You are your worst enemy

Image result for battle with yourself tumblr

Titlul ăsta sună ca în speech-urile alea motivaționale foarte mainstream sau ca în revistele proaste pentru femei. Sau ca în pozele lui Tony Poptămaș. Trecem peste. Fiind la facultate, articole pentru blog scriam.

Mă gândeam la un moment dat că, în general, noi suntem cei mai duri cu propria persoană. Cel puțin așa am observat la mine. Am învățat acum mult timp că părerea celorlalți despre mine nu contează și nu mă definește. Până la urmă, opiniile familiei, prietenilor, necunoscuților nu te afectează decât dacă le permiți tu. În schimb, ce  cred eu despre mine e important. Pentru că trebuie să fii tu mulțumit cu tine. Nu poți să trăiești într-un permanent război.

Când am fost la psiholog, am înțeles pentru una dintre primele dăți cum e să fii propria ta victimă și să te afli în cercul vicios în care îți ești și criminal. Un fel de bipolaritate. Pentru că tu te pedepsești singur. Ușor kinky dacă scoți din context. Și inițial mi s-a părut o expunere puțin ciudată, dar după mi-am dat seama că are extrem de mult sens.

Ideea e că tu te judeci. Tu ai așteptări. Tu te crezi not good enough. Asta atunci când ai o problemă cu tine. Și cred că toată lumea ajunge în punctul ăsta cândva în viață.

Am disecat destul de mult motivele pentru care ne desconsiderăm. Cică trebuie să te valorizezi din interior. Și făceam asta. Dar când ești damaged, ai ceva care te face să te raportezi la tine negativ. Cred că fiecare experiență își lasă amprenta într-un fel sau altul. Așa că reacțiile noastre sunt involuntare și normale. În funcție de background, educație, căcaturi prin care am trecut.

Încerc în fiecare zi să fiu okay cu mine. Știu de ce am anumite izbucniri. Încerc să înțeleg. Încerc să mă accept și să îmi amintesc că sunt un om mai bun decât cred.

Tu ești cea mai importantă persoană pentru tine. Mereu am fost de acord. Și dacă până și tu ești împotriva ta… Ar trebui să-ți fii prieten, nu dușman. Ești dur cu tine, pentru că anumite trăiri te-au făcut să ajungi așa. Și cred că e esențială conștientizarea și d-aia mă enervez că în România sănătatea psihică nu e în prim-plan. Pentru că poți să te simți psihic, emoțional și fizic ca naiba și dacă n-ai trecut printr-o traumă și pari happy mereu.

Și cum e aia, so many years of education yet nobody teaches us to love ourselves. În schimb, ni se impregnează spiritul de turmă, suntem marginalizați în funcție de diferențele comportamentale sau vestimentare. Poate atunci începe lupta asta cu tine.

Idk.

Anunțuri

Despre oamenii care sunt acolo atunci când trebuie

Image result for thank you tumblr

Da, scriu despre cei care sunt lângă tine în momentele alea în care trăiești cu un norișor furios de ploaie deasupra capului. Când te lupți cu demonii tăi și vrei, în același timp, să te descurci singură, dar și să primești ajutor. Paradoxal. Până acum am spus două clișee masive, dar asta e ideea.

Dacă am învățat ceva anul acesta, pe lângă empatie, este că persoanele care chiar merită nu te fac să te simți nașpa, pentru că te simți nașpa. Adică nu îți accentuează starea determinându-te să dai vina pe tine că ești așa. Fiindcă ăla e ultimul lucru de care mai ai nevoie. Și oricum, dacă au o influență negativă nu prea au ce căuta.

„If you can’t handle me at my worst, you don’t deserve me at my best”

Citatul ăsta e peste tot, dar cam așa e. Nu suntem mereu okay, e imposibil și e ipocrit și egoist să stai cu cineva doar în perioadele bune. Nu e real. E ca și cum ai profita.

Așa că sunt recunoscătoare. Cu toate părțile gri din viața mea. Am oameni care au rămas chiar și când am fost cea mai oribilă persoană ever. Enervantă. Paranoică. Egoistă. Mi-au suportat cele mai mari crize existențiale și mi-au oferit răspunsuri la întrebări iraționale. I-am umplut cu problemele mele de parcă eram la psiholog și ar fi fost obligați să mă asculte. Sunt cei care mă fac să mă simt mai bine când reprezint cea mai urâtă versiune a mea. Așa îți dai seama că le pasă. Sunt dificilă. Foarte. Nici eu nu mă înțeleg uneori. Sunt rea, nesimțită, nu prea acord atenție celor din jur. Confuză. Nu știu să îmi arăt susținerea prea mult. Vreau să spun ceva drăguț și sună ca naiba. Dar practic, vulnerabilitatea ne umanizează. Și poate că, de fapt, cei care contează sunt cei care rămân. Indiferent de circumstanțe. Fără să conteze că azi ești un uragan sau că mâine ești în flăcări sau că le oferi cele mai negative vibe-uri. Te tolerează. Te ajută să te vindeci prin simplul fapt că își arată interesul. Și îți amintesc că totul își revine, în timp. Că tu mai uiți.

Nu prea știu nici cum să mulțumesc. Și habar n-am dacă eu pot să fac la fel și să fiu omul ăla din umbră care spune că va fi okay când totul e haos.

Oamenii care văd în tine mai mult decât tristețe, drama queen, lacrimi și crize. Și ți-e frică să nu îi rănești. Pentru că ajungi să consideri că sunt cel mai bun lucru care ți s-a întâmplat în ultimul timp. Idk.

Poate că oamenii care sunt acolo atunci când trebuie au o legătură cu Universul care lucrează în moduri misterioase. Tot ce știu e că trebuie să îi apreciezi. Sper să mai rămână. 

„Home is not a place, it’s a feeling”

A trecut o săptămână și puțin de când m-am mutat în orașul haotic care, paradoxal, nu cred că este pe aceeași lungime de undă cu propriul meu haos, în sensul că nu mă regăsesc prea mult. Sunt în acest acasă temporar pentru minim 3 ani. Reacționez mai bine decât mă așteptam. Încă mă adaptez și e destul de copleșitor, lumea mea se schimbă în totalitate și e o perioadă destul de grea. But I will survive. Încă mă mai trezesc dimineața și am impresia că trebuie să plec la mine acasă și constat că de fapt aici e acasă și e ușor frustrant. Dar mă duc în vizită abia peste vreo două luni că dacă îmi ies din rutina asta e și mai nașpa. Whatever. 

Acasă e momentul ăla când poți să stai în liniște și să te simți completă.

Când e safe. Când n-ai un milion de gânduri în cap.

Acasă sunt oamenii tăi. Care te înțeleg, te susțin și te acceptă, în fața cărora nu trebuie să joci un rol planificat.

Acasă e cafeaua băută în pat.

Plus o tonă de chestii care te fac să te simți mai bine.

De ceva timp am ajuns la conlcuzia din titlu, că acasă nu e neapărat un loc de care aparții, ci un sentiment, o emoție pe care o dobândești. O stare.

Acasă pentru mine nici nu mai știu sigur ce înseamnă. Dar îmi dau seama atunci când sunt unde trebuie. Simt.

„Home is where the heart is.”

Da, am zis „acasă” de un milion de ori, nu număra. Kinda homesick.

P.S: Melodia nu prea are treabă, e de vibe.

Despre cum ajungem în halul ăsta

Image result for she wasn't fragile like a flower

Am scris despre tristețe, confuzie și perioade nasoale, despre cum suntem oameni, defecți, reali și vulnerabili, am pus clișeele care s-au dovedit adevărate, am fost drama queen, attention whore sau cum mai pot fi numită din exterior, am fost omul ăla cu un norișor de ploaie deasupra capului. Postez chestii depresive și totul e un haos și iar mă plâng. Vai, ce greu e și îmi calc regulile personale în picioare pentru a nu știu câta oară. „Iar scrie asta căcaturi.” Fuck that.

Dar, în tornada de gânduri, mi-am dat seama că nu ajungem așa singuri, pur și simplu, fără să se întâmple nimic. Suntem suma tuturor experiențelor noastre. Adică și alea negative. Mediul, oamenii, trăirile. Rănile. Suferințele. Toate și-au lăsat amprenta și am rămas cu o serie de cicatrici  care se mai activează ocazional. Nu dezvolți un anumit tip de comportament sau de gândire din senin. Nu e ca și cum te trezești într-o dimineață și te hotărăști să te simți ca naiba. E o treabă care ține de timp. Când ești distrus emoțional și psihic, te schimbi. Și-ți pui întrebări obsesiv, să crezi că nu ești destul de bun, că te-ai transformat într-o persoană oribilă care îi va face să sufere pe cei din jur exact cum a pățit ea. Care nu merită ceva bun și devine suspicioasă. 

Până la un anumit moment, nici măcar nu îți puneai problema așa. Nu te-ai fi gândit nicio secundă la anumite scenarii ipotetice, nu ți-ai fi bătut capul cu războaie cu tine. Nu ți-ar fi fost frică. Dar asta era înainte. 

Știu că este despre cum te raportezi la situație. Și poate sună egoist, dar nu e vina ta că reacționezi într-un anumit fel din cauza a ceea ce ți s-a întâmplat. Nu mă comport acum de parcă am descoperit focul că sunt conștientă că astea sunt logice și mi-a luat mie mai mult să le înțeleg. Dar e ușor nedreaptă toată teoria asta. Și nu poți să fii fericit că ai trecut prin căcaturi care te opresc.

Cică Fake it till you make it și trebuie să crezi și legile universului. Asta a fost constatarea de azi, bye. 

Doi ani de blog

tumblr_nc61pvJ7DD1rhm1omo1_250

Astăzi se împlinesc doi ani de când mi-am găsit identitatea scriitoricească online și am creat Blogul unei alte tipe ciudate. Și pentru că n-am cu cine sau n-am stare să sărbătoresc, am zis să postez un articol despre asta.

Primul meu contact cu blogul a fost pe la final de clasa a 9-a super random, după câteva zile de research. Adevărul e că a fost o perioadă destul de depresivă în care nu reușeam să mă integrez, să mă exprim liber și eram mică și speriată. Așa că am cam început ca terapie, cu texte de plâns pe gresie și muzică tristă în fundal. Exagerez. Vreo șase luni nici măcar nu distribuiam, pentru că eram reticentă la ce va crede lumea care mă cunoaște. Până am spus fuck it.

După un an și ceva, am avut o tentativă să șterg tot, pentru că simțeam că nu mă mai reprezintă. Au urmat niște crize și momente de gândire și am ajuns la concluzia că pot să mă reinventez. Am renunțat la aproape tot ce scrisesem până în faza aia, exceptând vreo 5 articole. Mi-am găsit un nume. Mi-am dat seama că aia sunt. Și de atunci mă accept și chiar rezonez cu ce tastez aici. 

Pentru că da, sunt ciudată din multe puncte de vedere, mă mai fac de râs singură, percep chestii diferit. Și oamenii care mă cunosc pot să confirme. Nu scriu foarte bine, nu se uită multă lume pe aici. Dar mă ajută pe mine. E un fel de jurnal online, un mod de a mă înțelege. Prin intermediul blogului am cunoscut oameni din domeniu. Și m-am maturizat. Am luat pauze (de fapt cred că e doar una) când mă pierdusem, am revenit pentru că îmi place să-mi public aberațiile.

M-am tot gândit ce vreau să transmit aici. Sunt eu, reală și mi se pare cea mai importantă chestie. Să fii tu. Clișeu ca naiba. Să fii sincer și să nu te intereseze părerile exterioare atâta timp cât ești okay cu deciziile tale. Să îți asumi. Să înveți că lumea chiar nu e roz și că suntem umani și e normal să avem momente de vulnerabilitate. Și că fazele nașpa trec.

Idk, de cele mai multe ori zic aici ce ar trebui să-mi spun mie.

Unul dintre cele mai mari complimente este să-mi spui că mă citești. Și chiar era drăguț când prin liceu oamenii îmi mai spuneau asta sau când primeam mesaje. Că știi că mai există cineva în situația ta și că ai atins măcar o persoană.

Acum doi ani eram a 11-a, eram îndrăgostită de cineva care nu m-ar fi vrut ever, începeam să înțeleg ce vreau de la viață și mă autointitulam tipa ciudată cu blog. Azi sunt confuză maxim, încep facultatea și încă scriu.

Lma ❤ 

M-am mutat și încerc să mă adun

Astăzi m-am mutat. E 28 septembrie și marți începe facultatea. Cred că sunt singura fraieră care aseară a plâns vreo două ore pe motiv că pleacă. Ca lumea așa, cu lacrimi șiroind pe toată fața ca în filmele alea triste. Sunt conștientă că te așteaptă oportunități noi în momente de tipul ăsta și că te transformi în aproape adult și te reorgenizezi puțin. Dar să te desparți de locul pe care îl numeai acasă și unde atingeai un nivel realtiv stabil de okay e și mai dificil când oamenii la care ții rămân acolo. Am mixed feelings față de toată treaba asta. Pe de-o parte, sunt conștientă că e bine și că altfel însemna stagnare, dar sunt tristă că se schimbă situația și intervine distanța.

Nu mi-a plăcut niciodată în mod special Bucureștiul, din cauza aglomerației oribile. Dar am zis că e cea mai bună opțiune. Ca să evit căminul în care nu aș fi avut capacitatea să locuiesc, stau la o mătușă pentru o perioadă nedeterminată. Independența mea nu e chiar completă, se pare. Acum ar trebui să mă aflu în faza aia cu Pack your bags and chase your dream sau ceva. Și fiecare final e un nou început, așa se zice.

Nu sunt prea bine nici emoțional, nici psihic. Nu am fost de mult timp. Dar încerc să mă repar, pentru că știu că nu pot continua în halul ăsta. Așa că poate acum totul se va așeza în vreun fel. Trebuie. Și timing-ul e o prostie, pentru că strică tot și te face să îți pui întrebări imposibile și să fii nevoit să amâni și să speri că nu se duce dracu’ tot între timp.  Dar se presupune că dacă îți pasă rămâi acolo indiferent de circumstanțe. Și poate situația chiar accentuează anumite chestii, who knows.

Încerc să fiu bine, să îmi canalizez energiile pe pozitiv, să mă bucur de ce se întâmplă. E toamnă. Mâine mă duc la Webstock. Cafea. Azi apare sezonul 4 din How to Get Away with Murder. Vinuț fiert. 

Cum ne autosabotăm șansa la fericire

Vorbesc la plural, pentru că îmi place să cred că nu sunt singura în situația asta. Știam de ideea de masochism emoțional de când am fost la psiholog, iar în ultimul timp am citit articole pe tema autosabotajului ca să înțeleg mai bine cum funcționează mecanismele astea. Nu mă dau mare cunoscătoare, dar când experimentezi o chestie poți să vorbești despre ea. And this, my frind, sucks.

În România, subiectul sănătate psihică nu prea se discută, eventual e mediatizat câteva zile când se întâmplă vreo tragedie și cam atât. Dar nimeni nu face nimic. Dacă pari în parametri normali aka te dai jos din pat, mai zâmbești vag și pari happy sau fizic ești bine, înseamnă că n-ai probleme. Cu toate că poți, în realitate, să fii praf și nici tu să nu înțelegi de ce. Atâția ani de școală și momentele în care să îi pese cuiva de stresul și anxietățile prin care trecem au fost atât de rare încât nu mi le amintesc. 

Pentru că mintea noastră e ciudată, experiențele din trecut ne marchează și congomeratul gânduri – emoții se află de multe ori în antiteză. Cel puțin am observat la mine că de aproape fiecare dată când mai am puțin și ajung în punctul în care totul se așază și e okay, intervine ceva. De fapt, eu fac să intervină. Adică mă gândesc la o posibilitate negativă să stric. Și o analizez. O disec. Mai aduc enșpe mii de alte variante surori. Scenarii care nu se vor întâmpla ever, dar care îmi cauzează frică. Și, teoretic, nu mai continui, pentru că te-ai speriat și e haos.

Mai ales în relațiile interumane. Frica de a fi rănit, de a răni, de a distruge ceva bun. Și nu mai ești în control și simți că îți scapă printre degete șansa, iar în cap ai un război cu mâzgălituri. Partea care înțelege și procesează rațional și aia care plantează bombe și-ți vopsește gândurile în negru.

Ești pe teren necunoscut și habar n-ai cum trebuie să procedezi. Și asta poate fi o explicație. E ceva nou și vrei atât de mult să rămână, încât te panichezi. Te scurtcircuitezi. Vii cu posibilități false și te minți. Cică nu orice gând e real. Evident.

Știu că fericirea e o alegere, sau cel puțin așa spun citatele alea cu scopul să te motiveze. Și mai știu că depinde de mindset-ul tău și de modul în care te raportezi la lume. Citeam undeva că dacă ai fost obișnuit cu un anumit procent de fericire, când crește nu te mai simți în zona ta de confort și ai tendința să faci ceva ca să evadezi.

Cred că e important să îți înțelegi acțiunile și reacțiile și să nu îi mai dai importanță fiecărui gând idiot. Și să îți amintești de clișeul everything will be okay in the end. Nu știu dacă a înțeles cineva ceva din ce naiba am scris eu aici, dar simțeam nevoia să mă descarc, să îmi explic mie niște chestii și să-mi las emoțiile negative undeva.

It’s gonna be better
It’s gonna be…