresiv care plânge într-un colț. Dar e haos. E obositor. Căutăm distrageri temporare. Și da, avem momente mici de vag fericire în care râdem din chestii de duzină, dar știm că de fapt ne mințim. Că realitatea e alta. Și că poate toți experimentăm cam aceleași stări, aceleași trăiri negative.

Peste tot se promovează chestiile funny. Și nu condamn societatea pentru asta. Vrei să îi scoți pe oameni din ale lor. Dar nimeni nu spune că e dispus să te asculte, că e normal să ai faze proaste. Pentru că așa suntem educați, să ținem pentru noi și să ne adaptăm. Ești certat că n-ai de ce să te simți așa. De parcă ție ți-ar plăcea. Clar, pe lista mea de planuri de viitor era să am cea mai nasoală stare posibilă. GOALS.

Ce mi se pare mie cel mai frustrant este faptul că fix atunci când crezi că ți-ai revenit, ai o zi nouă de căcat care îți amintește că lupți degeaba. Și că pierzi controlul.

Recunosc tot ce scriu aici pentru mine. Știu că e trist și că aberez, dar ar trebui să se vorbească mai des despre cum e okay să nu te simți mereu okay. Și că dacă ai nevoie de ajutor, trebuie să îl cauți. Și să accepți. Și că poate acum nu ești fericit, dar la un moment dat vei fi. Mi-e mie greață de la cât de clișeice și de 12 ani sunt rândurile astea.

Mai jos e un CLIP în care vorbesc puțin despre asta, cu niște cadre de tentativă artistică metaforică:

This too shall pass. Îmi tot spun asta sperând că o să se întâmple. Uneori mai ești și la pământ și te simți puțin egoist că sunt oameni care au probleme mult mai mari, cu toate că știi că e greșit.

Chestii pe care aș fi vrut să le știu înainte să încep liceul

7446165

Nimeni nu te învață cum să te pregătești pentru liceu. Nu vine cineva cu un ghid de supraviețuire sau ceva de genul. Și e o perioadă destul de stresantă în care te formezi, experimentezi, treci prin tot felul de momente bune sau nasoale pe care nu știi cum să le gestionezi. Te maturizezi. Îmi amintesc că în vara de dinainte de clasa a 9-a, verișoara mea mi-a ținut un mic instructaj care m-a ajutat. Chiar și așa, după aproape 4 ani, am constatat că dacă aș fi conștientizat eu anumite aspecte totul ar fi fost mult mai ușor.

Recent, cineva m-a întrebat ce regret în anii de liceu. Cum sunt de părere că mai bine faci ceva și îl iei ca pe o lecție decât să te gândești cum ar fi fost, sper că n-am regrete. Sau, cel puțin așa cred.

Nu trebuie să-ți pese ce cred ceilalți oameni despre tine.

Din niciun punct de vedere. Vorbesc din perspectiva unei persoane căreia i-a luat puțin până să își descopere adevărata identitate, pentru că îmi era frică de reacțiile celor din jur. De faza aia cu a fi judecat pentru că ești diferit și nu te încadrezi în niște tipare. Dar asta te face unic, special, faptul că nu ești o altă oaie. Și se raportează la comportament, la vestimentație, la hobby-uri.

E important să îți exprimi opiniile

Având în vedere că m-am luptat destul de mult cu temerile de contexte sociale, a durat ceva până am ajuns să spun clar ce cred. Dar dreptul la liberă exprimare mi se pare unul dintre cele mai importante daruri pe care le are ființa umană. Așa că trebuie să profiți de el.

CARPE DIEM

Să profiți de oportunități atunci când le ai. Fără să gândești prea mult. Clar nu m-am descurcat prea bine la asta.

Ți se va frânge inima.

Și o să te doară ca naiba. O să suferi după cineva care nu merită nici măcar atenția ta. Dar trece, așa e în viață. Găsești mai târziu pe cineva care-ți face bine.

Fii sociabil. Sau fă-ți câțiva prieteni de bază.

Sunt unul dintre cei mai antisociali oameni pe care îi cunosc, așa că nu te aștepta să am un grup mare de prieteni, să fiu influențată de vreun anturaj sau să fiu party animal. Dar ai nevoie de una sau două persoane pe care să poți să le stresezi constant.

Totul merge de la sine, natural și se schimbă

Nimic nu e permanent. Mare clișeu. Dar karma și universul lucrează și dacă tu ești pozitiv și bun, atragi tipul acela de energii asupra ta. Și, cu timpul, te maturizezi, înveți din experiențele anterioare și ajungi o versiune mai bună a ta.

Să te implici mai mult. Și să-ți descoperi pesiunile mai repede. Și să citești, să te uiți la filme, să te dezvolți pe partea asta. Notele nu sunt importante. Ai grijă de tine. N-are sens să te stresezi inutil.  Poate că sunt mai multe, dar mă rezum la atât. Hai că am ajuns bine.

PACE, kissez.

Cum eram eu în a 9-a?

betty-boboaca

De la un timp am început să conștientizez că mai am doar câteva luni de liceu. Și mă cam apucă nostalgia. Pe bune. Mă gândesc random că “pe vremea mea… “, adică acum 3 ani, totul era diferit. Așa că articolul de astăzi este o analiză a mea din perioada în care eram boboacă, de care nu sunt mândră în mod special.

Prima zi de liceu. NU am vrut să merg. Serios. Mama m-a obligat să ies din casă, pentru că în mintea mea era un loc oribil cu oameni oribili unde nu voiam să mă duc niciodată. Ce mentalitate. Îmi amintesc perfect cum am ajuns și stăteam lângă gardul liceului, mă uitam la toată lumea aia și îmi imaginam că eu nu pot să fac față la așa ceva. Da, nu am devenit antisocială peste noapte. Când am ajuns acasă mi s-a părut cel mai bun moment al zilei, cel mai sigur loc de pe planetă. Dar trebuia să o iau de la capăt. Așa că prima zi completă de liceu a fost un șir interminabil de plângeri, pentru că eram nemulțumită de absolut orice. Cu timpul, m-am obișnuit.

Nu prea aveam capacitatea să îmi exprim opiniile. Sau să vorbesc cu mai mult de trei oameni. Stăteam cuminte la locul meu, nimic special. Îmi păsa la modul grav de ceea ce cred ceilalți despre mine. Și asta mă împiedica să fac multe chestii. Nu prea socializam și nici nu prea spuneam ce gândesc. Eram genul ăla de copil timorat și negativist care abia îți zicea cum îl cheamă. Hai că poate dramatizez.

Să vorbim puțin despre stilul meu vestimentar. Știu că m-am maturizat mult în aproape 4 ani, dar mi se pare că în legătură cu hainele pe care am ajuns să le port am făcut un progres masiv. Cum mă îmbrăcam eu în vremea mea de boboacă? La fel ca un copil de clasa a 5-a așa, culori vii, tricouri cu modele plictisitoare, totul era extrem de monoton. Fără personalitate. Șters. Normal. Ca toată lumea. Atunci încă nu ieșeam din tipare și nu îmi formasem un stil.

Nici gusturi la tipi n-aveam, really.  Îmi amintesc că am avut un crush super aiurea care a durat ceva și la care dacă mă uit acum mă întreb ce naiba gândeam. Adică standardele mele erau extrem de joase.

Nici atunci nu eram un copil prea conștiincios, dar mai făceam mate, chimie și fizică. Bine că am trecut peste asta. Ascultam muzică nasoală. N-aveam părul vopsit, principii clare, planuri de viitor, hobby-uri. Sau blog. Ca o informație ușor confidențială, prin semestrul al 2-lea îmi făcusem o pagină de facebook numită Stay Strong unde aveam postări depresivo-penibile.

Dacă aș avea posibilitatea să mă întorc și să îmi spun ceva, ar suna cam așa:  Calmează-te. Părerea oamenilor nu te definește. Încearcă să faci ceva cu viața ta. Vei fi okay, ajungi un om mișto. Te iubesc!

P.S: Nu puteam să nu pun acele două poze mirobolante. În prima eram la Balul Bobocilor la care n-am vrut să merg. În a doua îmi făcusem breton, proastă alegere. Inocența întruchipată eram.

 

Mă bucur că am prietene care sunt sincere cu mine

5541474aaaa82ed707ab3b15c7961235

Mereu am mers pe principiul că mai bine spui adevărul verde în față, decât să minți pe cineva ca să îl faci să se simtă confortabil. Și mă aștept ca oamenii să se comporte la fel cu mine.

De la un timp, am constatat că sunt privilegiată. Că am parte în viața asta ciudată pe care o trăiesc, de ființe minunate care fac parte din această categorie. Am știut că sunt sincere cu mine, dar a durat destul de mult până am înțeles complet că feedback-ul pe care îl voi primi nu va fi impregnat cu subiectivitate.

Adică nu contează că avem o conexiune specială. Dacă arăt ca naiba îmbrăcată într-un anumit fel, interpretez chestii sau fac crize fără motiv, știu cu certitudine că mi se va spune fără rețineri. Și mi se pare ceva normal, natural. Nu vreau ca oamenii din jurul meu să se prefacă de acord cu lucruri care îmi plac sau să facă afirmații în care nu cred. În special cei care ocupa un loc aparte.

Și poate cel mai important aspect al acestei chestii este că, în momentele în care chiar am nevoie de o părere, pot conta pe ele că îmi vor zice analizând situația la rece. Fără implicări emoționale. Ceea ce chiar mă ajută. Mi se pare una dintre valorile fundamentale pe care construiești o prietenie. Sau un om.

Mulțumesc. Nu vă etichetez, dar vă simțiți voi. Știu că uneori sunt cea mai enervantă persoană pe care o cunoașteți, dar vă admir că faceți față cu brio. Mulțumesc că nu îmi spuneți chestii pozitive false doar ca să mă simt mai bine și că îmi mai dați câte o palmă atunci când e cazul și mă cam ia valul. Sunteți oamenii ăia care îmi zic ceea ce nu vreau să aud, dar trebuie. Și vă iubesc. Atât.

Unii de Dragobete le fac declarații iubiților, eu vă am pe voi.

P.S: Sper să nu vă săturați și să mă părăsiți.

Cum să treci peste un tip cu care nici măcar n-ai fost într-o relație?

IMG_7467.JPG

“Cu mașina“ nu e răspunsul correct. Că nu merită să îți petreci următorii câțiva ani într-o închisoare pentru crimă cu premeditare.

Permiteți-mi să cred că nu sunt singura nebună care s-a confruntat  cu situația în care trebuie depășească ceva ce nici măcar n-a existat, propriu-zis. Suntem oameni și ne atașăm emotional și e normal.

Acceptă situația

Știu că e greu. Până de curând, când prietenii îmi spuneau să trec peste că nu-mi face bine, nu puteam să concep așa ceva. Dar îți faci rău dacă e o cauză pierdută de care tragi. Este mult mai sănătos să accepți că asta e singura ta opțiune, n-ai ce să mai faci și trebuie să trăiești în armonie și echilibru cu tine. Fără să te mai întrebi unde ai greșit sau ce și de ce a mers prost. Pur și simplu confrunți problema la nivel psihic.

Dă-l jos de pe piedestal

Când ești îndrăgostit de cineva, ai tendința să îl vezi diferit de cum este de fapt. O versiune ideală, subiectivă, distorsionată, nu reală.  Cred că pentru prima data am auzit expresia la psiholog. Și nu am înțeles-o initial. Dar după câteva săptămâni în care am meditat și am luat decizii, mi-am dat seama că are foarte mult sens. Că de fapt omul acela nu este așa cum ți-l imaginai tu. Și că nu merită toată atenția pe care i-ai oferit-o, tot timpul investit și toate lacrimile.  Și poți să îi dai cu piedestalul în cap. Culmea e că după ce îl detronezi la tine acolo în creier, constați că nu știi la ce naiba te-ai gândit atunci când te-ai îndrăgostit de el. Că nu mai are aceeași strălucire.

Învață ceva din experiența asta

Păstreză părțile pozitive, amintirile, momentele frumoase. Nu trebuie să uiți toate astea. Dar constați că ai devenit mai puternică. Ai avut inima frântă și ai fost distrusă emotional și psihic, dar ai supraviețuit. Și dacă privești lucrurile dintr-o perspectivă bună, ești imună la copilării din astea, te-ai antrenat și acum poți să reziști și să reacționezi altfel la situații similare. Poate că între voi oricum nu ar fi mers. Clișeu sau nu, viața merge înainte. Și poate că într-adevăr ești cu o inimă frântă mai aproape de sufeltul pereche.

Canalizează-ți energiile pe ceva ce contează

Am ajuns la concluzia că nu poți să faci ceva remarcabil cu viața ta dacă stai și suferi după unul căruia nu îi pasă absolut deloc. Așa că trebuie să te axezi pe hobby-uri, pe chestii care te mențin ocupată. Și să ai grijă de tine. Să continui să arăți bine, să te hidratezi, să mănânci, să dormi. Să faci lucruri și să stai cu oameni care te fac fericită. Ajută să vorbești despre asta, să scrii despre asta, să îți găsești ocupații noi. Don’t use a boy to forget another, use 2 or 3 nu merge neapărat, dar poți să găsești pe cineva nou, incomparabil mai bun, pentru că începi să atragi alte tipologii de oameni.

Nu e pierderea ta, e a lui. N-ai 100 de ani, vei găsi pe cineva care chiar te va merita și te va aprecia la adevărata ta valoare. Să treci peste nu e atât de greu cum pare și spun asta din experiență. Te mai doare puțin, te mai apucă un fel de dor, după ajungi într-o fază în care nu îți mai pasă deloc. Poate chiar un fel de ură sau scârbă sau nu sunt sigură ce sentiment negativ. Serios acum, nu are sens să îl urăști sau ceva. Asta e, trece, trebuie să te gândești și la alegerile lui și să nu te raportezi mereu la tine. Poate că n-ai făcut nimic greșit. Timing-ul a fost prost, erai prea complicată,  universal n-a vrut. Fii matură și comportă-te normal, poate că nici el nu s-a gândit intenționat să îți facă inima bucățele. Așa că tolerează-l și dorește-i binele.

Capul sus că-ți cade coroana sau ceva.

Ai grijă de tine, darling. Ești mai importantă decât un tip care nici la mesaje nu îți răspundea.

Glitter kisses.

Încep să fiu matură: prima încercare de BUSINESS

img_7450

Se spune că după ce împlinești 18 ani nu prea se schimbă multe. Adică poți să faci, legal, cam tot ce făceai până atunci. Și să răspunzi penal pentru faptele tale. Mă rog, niciodată nu m-am încadrat în genul acesta de tipare. Pentru mine chiar contează și iau pe bune trecerea de la copilul de 5 ani la un adult responsabil. Cu toate că probabil mereu voi rămâne undeva la mijloc.

img_7367

Așa că acum vreo lună și ceva mi-a venit minunata idee: să-mi deschid un fel de mini afacere ciudată. Normal, nu mă pricep la chestii de genul, dar de ce nu. Să știu că mai fac ceva cu viața mea. După câteva zile pline de entuziasm și gândit, am ajuns și la ceva finit. BANG.

Totul se bazează pe un concept care mie mi se pare destul de interesant, având în vedere că mi-am dorit să fac ceva cât de cât original. Am analizat puțin la ce mă pricep și nu e chiar așa greu de făcut și am ajuns la TRICOURI CU IDENTITĂȚI DUBIOASE. De fapt, cum ai fi tu pus pe un tricou. Descriera ta în câteva cuvinte/fraze. Și eu pictez treaba asta cu vopsea de textile. Mi se pare că mă ajută să mă dezvolt, să gestionez alte tipuri de situații, să mă implic în ceva nou. Și îmi place. Nu sunt foarte sigură dacă voi avea succes sau ceva, având în vedere că e ceva micuț la nivel local și nu se adresează unui public vast. Dar merită să încerc.

img_7385

Așa că dacă ți-am trezit interesul cu Betty’s Awkward Shop (nume plin de narcisism)  și tricourile ciudate, aștept comenzi. Mai multe chestii mișto vin pe parcurs. Da, mai jos cică e o reclamă că d-astea nu filmasem până acum.

img_7422

Nu pot să nu le mulțumesc aici oamenilor care m-au susținut, mi-au oferit feedback și m-au ajutat într-un anumit fel. Deja mă văd o business woman cu ceva la nivel global, bogată și faimoasă. Dar mă trezesc la realitate.

img_7358

Work hard, play hard, d-astea.

Pace.

P.S: Pozele nu sunt chiar ceea ce ar fi trebuie să fie. Și poate nu prea arată profi totul, dar cine spune că trebuie să fie perfect.