Am terminat liceul, now what

IMG_0062

Miercurea trecută am absolvit. LICEUL. Sau ar trebui să spun că am supraviețuit. Oricum, mare realizare, bla bla. Am avut mereu mixed feelings, acum parcă îmi pare puțin rău că s-a terminat. Nu știu dacă au fost acei așa-ziși cei mai frumoși ani din viața mea, dar m-au format în persoana care sunt astăzi.

Cu părți pozitive și negative. Oameni care m-au influențat, m-au ajutat, mi-au frânt inima sau mi-au lipit-o la loc. Momente de fericire pură, de suferință profundă, de confuzie și incertitudine, de râsete incontrolabile. Am învățat să îmi susțin punctele de vedere. Să fiu eu și să nu îmi pese de părerile exterioare. Să lupt pentru idealurile mele, să lucrez la pasiuni, să…, să…, să… Clișee. Dar le-am trăit pe propria piele.

Ideea e că nu prea simt că povestea asta s-a încheiat. Adică nu prea îmi vine să cred. Bravo, Betty! Probabil aspectul de care sunt cel mai mândră este SPEECH-UL de 2 minute pe care l-am ținut. Mi-am manifestat exclusiv această dorință cu vreo șase luni înainte, pentru că voiam să plec de aici cu stil și să știu că îmi înving niște frici aka vorbit în public. Da, am crezut că leșin/mor acolo, aveam emoții ca naiba, am vrut să renunț și în ultimele momente. Dar m-am adunat, m-am dus acolo, am zis ceva și lumea chiar m-a aplaudat de bine. Mi s-a spus că a fost realist. Și fix asta am vrut să transmit. Nu, liceul nu e roz cu adrenalină și nebunii. Poate că e chiar supraapreciat. E format dintr-o serie de zile uneori plictisitoare în care tu descoperi chestii și trăiești experiențe deseori nașpa, o rutină din care mai și ieși. Dar așa e viața. „Când e greu e complicat.”

Am arătat oribil în costumația specifică de tipul robă și tocă and shit. Toată lumea era elegantă, apoi eram eu cu tricoul meu mișto. În plus, cineva mi-a spus la un moment dat, într-un mesaj cu felicitările aferente care m-a făcut să plâng, că a încercat să-mi urmeze exemplul din anumite puncte de vedere. Și  anii ăstia chiar au fost despre a-ți lăsa o amprentă, oricât de mică.

Am cel mai șmecher tricou, hai să absolvim liceul.🔮💕

A post shared by Beatrice Crețu (@beatrice_c11) on

Dacă vrei să mă vezi și să mă asculți, uite clip aici:

Acum ar trebui să fiu adult pe bune, și nu știu dacă sunt pregătită pentru ce presupune asta.

Pace, kissez, love.

13 Reasons Why

13-reasons-why_0

M-am uitat acum vreo două săptămâni la noua produție Netflix care a avut premiera pe 31 martie și care a cam creat isterie. Sigur ai auzit despre, ai citit vreun articol sau ai văzut meme-uri, pentru că zilele astea internetul e plin de păreri pro și contra. A fost deep, trist și genial în același timp. Încerc, pe cât posibil, să nu scriu o recenzie cu spoilere.

Bazat pe carte scrisă de Jay Asher în 2007, serialul prezintă, într-o manieră inedită, viața adolescentei Hannah Baker care s-a sinucis. Încă din primele minute este evidențiată tema oarecum tabu chiar și în societatea contemporană. „Hannah Baker here. I’m about to tell you the story of my life. More specifically, why my life ended.” Așa începe prima dintre casetele cu motivele care au dus la sfârșitul dramatic. Puțin previzibil. Nu voi face un rezumat cu ceea ce se întâmplă, pentru că sigur nu m-aș putea abține din a da detalii și mai bine vezi singur ce și cum. Sunt doar 13 episoade, dacă te chinui puțin poți să le termini într-o zi.

Te cam zguduie, mai ales dacă ești genul mai sentimentalist sau treci printr-o perioadă nasoală. Nu vreau să zic că o să plângi cu lacrimi de crocodil la scenele cu iubire tristuță dintre Clay și Hannah, dar o să-ți dea o stare. Am fost destul de deprimată vreo două zile după.

Ideea e că serialul prezintă o REALITATE. Da, poate ți se pare ușor exagerat că sunt accentuate toate părțile negative. Dar viața cam așa e, mai ales în perioada liceului. Personajele sunt tipologii pe care sigur le-ai întâlnit. Sunt abordate subiecte dure, dar adevărate. Bullying, care știm cu toții că există, pentru că adolescenții se judecă reciproc și  își  spun cuvinte cu rezonanță emoțională doar fiindcă sunt diferiți and shit. Viața de outsider, pe care fiecare a trăit-o, probabil, într-un anumit context. Prietenie, relații cu părinții, iubire, abuz aka viol, școală. Poate că este prezentat dintr-o manieră sumbră, dar chestiile astea chiar se întâmplă și n-are rost să ascundem asta. Că nu e totul roz cu floricele și zâmbețel.

Am observat că o grămadă de organizații pentru sănătate psihică și naiba mai știe ce din SUA, în general (că în Românica nu prea avem așa ceva), susțin că serialul are un impact negativ. Mie mi se pare că în sfârșit a fost prezentată și fața asta urâtă a adolescenței, unde te lupți cu niște probleme pe care nici tu nu le înțelegi, unde se pune presiune pe tine, unde așteptările nu coincid cu ce se întâmplă, ai parte de o mulțime de stres și ajungi într-un punct în care ești doar o particulă pierdută din Univers care nu știe ce să  facă. Te vei identifica și tu cu vreun personaj, vei simți că nu ești unicul om care se confruntă cu anumite chestiuni. Cel puțin așa am simțit eu. Da, poate că e dur și poate chiar i-a lovit destul de tare pe mulți, dar mai bine să fim sinceri.

Nu suntem singuri, avem  momente nașpa pe care le depășim și dacă ne trebuie ajutor exterior trebuie să îl cerem. Știu că la noi în țară nu se pune mai deloc accent pe așa ceva, dar BE VOCAL. Nu mă bag la statistici și d-astea, dar nu cred că situația arată prea bine. Așa că poate serialul ăsta ar trebui să fie un fel de semnal de alarmă.

Am auzit destul de multe comentarii negative, așa că uite părerea mea. Watch it. Fuck off.

Jurnalul vieții cu un câine

IMG_9086

Viața cu un câine este, clar, interesantă. Am scris AICI și AICI despre cum este să conviețuiești cu minunata creatură într-un apartament, ce atribuții în plus dobândești și câte chestiuni noi înveți. De curând, am rămas singură acasă două săptămâni cu Misha Câinele (vezi Instagram). Cu toate că am stat cu el de când era bebeluș, a fost diferit să petrecem atât de mult timp împreună doar noi. Adică pe lângă faptul că a trebuit să am grijă de mine, a mai fost și el. Mamă de câine cu normă întreagă, chiar m-am descurcat mai bine decât mă așteptam.

Unul dintre aspectele cu care nu prea eram obișnuită a fost trezitul de dimineață. Adică pe la 6 și ceva, cu toate că în ultimele zile și-a dat și el seama că dacă e liniște în casă poate să doarmă mai mult și am ieșit chiar pe la 8 fără.  Mi se pare un avantaj major la a avea câine faptul că te obligă să te plimbi de trei ori pe zi. Adică serios acum, probabil aș fi stat ca leguma sinistrată, dar așa a trebuit neapărat să iau niște aer. Nu cred că în alte condiții m-ar fi apucat pe mine plimbatul de nebună prin cartier.

Foarte interesant pe stradă e că socializezi cu alți stăpâni de câini sau cu oameni care vin să-l mângâie pe Misha. Nu că n-ar exista și tantici care se uită la el ca la un extraterestru și fac afirmații nesimțite, dar nu vreau să fiu rea în acest articol așa că hai să continuăm cu pozitiv. Cum spuneam, posesorii de astfel de animale sunt oameni mișto care vorbesc cu tine ca niște părinți responsabili, cu detalii și tot tacâmul și care te salută când te văd, cu toate că tu habar n-ai cum îi cheamă. Și copiii au cele mai drăguțe reacții posibile. Unul de vreo 5 ani așa, m-a întrebat super serios dacă înțelege română. El mai știe și engleză și spaniolă uneori, dar da, româna e limba lui nativă.

Foarte housewife modernă, i-am gătit. Pentru că în dieta lui echilibrată de câine este inclus și orezul simplu cu conservă. N-am mai făcut atâta orez niciodată în viața mea, dar e bine că am învățat ceva nou.

Având în vedere că are aproape un an, așa că teoretic încă e un pui, este destul de normal să mai aibă mici crize. De exemplu, posesivitatea. Adică acel moment când îl apucă mârâitul pe chestii mici pe care crede că vrea să i le ei, cum ar fi covorul lui în legătură cu care am avut o ceartă majoră. Dar se calmează. Ca să înțelegi un câine, trebuie să gândești ca un câine. Mai am de lucrat la faza asta.

Cu toate că în momentul de față nu suntem într-o fază prea bună, în sensul că vineri m-a mușcat și acum am o frică nejustificată de care ar trebui să scap, tot cel mai minunat câine de pe planetă rămâne. Suferă în tăcere, are dureri de creștere și e normal să aibă și nervi random. Nu e el genul de câine agresiv, dar acum ar trebui să îmblânzesc fiara și să îmi conving creierul că nu mi se întâmplă nimic.

În concluzie, cam așa e să ai un câine. Merită tot părul care ți se adună pe haine și toate reacțiile de tâmpițel pentru iubirea necondiționată și fața lui de scump. Mai multe detalii în vlogul documentar de mai jos:

Poate că suntem cu toții DAMAGED

anigif.gif

Poate că suntem cu toții DAMAGED dintr-un anumit punct de vedere. FUCKED UP emoțional în vreun fel. Avem probleme și chestii pe care le ascundem și care ne determină să acționăm în anumite moduri în unele situații. Și nici măcar nu e vina noastră că am ajuns așa. Sunt o mulțime de factori pe care nu îi putem controla care ne-au adus în punctul din prezent. Familia și copilăria, mediul, prietenii, școala, societatea. Presiunea exterioară. Experiențele urâte prin care am trecut. Fiecare și-a lăsat amprenta și ne-a conturat personalitatea. Sau ne-a creat niște goluri emoționale pe care trebuie să le umplem. Sau ne-a făcut să construim niște ziduri de piatră. Și ajungem, la rândul nostru, să fim și noi nocivi și să rănim.

Așa observăm că începe să ne fie frică să ne mai implică emoțional. Si avem niște rețineri, pentru că dacă a ieșit nasol în rânduri repetate, clar va fi la fel. Să interpretăm negativ fiecare acțiune mică sau gest, pentru că paranoia ne urlă că sigur am făcut noi ceva. Să dăm vina pe noi pentru momentele în care oamenii se simt nasol, cu toate că nu există nimic ce am fi putut face. Să fim fericiți doar în aparență și să purtăm măști. Suntem într-un fel de cerc vicios.

Nu știu clar de ce am scris un text așa mic pe tema asta, dar am ajuns la niște constatări și mi-am explicat niște chestii și totul începe să aibă sens. Ideea e că poate acum e haos, dar va fi okay.

Happy princess ediția de primăvară

Nu știu dacă răcesc, mă apucă alergiile de la stat pe lângă pomi înfloriți și natură, mă lovește astenia sau sunt toate combinate. Mi-a fost foarte somn azi cu toate că am dormit, dar am fost un fel de zombie ambulant. Am scris asta în ora de istorie, pentru că e mai important decât războaiele vieții. Priorități. În plus, încercam să mă calmez după ce mai devreme venise o ambulanță la școală și mă apucaseră toate crizele. Dar dacă îi e cuiva rău și se duce la spital, nu înseamnă că am eu ceva. Sunt ușor nebună, știu. De luni tot vreau să scriu artiolul ăsta, dar nu m-am adunat. Ieri am dormit de două ori după-amiaza, deci asta spune ceva. Sunt mamă de câine cu normă întreagă perioasa asta, așa că am responsabilități noi. Bla bla.

Luni a fost o zi mișto. Nu știu dacă s-a întâmplat ceva în mod deosebit, dar am avut un vibe bun. De aici și prințesa fericită. Sau prințesa rătăcită. Și nu pentru că am făcut pozele de album de final de liceu în parc lângă boscheți. Hai că sunt rea, eram cea mai ieșită din filmul ăla, adică nu m-am îmbrăcat drăguț cu tocuri și d-alea. Nici chef de fustă sau rochie n-am avut. Blugi rupți și cămașă mișto. Și am o culoare nouă la păr, albastru teoretic, parțial. Piesa de rezistență a fost COROANA, alegerea mea personală ca să fiu memorabilă și să mă reprezinte. Oricum, mi-a plăcut maxim antiteza din ținuta mea. Bravo, am stil. Că s-au holbat toți oamenii la mine, mulți cu atitudinea de „Vai, săraca” având în vedere că am mers așa cam jumătate de oraș e patea a doua.

princessing around 🔮 #me #mirrorpic #crown #smile #mess #bedroom #shirt #bluehair #new #today #ootd #goodvibes #fuckit

A post shared by Beatrice Crețu (@beatrice_c11) on

Constatarea e că „Fake it till you make it” poate chiar funcționează, cu toate că n-am prea fost de acord. Dar dacă te chinui să nu fii o legumă tristă ajută. Că nici dacă plângi într-un colț nu schimbi nimic. Asta nu înseamnă că te transformi în expresia lui happy happy hoy joy peste noapte. Dar e cu acceptare și d-astea. Panica, ipohondria, paranoia și reacțiile nașpa pot fi ținute sub control. Destul de greu, dar se poate.

Ideea e că după o perioadă aiurea, am avut și eu o zi okay. It gets better. Dar mai întâi e ca naiba. Acum nici nu știu clar ce vreau să zic aici și încă sunt puțin confuză vizavi de o grămadă de aspecte ale vieții mele. Dar e okay. O să fie okay. Trebuie să fie okay. Dacă îți impui și constați că n-ai de ales, aia e.

Uite și niște muzică: https://www.youtube.com/watch?v=seqy9kd_eGo

Despre 8 Martie pe 13

*Scriu articolul ăsta cu aproape o săptămână mai târziu. Încă sunt puțin supărată pe mine din acest motiv. Între timp, am fost cu Misha Câinele la București, am început un fel de terapie și am dat simulare la română. Asta așa ca o paranteză, în caz că interesa pe cineva ce mai fac.

m_563a5740729a664edb035ff2.jpg

FEMEI. Purtătoare de vagin. Sexul slab. Creaturi delicate. Bla bla. Există o mulțime de etichete care să denumească tipele. Și, în secolul XXI, nu suntem o societate echilibrată care să nu mai marginalizeze ființele umane în funcție de gen. Așa că există o mulțime de idei preconcepute care pun femeile într-o sferă inferioară.

Am urât întotdeauna acel TREBUIE impus în raport cu genul tău. Să fii drăguță. Să te îmbraci în rochii și fuste și haine colorate cu floricele și sclipici. Să nu te comporți urât, pentru că nu e okay și băieților nu le place o tipă care face nu știu ce. Am mai scris și AICI despre cum nu mi se pare normal să-ți dicteze societatea preferințele și să crești cu stereotipuri insuflate încă de la grădiniță.

Să nu uităm că, pentru o perioadă destul de mare a istoriei, femeile NU au avut drepturi egale. Și au fost considerate doar bune pentru făcut și crescut copii. Și eventual gătit și treburi d-astea care nu necesită forță fizică sau intelectuală. Mai alarmat este faptul că nu toată lumea a scăpat de această mentalitate și încă mai vezi în zilele noastre bărbați care își țin soțiile pe post de servitoare. Ceea ce e trist.

Da, e și mai trist că în 2017 societatea încă mai strâmbă din nas când aude despre MENSTRUAȚIE,  metode contraceptive și avort. Nu e vina ta că pierzi sânge lunar și un tampon n-a omorât pe nimeni. Lumea e mult prea pudică. În plus, ai control total asupra corpului tău. Your pussy, your choice.

Și cred că ar trebui să se înțeleagă în sfârșit că nu ne îmbrăcăm ca să atragem atenția tipilor și că nu e treaba noastră dacă o fustă scurtă, un decolteu sau niște piele îi excită pe șantieriștii care fluieră. Da, îți asumi când ieși îmbrăcată într-un anumit fel din casă, dar am auzit asta ca scuză în cazurile de viol de prea multe ori. Și mi-e scârbă.

FEMINISMUL ia amploare în ultimul timp și în România. Și mă bucur că în vremuri în care Coaliția pentru Familie se crede Dumnezeu și  le dictează oamenilor cu cine au și n-au voie să se iubescă și Biserica se sperie de educația sexuală ca vampirii de usturoi și ar fi în stare să te dea afară când ești pe stop, lucrurile încep să se schimbe. Sper.

Am trasat în linii mari problemele cu care se confruntă o tipă. Că e destul de greu să trăiești fiind privită cu inferioritate și cu un amestec de greață și milă.

Când eram mică, cred că îmi imaginam că voi crește și voi purta tocuri, eventual, ruj roșu și voi fi o business woman care face ce vrea ea și se întreține singură. Ca în filme, nu știu la ce mă uitam eu pe vremea aia. Dar aveam aspirații mari și ușor idealiste. Astăzi mi le mențin, pentru că există o mulțime de femei în lumea asta care inspiră și care chiar fac ceva măreț. Și au existat mereu. Dă un search pe Google și rămâi uimit. Da, chiar și femei medici și oameni de știință, că nu se pricep doar la modă și beauty.

Dacă te uiți mai atent în viața ta, clar există cel puțin o femeie căreia să îi mulțumești. Pentru că nu am zis-o când trebuia: mulțumesc, mama. Visez să fac lumea asta un loc mai frumos și datorită ție.

-Noi suntem fericite? -Nu prea…

 

IMG_7651.JPG

Știu, e abia al doilea articol de săptămâna asta. Sunt iar o mamă denaturată care își abandonează blogul. Ideea e că de la un timp nu mai am stare să fac nimic. Nu pot să mă concentrez. Mă holbez pe pereți și mă uit peste feed-ul de la Facebook sau de la Instagram. Sunt în rutina școală – încercare nereușită de a face ceva productiv – somn.

Zilele trecute aveam o discuție deep cu prietena mea cea mai bună. Nu că asta ar fi ceva ieșit din comun. Dar am ajus la întrebarea „Noi suntem fericite?” Și mi-am analizat ultimele luni și mi-am dat seama că răspunsul e „Nu prea.” Adică mereu încercăm să mimăm fericirea și să părem încadrabili în limitele normalului. E mai bine să afișezi un zâmbet fals decât să pari un depresiv care plânge într-un colț. Dar e haos. E obositor. Căutăm distrageri temporare. Și da, avem momente mici de vag fericire în care râdem din chestii de duzină, dar știm că de fapt ne mințim. Că realitatea e alta. Și că poate toți experimentăm cam aceleași stări, aceleași trăiri negative.

Peste tot se promovează chestiile funny. Și nu condamn societatea pentru asta. Vrei să îi scoți pe oameni din ale lor. Dar nimeni nu spune că e dispus să te asculte, că e normal să ai faze proaste. Pentru că așa suntem educați, să ținem pentru noi și să ne adaptăm. Ești certat că n-ai de ce să te simți așa. De parcă ție ți-ar plăcea. Clar, pe lista mea de planuri de viitor era să am cea mai nasoală stare posibilă. GOALS.

Ce mi se pare mie cel mai frustrant este faptul că fix atunci când crezi că ți-ai revenit, ai o zi nouă de căcat care îți amintește că lupți degeaba. Și că pierzi controlul.

Recunosc tot ce scriu aici pentru mine. Știu că e trist și că aberez, dar ar trebui să se vorbească mai des despre cum e okay să nu te simți mereu okay. Și că dacă ai nevoie de ajutor, trebuie să îl cauți. Și să accepți. Și că poate acum nu ești fericit, dar la un moment dat vei fi. Mi-e mie greață de la cât de clișeice și de 12 ani sunt rândurile astea.

Mai jos e un CLIP în care vorbesc puțin despre asta, cu niște cadre de tentativă artistică metaforică:

This too shall pass. Îmi tot spun asta sperând că o să se întâmple. Uneori mai ești și la pământ și te simți puțin egoist că sunt oameni care au probleme mult mai mari, cu toate că știi că e greșit.