Text cu sirop și melancolie 2

anigif.gif

*Spoiler alert: dacă te aștepți la ceva vesel, ăsta nu e locul. Ficțiune or maybe not.

Uneori trebuie să fii sincer cu tine și să-ți recunoști niște adevăruri ca să nu rămâi într-o iluzie. Credeai că ți-ai revenit. Că după luni în care te-ai simțit ca dracu’ ai ajuns în punctul în care lucrurile sunt într-un vag bine.

Adevărul e că nu ești bine, cu toate că încerci într-o disperare obositoare. Nu mai ești capabilă să faci nimic în ultimul timp, trăiești dintr-o serie de acțiuni robotice. Nu poți să te concentrezi. Să te dai jos din pat prea des. Să te aduni naibii. Și te simți vinovată. Îți spui mereu că…

Nu poți. Nu-ți mai găsești cuvinte, creierul tău are un fel de scurtcircuit sau naiba știe ce ți se întâmplă. Poate ai nevoie de o pauză. Cu toate că deja ești într-o pauză continuă.

Fuck. Scris cu enșpe mii de fonturi diferite.

Ești tristă și confuză și speriată. Te simți ca un căcat. Și vrei să elaborezi, să explici și pur și simplu n-ai cum. Și vrei să fii iar bine și nu poți. Și mereu te gândești că doar tu poți să găsești soluția la toată drama asta.

Te surprinzi pe tine. Negativ. Ai reacții și stări noi combinate cu alea vechi. Măcar ele să se combine. Vrei atenție și ai refuza-o în același timp. Poate nu ești decât un copil tâmpit care caută o casă și niște îmbrățișări. Sau ai rămas prințesa aia rătăcită care cică se salva singură.

Dacă citești rândurile pe care ajungi să le scrii te apucă râsul și ți se face greață. Te-ai transformat într-una dintre cele mai nasoale versiuni ale tale.

Îți vine să ștergi tot și să o iei de la zero. Sau să te ascunzi sub pătură pentru tot restul vieții. Ești cel mai mare paradox pe care îl cunoști. Propria ta victimă. Și alte bullshit-uri d-astea.

Dragă ființă minunată, paranoică și fraieră care scrie chestii de tip jurnal într-un loc public la 1 noaptea, dă-ți timp. Chill. XOXO.

Text cu sirop și melancolie

anigif

A trecut ceva de la ultima siropoșenie pe care am scris-o. Poate pentru că viața mea e atât de dezordonată și mă aflu într-un cerc vicios și complicat. Sau pur și simplu nu am mai simțit aceasă nevoie de a-mi exprima trăirile în metafore.

Dar te mai apucă și nostalgia care disecă niște răni mai vechi. Sau un fel ciudat de regret. Și simți că ți se rupe carnea și-ți curg niște siruri de sânge când îți amintești cum erai la un moment dat. Cum era totul în jur. Cum te regăseai într-o oarecare stabilitate și te bucurai de îmbrățisări fierbinți. Azi tremuri. Și știi că ai trecut printr-o suferință care aproape că te-a omorât, dar gândurile tale se mai întorc din când în când la trecut. Ca să te mai zdruncine puțin. Dar ai încercat să faci pace, să fii împăcată cu tine.

La dracu’ cu toate mantrele și citatele motivaționale și clișeele. Uneori chiar sunt adevărate. Da’ când te simți ca un căcat, ca ultimul om de pe planetă, poți să auzi sute de propoziții d-astea care ar trebui să te ajute. Pentru că, surpriză sau nu, când ești în prăpastie nu mai auzi bine. Imaginează-ți puțin. Toți ceilalți sunt undeva sus, iar tu stai într-un oarecare infern pe care încă n-ai ajuns să-l conduci. Vezi să nu te dea afară că-i inunzi cu lacrimile tale sărate de prințesă ținută în puf. Dar ei habar n-au că rozul s-a schimbat în gri murdar șobolan și că n-ai un rezervor infinit de lacrimi care să-ți spele cearcănele.

Nu ai certitudine vizavi de aproape nimic din viața mea și asta te sperie teribil. Prezentul, oamenii, viitorul. Unde, când, cum, dacă. Sunt cuvinte frecvente în vocabular și în creier. Ca și cum ai avea setat autocorrectul prost și ar veni să te lovească de fiecare dată când vrei să ieși din zona de confort. Și ești un paradox și nu mai înțelegi absolut nimic și tot ce vrei e să fie măcar o dată simplu. S I M P L U. Atât.

POETRY & stuff II

Mi-am amintit de poeziile pe care le scriam anul trecut în ora de economie. Nu știu ce i se părea așa deosebit subconștientului meu, dar a fost un loc unde m-a apucat, de multe ori, inspirația. Cred că am depășit bariera fricii de a-mi face publice aceste tipuri de scrieri, având în vedere că poezie pe blog mai găsești AICI și AICI

Mi-a intrat destul de bine în cap ideea conform căreia ARTA TREBUIE ÎMPĂRTĂȘITĂ. Nu zic că mă pricep neapărat, că aș avea un talent aparte sau că e ceva ieșit din comun, dar  cândva m-am descărcat înșirând cuvintele astea pe hârtie. Sunt parte din mine și mă identific în fiecare rând, pot să-mi simt starea care mă măcina la momentul respectiv.

Poate că la un moment dat voi face și analiză pe propriul text.

 

Șotron emoțional

 

Ea doarme pe miros de stele

și țipete vâscoase de

lilieci plecați prematur

din grota marelui regret.

Ea cântă golul

încăperii cu pereți înalți

și gratii de fier ruginit.

Ea moare pe rând

și-și simte dinții

cum pleacă, unul

câte unul,

și-și caută cu

lanterna pe cap

sufletul pierdut

în orașul mizer

plin de șobolani

ce se îneacă

în polistiren expandat.

333b291c93c64b0dbdd64d91e2eb1bc4

TERAGRAM Capitolul VII

Untitled

Ascult aceeași melodie, pe repeat, de mai mult de o oră. Mă holbez la peretele alb și în creier mi se derulează scenarii în care TU ești personaj principal, fie că s-au întâmplat sau ar fi putut să. De multe ori mi-am promis că nu mai scriu absolut nimic, niciodată, despre zguduitorul subiect care definește iubirea. Apoi, tot de atâtea ori mi-am încălcat propriile pacturi și am început să îmi fac mustrări de conștiință și să mă simt vinovată, un sentiment pregnant care persistă. Dar oricât de imun ai vrea să fii, oricât de dur te-ai chinui să pari, oricâte bariere ți-ai construi în jurul bucății de carne care îți ticăie în piept, e total inutil. Ești un nul în fața unei forțe atotputernice.

Nu ai cum să te opui sentimentelor, nu avem butonul ăla ON/OFF. Ne îndrăgostim atât de imprevizibil și totul se schimbă radical. Ieri aveai o gamă de planuri prestabilite, azi te gândești, involuntar, la EL. Cu toate că este un mega clișeu, ȚI-A DAT LUMEA PESTE CAP. Acum, în loc să-ți vezi liniștită de viața ta, începi să rememorezi, retrăiești și reeditezi momente, să interpretezi și să exagerezi. Să te îmbeți cu starea aia de euforie în care nu mai contează cum arăți sau ce  se întâmplă în jur. Ești un spirit ghidat de ceva ce nu se poate înțelege și pe care nimeni nu îl poate explica.

De ce acum/aici/el/tu? De ce se respectă o formulă din care nu ești decât una dintre părți, dar cea mai afectată? De ce forțele universale nu pot să facă măcar o singură dată ceva bun pentru tine? Într-adevăr, poate că TE-AI ÎNDRĂGOSTIT  IAR CA O FRAIERĂ  și o să suferi ca una, dar nu poți să controlezi asta. E frustrant că te atrage ceva și nu știi cu exactitate ce. Că îți complică zilele de muritoare. Că nu poți să ai nicio influență și ajungi o victimă colaterală.

TERAGRAM Capitolul VI

Untitled

Poveștile de dragoste sunt atât de supraapreciate. Mereu se vorbește despre iubire de parcă este singura forță universală care ne poate face fericiți. Suntem învățați, pe lângă esențialele mers și vorbit, să iubim. Să ne aruncăm într-un neant periculos, să dăm cu capul fix de niște pereți de beton, să sărim de la etajul  5 fără vreo măsură de precauție. Și noi tot trebuie să reținem că e benefic  și așa trebuie să se întâmple ca să ne găsim un scop în viață. Nu te previne nimeni că doare. Ți-o prezintă ca pe un câmp cu floricele și zâne cu păr lung și colorat, când, de fapt, e o grotă cu lilieci și sobolani unde e întuneric și, dacă nu ai grijă, poți să mori mâncat de viu, bucată cu bucată, să-ți vezi sângele șiroaie și carnea zdrelită și sufletul cum te părăsește.

Ca să corelez cu viața mea, aparenta relație fericită cu Josh pe care am comentat-o în capitolele anterioare s-a terminat. Pentru că am conștientizat cât de incompatibili suntem, că o legătură de genul ăsta presupune prea multă implicare și prea multe compromisuri. Și am revenit la vechea idee a sufletelor-pereche-mit, pe care o să o îngrop într-un cimitir al sentimentelor ca să știu că nu mă va mai bântui vreodată.

Dorința mea supremă se va resemna. Acum mă ocup de ceva nou. Un fel de revoluție. N-am un plan bine pus la punct, dar tot sună promițător. Nu va fi chiar anarhie, dar ceva să te facă să simți că trăiești. Ultimele câteva luni au fost prea obositoare pentru mine, așa că am avut nevoie de o pauză. Motiv pentru care nu am mai ținut legătura. Dar acum m-am întors. You better watch out…

TERAGRAM Capitolul V

Untitled

Noapte. În jur de ora 11 și un întuneric cu efect calmant. Stau întinsă în patul din camera mea, pe așternuturile albe, alături de Josh. Nu spunem nimic, dar e o tăcere care nu te deranjează. Îi ascult bătăile rapide ale inimii și încerc să descifrez la ce se gândește. Oare eu unde mă situez în sertărașele cutiei lui craniene?

Mă ia de mână într-un moment neașteptat și atingerea este, cu toate că nu le am deloc cu religia, ca o călătorie în Rai. Avem palmele lipite. Stau cu capul pe umărul lui și ochii mi se închid. Mi-e somn, dar nu vreau să adorm. În sfârșit, realitatea depășește lumea din visele mele frecvente. Împărțim aceeași pernă și eu îi tot inhalez parfumul care pare un drog. Dependența e relativă, dar știu că dacă astea ar fi ultimele ore pe care aș mai avea oportunitatea să le trăiesc, nu m-aș mișca de aici.

Mă pierd într-o îmbrățișare fierbinte în care fiecare piesă de puzzle se unește și mă transformă într-un om complet. Insecuritățile îm dispar și simt o protecție după care am tânjit mereu, dar care nu mi-a fost niciodată oferită. Își aprinde o țigară, Marlboro. Cerculețele de fum sporesc misterul și zenul atmosferei. Când fumează, ochii îi sclipesc și  dă impresia că se concentrează asupra acțiunii. Și toată ființa lui atrăgătoare parcă primește un plus. Cui îi mai pasă de vicii, când știm că oricum vom muri cu toții?

Mă sărută ușor, ca o resuscitare a tuturor trăirilor mele. Are gust de tutun amestecat cu mentă. Își presează buzele reci pe gâtul meu, în timp ce în fundal se aude ”One love, two mouths/ One love, one house” …

tumblr_n29gnt1V8f1tsowbwo1_500

TERAGRAM Capitolul IV

Untitled

Au trecut două săptămâni de la întâlnirea miraculoasă cu străinul de la metrou. *tuse* Au trecut două săptămâni de la apariția lui Josh. Nu îți va veni să crezi câte avem în comun. Ne-am petrecut majoritatea timpului împreună, așa că am ajuns să ne comportăm de parcă ne cunoaștem dintr-o viață anterioară. Mâncarea lui preferată este pizza, iubește poezia, filmele lacrimogene și negrul. Dacă ar putea, ar da o lege ca toți oamenii ăștia cu excessive judgemental behavior să fie transferați pe o altă planetă. Coincidențe? Nu. Ne asemănăm atât de mult încât parcă am fi gemeni regăsiți, pierduți pe drumuri, care au alergat de-a lungul unui labirint până le-au crescut aripi și au putut să evadeze ca să se regăsească.

În modul romantic de a dezbate situația, voi recunoaște că sunt îndrăgostită de Josh. Nu mă numi nebună, pentru că nu îmi pasă că până de curând nu știam unul de existența celuilalt. Omul ăsta mi-a dezvelit latura pozitivă, care se bucură de tot, mi-a hrănit demonii cu bucățele rupte de hârtie și m-a ancorat într-o realitate nouă.

Ce limbaj metaforic! Acum, vorbind pe înțelesul tuturor, apartamentul meu a devenit brusc pentru două persoane. Stăm aici  ca un cuplu ciudat so in love,  avem discuții profunde la două noaptea, pregătim cine romantice (nu prea mult sirop, totuși), citim, bla-bla-uri de viață în doi. Asta când nu suntem la facultate (apropo, el e student la Arhitectură). Nu, nu aștepta să îți dau amănunte despre viața noastră sexuală, ce se petrece în pat rămâne acolo. Momentan, cel puțin.

Poate că el e the one. Schimbările mele atitudinale și comportamentale, aspirația mai ridicată la fericire, împărtășirea ideilor filosofale cu un individ care este situat pe aceeași lungime de undă. Fluturași, depășirea spațiului real, ochi albaștri, senzația reconfortantă de stabilitate emoțională și psihică.