Hai să citim în stele. Vrei să-ți citesc și în cafea?

IMG_9137.JPG

Mi-am dat seama că n-am mai scris de foarte mult timp despre iubire. Și parcă mi-e cam dor.  A existat o perioadă în care abordam ca disperata subiectul ăsta, mă obseda, mă consuma, aveam alte principii și trăiam altă serie de experiențe. Și inimi frânte, asta e, cui îi mai pasă. Despre el ăla pe care credeai că nu îl mai uiți niciodată și de care acum puțin îți pasă.

So, here we go, Betty cu sirop din nou.

În copilărie ți se insuflă tot felul de povești despre cum îți vei găsi prințul și veți trăi fericiți până ajungeți bătrâni, eventual cu un copil sau doi. Ți se spune că dragostea face planeta asta să funcționeze, ne face mai buni și mișcă niște mecanisme. Că vei crește, vei cunoaște un tip, se întâmplă magia și aia e, vă iubiți. Dar nimeni nu îți zice și că înainte să îl găsești treci printr-o mulțime de încercări eșuate și suferi și plângi. Că și dragostea asta e complicată. Că dacă era si mplă ce sens mai avea?

Iubirea este destul de overrated. Până ți se întâmplă ție. Și după parcă ți se schimbă prioritățile și perspectivele. Vezi totul diferit. Și roz cu sclipici și inimioare. INIMIOARE. Ai creierul un glob din ăla de cristal în care-ți ninge cu inimioare. Ești ușor prostuță și începi să salivezi pe pernă când te uiți la perete și te gândești la el. Că așa mai faci tu.

Și vii cu eterna întrebare.  Ești tu singura fraieră băgată aici emoțional? Și mergeți pe deducții, matur tare. Hai să citim în stele. Hai să ne holbăm la cer și să ghicim. Vrei să-ți citesc și în cafea?

Dar e așa, pe vibe. Despre cum te face să te simți. Plus ceva clișeu.

Bla bla. Viața mea e mai mișto de când ne cunoaștem. Bere. Ce-i cu mine că mie nu-mi plăcea berea.

Poate așa te schimbă sentimentele astea. Ajungi în haluri noi care-ți plac. În bine.

Să fim. Simplu.

Îmbrățisări calde și parfum și goals as fuck și vrei cam multe coboară de pe norișor.

Că așa vrei, copil egoist care paradoxal îți vrea și ție binele. Don’t be sad.

Măcar acum nu mai scriu tristețe de fetiță de 12 ani. Sunt obosită.

Dă-i mesaj că nu pățești nimic.

M-am întors pe blog: ce am făcut și am constatat în timpul ăsta

page

Acum vreo două luni luam decizia să renunț o vreme la scrisul în mediul online, după o perioadă destul de nasoală în care nu simțeam că mai pot să fac ceva și începusem să mă simt vinovată. Dacă tu nu prea crezi în ceea ce postezi, nu prea ai cum să te aștepți ca oamenii care te citesc să o facă. Așa că mi-am zis că o pauză mi-ar face bine, să mă calmez și să am grijă de mine, să-mi curăț creierul. Nu am știut clar când voi reveni, probabil după BAC, ceea ce aparent s-a întâmplat. Pot să spun doar că mi-a lipsit scrisul aici și că fac asta în mare parte pentru mine, deci nu mă aștept să îmi fi observat cineva absența în mod special.

Probabil o să urmeze o listă lungă.

Am încercat să-mi schimb puțin mindset-ul, nu știu cât am reușit. Dar am învățat că dacă tu nu faci absolut nimic, n-ai cum doar să aștepți ca lucrurile să devină altfel. Și că rolul de victimă nu e chiar cel  mai bun.

Sunt chestii asupra cărora trebuie să accept că nu am control, dar contează cum îmi gestionez reacția vizavi de ele.

Cică am învățat ceva cu empatie, că mereu mă consumam când nu era cazul și nu mă gândeam și la cei din jur.

Social media are un impact destul de mare asupra stării de spirit, în sensul că sunt romanticized bolile psihice.

Vai, săraca de mine, uită-te la mine cum sufăr și cum viața e grea și vreau atenție. Las-o dracu’ de treabă, așa nu rezolvi nimic.

Am fost la Digital Divas și mi-a plăcut. Am absolvit liceul și am ținut primul speech din viața mea. Mi-am făcut analize de sânge fără să leșin. M-am uitat la seriale, am dormit, m-am mai ocupat de hobby-ul meu cu fotografia. M-am plâns. Se presupune că am învățat. Și, în sfârșit, am dat deosebitul examen numit BAC. 

Cred că una dintre cele mai importante chestii este să îți permiți să simți. Să fii acolo pentru tine, să te iubești necondiționat și să nu pui presiune. Pentru că degeaba exteriorul e safe, dacă tu ești în război cu propria persoană. Să înțelegi că toate bullshit-urile pozitive sunt cât de cât adevărate și ai supraviețuit fiecărei zi nașpa. Și e okay dacă azi n-ai chef să te dai jos din pat. Doar să nu uiți că, așa clișeic, totul e temporar. 

*Recomandare muzicală, pentru că Halsey a scos album luna trecută

I’m back, bitches!

PACE, KISSEZ. ^_^

Am terminat liceul, now what

IMG_0062

Miercurea trecută am absolvit. LICEUL. Sau ar trebui să spun că am supraviețuit. Oricum, mare realizare, bla bla. Am avut mereu mixed feelings, acum parcă îmi pare puțin rău că s-a terminat. Nu știu dacă au fost acei așa-ziși cei mai frumoși ani din viața mea, dar m-au format în persoana care sunt astăzi.

Cu părți pozitive și negative. Oameni care m-au influențat, m-au ajutat, mi-au frânt inima sau mi-au lipit-o la loc. Momente de fericire pură, de suferință profundă, de confuzie și incertitudine, de râsete incontrolabile. Am învățat să îmi susțin punctele de vedere. Să fiu eu și să nu îmi pese de părerile exterioare. Să lupt pentru idealurile mele, să lucrez la pasiuni, să…, să…, să… Clișee. Dar le-am trăit pe propria piele.

Ideea e că nu prea simt că povestea asta s-a încheiat. Adică nu prea îmi vine să cred. Bravo, Betty! Probabil aspectul de care sunt cel mai mândră este SPEECH-UL de 2 minute pe care l-am ținut. Mi-am manifestat exclusiv această dorință cu vreo șase luni înainte, pentru că voiam să plec de aici cu stil și să știu că îmi înving niște frici aka vorbit în public. Da, am crezut că leșin/mor acolo, aveam emoții ca naiba, am vrut să renunț și în ultimele momente. Dar m-am adunat, m-am dus acolo, am zis ceva și lumea chiar m-a aplaudat de bine. Mi s-a spus că a fost realist. Și fix asta am vrut să transmit. Nu, liceul nu e roz cu adrenalină și nebunii. Poate că e chiar supraapreciat. E format dintr-o serie de zile uneori plictisitoare în care tu descoperi chestii și trăiești experiențe deseori nașpa, o rutină din care mai și ieși. Dar așa e viața. „Când e greu e complicat.”

Am arătat oribil în costumația specifică de tipul robă și tocă and shit. Toată lumea era elegantă, apoi eram eu cu tricoul meu mișto. În plus, cineva mi-a spus la un moment dat, într-un mesaj cu felicitările aferente care m-a făcut să plâng, că a încercat să-mi urmeze exemplul din anumite puncte de vedere. Și  anii ăstia chiar au fost despre a-ți lăsa o amprentă, oricât de mică.

Am cel mai șmecher tricou, hai să absolvim liceul.🔮💕

A post shared by Beatrice Crețu (@beatrice_c11) on

Dacă vrei să mă vezi și să mă asculți, uite clip aici:

Acum ar trebui să fiu adult pe bune, și nu știu dacă sunt pregătită pentru ce presupune asta.

Pace, kissez, love.

Mă duc la Digital Divas pentru prima dată

d

*sunete de tobe in the background*

După ce toamna trecută am fost for the very first time la un eveniment în calitate de blogger acreditat (vezi Webstock), mă bucur că am oportunitatea să ajung din nou la o conferință unde se întrunește crema social media-ului, de data aceasta axată pe divele digitale.

Digital Divas 2017 are loc pe 17 mai, adică miercurea viitoare, la Palatul Bragadiru, iar printre speakeri se numără Stela Toderașcu, Alexandra Chelu, Matei Dima aka BRomania și Lorena Buhnici. Plus mulți alții, evident.  Încă mai poți solicita o invitație gratuită, dar poți vedea și live pe site.

Sunt destul de paralelă cu fashion și beauty, în sensul că nu respect reguli and stuff, dar îi admir pe cei care fac parte din această nișă.

Tema de anul acesta este reprezentată de influenceri, fie bloggeri, video-bloggeri sau instagrameri. Sunt foarte încântată că este abordat acest subiect, deoarece mi se pare că în zilele noastre au un impact destul de mare. Și chiar vreau să aflu cum să fii un influencer.

Abia aștept, sunt iar entuziasmată și panicată în același timp.

Gala premiază cele mai bune proiecte din online legate de Fashion și Beauty la categorii ca Young Divas in Fashion Blogging, Young Divas in Beauty Blogging, Best Use of  Photography in Fashion and Beauty Blogging, Digital Diva of The Year, People’s Choice Awards, Best Instagram Account

Mai multe detalii  aici: www.digitaldivas.ro.

P.S: Cu toate că momentan mă aflu într-o pauză cu blogul și cu vlogul, I’m here and alive, bitchez.

13 Reasons Why

13-reasons-why_0

M-am uitat acum vreo două săptămâni la noua produție Netflix care a avut premiera pe 31 martie și care a cam creat isterie. Sigur ai auzit despre, ai citit vreun articol sau ai văzut meme-uri, pentru că zilele astea internetul e plin de păreri pro și contra. A fost deep, trist și genial în același timp. Încerc, pe cât posibil, să nu scriu o recenzie cu spoilere.

Bazat pe carte scrisă de Jay Asher în 2007, serialul prezintă, într-o manieră inedită, viața adolescentei Hannah Baker care s-a sinucis. Încă din primele minute este evidențiată tema oarecum tabu chiar și în societatea contemporană. „Hannah Baker here. I’m about to tell you the story of my life. More specifically, why my life ended.” Așa începe prima dintre casetele cu motivele care au dus la sfârșitul dramatic. Puțin previzibil. Nu voi face un rezumat cu ceea ce se întâmplă, pentru că sigur nu m-aș putea abține din a da detalii și mai bine vezi singur ce și cum. Sunt doar 13 episoade, dacă te chinui puțin poți să le termini într-o zi.

Te cam zguduie, mai ales dacă ești genul mai sentimentalist sau treci printr-o perioadă nasoală. Nu vreau să zic că o să plângi cu lacrimi de crocodil la scenele cu iubire tristuță dintre Clay și Hannah, dar o să-ți dea o stare. Am fost destul de deprimată vreo două zile după.

Ideea e că serialul prezintă o REALITATE. Da, poate ți se pare ușor exagerat că sunt accentuate toate părțile negative. Dar viața cam așa e, mai ales în perioada liceului. Personajele sunt tipologii pe care sigur le-ai întâlnit. Sunt abordate subiecte dure, dar adevărate. Bullying, care știm cu toții că există, pentru că adolescenții se judecă reciproc și  își  spun cuvinte cu rezonanță emoțională doar fiindcă sunt diferiți and shit. Viața de outsider, pe care fiecare a trăit-o, probabil, într-un anumit context. Prietenie, relații cu părinții, iubire, abuz aka viol, școală. Poate că este prezentat dintr-o manieră sumbră, dar chestiile astea chiar se întâmplă și n-are rost să ascundem asta. Că nu e totul roz cu floricele și zâmbețel.

Am observat că o grămadă de organizații pentru sănătate psihică și naiba mai știe ce din SUA, în general (că în Românica nu prea avem așa ceva), susțin că serialul are un impact negativ. Mie mi se pare că în sfârșit a fost prezentată și fața asta urâtă a adolescenței, unde te lupți cu niște probleme pe care nici tu nu le înțelegi, unde se pune presiune pe tine, unde așteptările nu coincid cu ce se întâmplă, ai parte de o mulțime de stres și ajungi într-un punct în care ești doar o particulă pierdută din Univers care nu știe ce să  facă. Te vei identifica și tu cu vreun personaj, vei simți că nu ești unicul om care se confruntă cu anumite chestiuni. Cel puțin așa am simțit eu. Da, poate că e dur și poate chiar i-a lovit destul de tare pe mulți, dar mai bine să fim sinceri.

Nu suntem singuri, avem  momente nașpa pe care le depășim și dacă ne trebuie ajutor exterior trebuie să îl cerem. Știu că la noi în țară nu se pune mai deloc accent pe așa ceva, dar BE VOCAL. Nu mă bag la statistici și d-astea, dar nu cred că situația arată prea bine. Așa că poate serialul ăsta ar trebui să fie un fel de semnal de alarmă.

Am auzit destul de multe comentarii negative, așa că uite părerea mea. Watch it. Fuck off.

Jurnalul vieții cu un câine

IMG_9086

Viața cu un câine este, clar, interesantă. Am scris AICI și AICI despre cum este să conviețuiești cu minunata creatură într-un apartament, ce atribuții în plus dobândești și câte chestiuni noi înveți. De curând, am rămas singură acasă două săptămâni cu Misha Câinele (vezi Instagram). Cu toate că am stat cu el de când era bebeluș, a fost diferit să petrecem atât de mult timp împreună doar noi. Adică pe lângă faptul că a trebuit să am grijă de mine, a mai fost și el. Mamă de câine cu normă întreagă, chiar m-am descurcat mai bine decât mă așteptam.

Unul dintre aspectele cu care nu prea eram obișnuită a fost trezitul de dimineață. Adică pe la 6 și ceva, cu toate că în ultimele zile și-a dat și el seama că dacă e liniște în casă poate să doarmă mai mult și am ieșit chiar pe la 8 fără.  Mi se pare un avantaj major la a avea câine faptul că te obligă să te plimbi de trei ori pe zi. Adică serios acum, probabil aș fi stat ca leguma sinistrată, dar așa a trebuit neapărat să iau niște aer. Nu cred că în alte condiții m-ar fi apucat pe mine plimbatul de nebună prin cartier.

Foarte interesant pe stradă e că socializezi cu alți stăpâni de câini sau cu oameni care vin să-l mângâie pe Misha. Nu că n-ar exista și tantici care se uită la el ca la un extraterestru și fac afirmații nesimțite, dar nu vreau să fiu rea în acest articol așa că hai să continuăm cu pozitiv. Cum spuneam, posesorii de astfel de animale sunt oameni mișto care vorbesc cu tine ca niște părinți responsabili, cu detalii și tot tacâmul și care te salută când te văd, cu toate că tu habar n-ai cum îi cheamă. Și copiii au cele mai drăguțe reacții posibile. Unul de vreo 5 ani așa, m-a întrebat super serios dacă înțelege română. El mai știe și engleză și spaniolă uneori, dar da, româna e limba lui nativă.

Foarte housewife modernă, i-am gătit. Pentru că în dieta lui echilibrată de câine este inclus și orezul simplu cu conservă. N-am mai făcut atâta orez niciodată în viața mea, dar e bine că am învățat ceva nou.

Având în vedere că are aproape un an, așa că teoretic încă e un pui, este destul de normal să mai aibă mici crize. De exemplu, posesivitatea. Adică acel moment când îl apucă mârâitul pe chestii mici pe care crede că vrea să i le ei, cum ar fi covorul lui în legătură cu care am avut o ceartă majoră. Dar se calmează. Ca să înțelegi un câine, trebuie să gândești ca un câine. Mai am de lucrat la faza asta.

Cu toate că în momentul de față nu suntem într-o fază prea bună, în sensul că vineri m-a mușcat și acum am o frică nejustificată de care ar trebui să scap, tot cel mai minunat câine de pe planetă rămâne. Suferă în tăcere, are dureri de creștere și e normal să aibă și nervi random. Nu e el genul de câine agresiv, dar acum ar trebui să îmblânzesc fiara și să îmi conving creierul că nu mi se întâmplă nimic.

În concluzie, cam așa e să ai un câine. Merită tot părul care ți se adună pe haine și toate reacțiile de tâmpițel pentru iubirea necondiționată și fața lui de scump. Mai multe detalii în vlogul documentar de mai jos:

Poate că suntem cu toții DAMAGED

anigif.gif

Poate că suntem cu toții DAMAGED dintr-un anumit punct de vedere. FUCKED UP emoțional în vreun fel. Avem probleme și chestii pe care le ascundem și care ne determină să acționăm în anumite moduri în unele situații. Și nici măcar nu e vina noastră că am ajuns așa. Sunt o mulțime de factori pe care nu îi putem controla care ne-au adus în punctul din prezent. Familia și copilăria, mediul, prietenii, școala, societatea. Presiunea exterioară. Experiențele urâte prin care am trecut. Fiecare și-a lăsat amprenta și ne-a conturat personalitatea. Sau ne-a creat niște goluri emoționale pe care trebuie să le umplem. Sau ne-a făcut să construim niște ziduri de piatră. Și ajungem, la rândul nostru, să fim și noi nocivi și să rănim.

Așa observăm că începe să ne fie frică să ne mai implică emoțional. Si avem niște rețineri, pentru că dacă a ieșit nasol în rânduri repetate, clar va fi la fel. Să interpretăm negativ fiecare acțiune mică sau gest, pentru că paranoia ne urlă că sigur am făcut noi ceva. Să dăm vina pe noi pentru momentele în care oamenii se simt nasol, cu toate că nu există nimic ce am fi putut face. Să fim fericiți doar în aparență și să purtăm măști. Suntem într-un fel de cerc vicios.

Nu știu clar de ce am scris un text așa mic pe tema asta, dar am ajuns la niște constatări și mi-am explicat niște chestii și totul începe să aibă sens. Ideea e că poate acum e haos, dar va fi okay.