Better days

IMG_4587

Stai afară la soare cu laptopul în brațe și bei niște vin. Este cald, mai adie vântul, porți o rochie și părul tău roșcat pare de foc în bătaia razelor. De când voiai să scrii ceva care nu mai e dominat de nuanța aia persistentă de tristețe pe care ai întors-o pe toate părțile în ultimele luni. Respiri aer curat și în sfârșit te bucuri de un moment. Ăsta, acum, când tastezi în natură cu licoarea roșie lângă tine. Respiri. Și toate dramele sunt puse pe pauză și te privești ca o ființă boemă din secolele trecute care își manifesta emoțiile cu stilou și hârtie.

Ai ajuns la concluzia că nu ești victima unei povești. Ești prințesa războinică. Și viața e mai mult, tu ești mai mult, noi suntem ceva în plus față de lacrimi și negru. Uneori devii așa pseudo-filosofică, dar știi că principiile tale sunt adevărate și ar trebui să le înțelegi, să te ghidezi după ele, nu doar să le rostești. Și e greu. Tu ai fost obișnuită să dresezi dragoni, nu să mergi în război. Nici măcar nu știi cu cine te tot luptai. Cu ei? Sau mai mult cu tine? Ți-ai pus sare peste răni ca o masochistă în toți acești ani și ai așteptat să vină cineva cu un antidot miraculos, de parcă asta ar fi fost soluția tuturor problemelor tale.

Dar a apărut el și nu ai mai fost singură împotriva lumii. Și, cu toate astea, ceva nu era bine. Tu habar n-aveai cum se simte binele, nu știai dacă meriți, dacă ești destul pentru un alt om. Aveai demonii tăi. Credeai că vei rămâne permanent în groapa cu frici și overthinking, unde găseai confort doar pentru că erai prea speriată ca să pleci. Înveți să îi controlezi, să te accepți, să iubești, să privești și din altă perspectivă. Înveți să ai zâmbetul tău de copil care apare din ce în ce mai des în ultimul timp. Înveți că ești importantă și meriți.

Și ceva clișeico-siropos cu iubire și fericire și schimbare. Anul trecut nu credeai că ajungi aici, așa. 

Poate nu e mereu totul perfect, nici nu va fi vreodată, dar înveți ce e fericirea și cu ce se mănâncă. 

Anunțuri

Iubirea din RATB

Image result for distance tumblr

Într-o zi târzie de martie unde niște raze timide de soare încercau să se facă remarcate, tu de duceai acasă cu autobuzul ca într-o rutină care te seacă. Erai acolo cu gândurile tale încâlcite, ruptă  de realitatea exterioară. Deodată, remarci în fața ta un cuplu. Îți e destul de incertă vârsta lor, între final de generală și început de liceu, părea că și ei au terminat o zi lungă. Ea avea inocența aia pe care la tine în privire nu a văzut-o nimeni vreodată. El avea puțin din aerul de tip rău care devenise bun pentru ea. O mângâie pe față, îi spune ceva ce nu înțelegi și o privește fix cum el te privea pe tine, cu afecțiunea aia, de parcă e soarele și se rotește în jurul ei. O ia în brațe strâns și îi zâmbește ca un copil. Ea coboară, nu se despart cu spectacol, sunt conștienți că se vor revedea curând. Și așa se termină pentru tine filmul poveștii lor de iubire.

Și îți amintești cât de dor îți este de el. Cum pe tine nu te țin strâns niște brațe acum, nu te calmează nimeni, nu se uită la tine de parcă ai fi cea mai importantă ființă din Univers. Tu doar aștepți momentul ăla în care vă vedeți din nou. Și până atunci, te descurci cum poți. Mai scrii două rânduri, te mai uiți pierdută pe geam, mai cumperi un bilet de tren. Reziști.

Primul drum cu trenul sau despre distanță

IMG_3933

Este cinci dimineața cu o aromă de februarie ploios, ieși din bloc în întunericul și liniștea Bucureștiului de dinainte de haosul zilei. Mergi cu pași grăbiți și un bagaj pe care îl cari, te mai uiți la picăturile care cad nervoase și aștepți autobuzul. Tu și alte zeci de oameni. Pentru ei această azi poate că este doar o joi normală. Pentru tine e cu siguranță mai mult de atât. La metrou e frig și speri să nu fie și pustiu. Constați cu încântare că nu ești singura. Aștepți în tăcere, cu toate că la tine în cap gânduri și imagini se derulează fără oprire, ca într-o casetă stricată. Nu e cea mai bună oră la care să ieși din casă, dar uneori te mai sacrifici. Ți-e puțin teamă să nu te rătăcești, să nu ajungi la timp, să se întâmple ceva. Ești în gară. Te plimbi confuză câteva minute, până găsești trenul care te va duce a c a s ă. Stai pe peron în zgomot și privești dezorientată agitația.

Trenul e aproape gol.  Ești surprinsă de cât de nou pare. Afară e încă întuneric și nu vezi aproape nimic. Asculți niște muzică și ora pe care o ai de petrecut aici se evaporă. Ajungi în altă gară, mai tristă și mai lipsită de populație. Tu, un angajat CFR și probabil un alt călător. Și o familie mare de câini unde remarci patru puiuți care aleargă în toate direcțiile cu mutrele lor fericite. Plus o bătrână cerșetoare care își povestește jumătate de viață în două minute. Aștepți. Nu e frig, e chiar frumos. Faci o serie de poze, un fel de estetica urâtului. Urci în cel de-al doilea tren, care îți dă peste cap părerea inițială. Dar ce sunt 30 de minute în mizerie pentru câteva zile de iubire? 

Și știi că în curând va trebui să o iei de la capăt, că viața ta se împarte între gări, trenuri și orașe. Că distanța e un concept de căcat care ți-a mai făcut rău până acum. Că devine mai ușor să pleci, pentru că ajungi să te obișnuiești. Dar de fiecare dată când ajungi înapoi te apucă dorul de el. Practic, de asta te mai întorci. 

Despre el

El ți-a sugerat să îl folosești ca subiect în textele tale. Tu habar n-ai cum să scrii rânduri despre iubire fără să înjuri. Nu știai cum e să fie bine. Sentiment nou care îți trezește ocazional suspiciuni.

Ești într-o zonă nouă unde nu prea mai ai control absolut, dar nu simți deloc că te-ai pierdut. Paradoxal, te regăsești. Începi să devii tu din nou. Să fii happy. Uitasei. Ți-ai petrecut mare parte din viață într-o grotă, tu respirai doar în nuanțe de gri.

El vede versiunea bună a ta. Partea aia care credeai că nici nu mai există. Te face să înțelegi că poate nu ești cel mai rău om de pe planetă și te judeci ca fraiera pentru modul în care îți combați demonii. Și acum nu mai ești singură împotriva tuturor. Cu el ești safe. Powerful. Better. 

Brusc, toate clișeele devin adevărate. Chiar tu ești un clișeu ambulant. Dacă ți-ar fi spus cineva asta acum ceva timp, ai fi râs. Acum adori să trăiești așa.

El este, poate, cel mai bun lucru care ți s-a întâmplat. Și nu vrei să faci ceva stupid să îl pierzi. Și ți-e frică să nu îl dezamăgești. Ai nevoie de el. Rău. Ești ușor patetică și ai cele mai absurde gânduri. Și el te acceptă așa. God, ai ajuns să scrii cu sirop și parcă îți găsești mai greu cuvintele.

El te face să te simți specială și mișto și te privește de parcă ești magică. Și, când e lângă tine, chiar așa  ești. Sometimes home isn’t four walls, it’s two eyes and a heartbeat. 

To be continued.

 

Ea a crescut dorindu-și un erou

Ea a crescut dorindu-și un erou, având nevoie constantă de cineva, încercând cu disperare să găsească persoana care să îi transforme viața în mai puțin iad. Era un concept, o idee care i s-a impregnat în creier în copilărie și a fost alimentată de experiențele pe care le trăise. De cuplurile idilice pe care le-a văzut de-a lungul anilor și pe care devenea geloasă, de momentele de suferință, de zilele și mai ales nopțile în care se simțea singură ca naiba. Și tot ce voia era cineva care să o placă așa, messy cum era.

A încercat să își schimbe mindset-ul. Să se salveze singură. Să fie femeia aia independentă care s-a metamorfozat din fetița speriată. Să fie propriul ei erou. Dar devenise o combinație între cele două extreme. Și-a încălcat regulile și a ajuns iar tristă și needy. Nu putea să facă asta doar cu ea și era absolut normal. Era uman.

Și a fost rănită. I s-a frânt inima în cel mai brutal mod posibil. Genul acela care te face bucățele aruncate pe podea. Mai mult decât rimel întins pe față, zâmbete false și ochi triști. Genul care te schimbă și te lasă cu răni. Chiar și acum încearcă să se mai vindece. A trecut atât de mult timp de când a fost adevărata ea, încât a și uitat cine mai e. S-a pierdut. A început cu self doubts. Cu sentimentul că nu e destul de bună pentru nimeni. Cu overthinking legat de cele mai stupide chestii. Încă se luptă cu asta. Și nu e vina ei.

Apoi l-a cunoscut pe el. Și o privește de parcă se uită la soare, de parcă ar fi cea mai prețioasă chestie pe care o are. O atinge ca și cum e o păpușă fragilă de porțelan. E fascinat de ea. Cum nimeni n-a mai fost. Vorbește soft și îi oferă afecțiunea de care are nevoie. Și ea habar n-are cum să reacționeze. Dacă nu simte nimic și e totul o iluzie ți îl va răni și pe el cum a fost rănită ea? E prostuță ca naiba și își pune întrebări tâmpite. Nu vrea să îl piardă. Și e super speriată. Fuck, e îndrăgostită fără măcar să știe pe bune ce e aia dragoste. Dar este absolut sigură că viața ei s-a îmbunătățit. Se simte mai puternică și mai safe.

Și  speră că va ține și va deveni cea mai bună versiune a ei.

„I don’t need you to fix me. I need you to love me while I fix myself.”

 

Povestea tipului fraier

tumblr_static_7mhbecknnmskwoskg4gsw40gc

*Inspirată din realitate și finally nu e despre mine. Cred.

Într-o zi aproape frumoasă de toamnă, când frunzele se sinucid și își încheie cu sacrificiul suprem povestea de iubire, când le calci cu bocancii și fâșâie, când dimineața e din ce în ce mai frig; în fine, once upon a time, momentul contează mai puțin, o prințesă a secolului XXI s-a îndrăgostit.

Deosebit. I s-au aprins beculețele din creier ca instalațiile din brad, a simțit toate moliile în stomac și inima îi bătea ca tobele de la concerte. Acasă în castel, saliva cu capul pe pernă și cu gândul la el.

Să îl descriem puțin. Despre el se pot spune multe, dar ne limităm. Prima dată când îl vedeai te electrocutai puțin, niște elemente în creier îți luau foc și nu puteai să spui două cuvinte coerent. Era tipul clasic de bad boy, că nu putea să i se pună și ei pata pe unul care nu era basic af. Era frumușel, nu zic nu. Avea părul ăla ciufulit, privirea aia ușor pierdută care îi dădea un aer fake de inocență, jawline bine definit. Părea din filme patetice. Dar i-a perturbat liniștea și pacea săracei fete.

Long story short, prințesa și-a făcut o mulțime de filme în cap și visa deja la o viață fericită alături de personajul cu zâmbet de DiCaprio. Așa că s-a hotărât, a găsit momentul oportun și l-a căutat. Să știe și el ce se întâmplă și ce planuri minunate de viitor îl așteaptă. Bine, și eu am încercat puțin să o conving că atunci când Cupidon face ceva, trebuie să te conformezi.

Începutul e frumos, finalul e cam tragic. Clasic. Ea era acolo cu inimioare în ochi și interpreta fiecare răspuns de-al lui, el era în lumea lui patetică și mediocră. Prințesa se bucura de situație și spera că va veni și ziua când vor putea să trăiască fericiți și să îi arate și lui ce potențial are. Chiar credea că totul decurge bine. Un porumbel mesager azi, un mesaj mâine, un bal peste câteva săptămâni.

Până când a intervenit acest  blestem contemporan. SEEN-UL. Una dintre cele mai urâte invenții ale omenirii, care i-a cam frânt inima. Acum plângea cu lacrimi de crocodil, asculta Taylor Swift  și voia să înțeleagă de ce tipul fanteziilor ei ajunsese să o respingă. Poate era ocupat în luptele cu dragonii, încerca ea să îi găsească scuze.

Dar nu. Fraierul se întorsese la servitoarele lui din regat și nu era obișnuit cu ceva așa extravagant. His loss, babe. Va veni și ziua în care prințesa își va găsi soulmate-ul, iar tipul ăsta va regreta că a pierdut ocazia unică să aibă lângă el pe cineva care nici măcar nu era de nasul lui.

Sfârșit.

To be continued.

Poetry partea a treia parcă

Publication13

*Cred că mă inspiră vremea asta de toamnă că m-a apucat, lately, starea de poetă. Ce mă bucur când sunt așa artistă. Măcar atât mai fac cu viața mea. Whatever.

Prințesa conglomeratului de nori

Mi-e dor și scriu versuri patetice 

despre sentimente și viață și haos;

suntem un cosmos care

s-a format recent,

niște stele răsfirate undeva

pe un cer necunoscut pe

care ei îl privesc punându-și întrebări:

cine, unde, când, de ce?

Nici măcar noi n-avem răspunsurile,

dar nu contează.

Mă simt electrică aici în galaxie.

Intangibilă. În siguranță.

Ca și cum nu mă pot prăbuși niciodată.

Sau, dacă s-ar întâmpla, ar fi

mereu acolo cineva care să mă prindă.

Dar eu nu vreau să cad.

Îmi doresc să rămân aici pe nori, unde

problemele s-au simplificat.

Ia-mă de mână și spune-mi că

nu sunt un om rău cum mă

cred și că merit. Pls.

Vreau să simt că sunt completă, că

nu-mi voi lăsa rănile să te păteze de

sânge, că lacrimile de praf de stele nu

te îneacă și că atunci când mă

transform în individ evadat din ospiciu

continui să mă accepți.

Nu mă prea pricep

la relaționare. Sry.