Heart.

heart

*Poate ăsta chiar va fi un challenge de care mă voi ține. Probabil voi mai posta texte personale și terapeutice aici.

Inimă. <3. I ❤ you. Te <3.

Simt cum îmi pulsează în piept și te simt în fiecare bătaie care anihilează clișeul și se transformă în ceva unic, intangibil. Dintre toate componentele mele, poate că inima e cea mai clară. Când creierul meu e o mare mizerie irațională unde se duce un război cu mine și fericirea mea, inima e aici să îmi amintească de cum va fi bine. „Calmează-te, mă fată.”

Inima. Organ care îți demonstrează că trăiești. La modul general, dar și în multe cazuri particulare. Când bate mai tare, ca la un concert rock în care toboșarul lovește mai agresiv tobele alea. Și atunci știi că e ceva mai intens, o trăire care te face să o simți cu tot trupul și toată ființa.

Inima = bucata de carne din piept responsabilă de emoțiile tale pe care le filtrează, poate. Inima mea era făcută franjuri și s-a ridicat singură să se coasă. De când te iubesc, inima mea s-a păstrat în condiții mai bune. Când se privește în oglindă, aproape că nu își dă seama cine era în urmă cu vreo doi ani. Arată nouă, dezinfectată. Reanimată.

Inima mea te venerează. Te pune pe un piedestal, dar nu e acela fake unde îi așezase cu multă grijă și pe ăia care au rănit-o pentru că tot ce făcuse fusese să îi idealizeze. Pe tine te-a cunoscut în toate formele și stările tale și a știut foarte clar ce pune în vârful piramidei sau în centrul universului.

Inimă. Are doar patru camere în care obișnuia să îndese de toate pentru toți, dar cu timpul s-a maturizat și a constatat că locul ăla îi ajunge doar pentru voi doi și încă vreo câțiva. Și nici nu îi trebuia mai mult.

În inima mea nu e o tornadă. Nu e nici mâzgălitura mare și hidoasă din minte pe care nu mai știu cum să o șterg. La mine în inimă sunt pace și pasiuni, calm, liniște, îmbrățișări și atingeri de piele. E iubire în cea mai pură formă a ei, ca un schimb telepatic. Iubire care vine de la și iubire care pleacă spre el. Inimile se găsesc singure și se conectează între ele, ca într-un jos al providenței. Eu nu o controlez, dar ea știe ce face. Iubesc. Și voi continua să o fac. Inima mea te vrea pe tine și atât.

Reclame

Terapie prin scris: bagajul emoțional

50787764_742831096072862_3454378639246753792_n

*Când ziceam că mi-am dezvoltat subtil niște healthy habit-uri mi-a fost destul de greu să mă cred. Dar azi mi-am amintit că mă motivau writing challenge-urile și cred că am nevoie de asta. Sau cât de terapeutic poate să fie scrisul. Cel puțin pentru mine. 

Bagajul emoțional. Ăla pe care l-ai adunat, l-ai plimbat, l-ai împachetat frumos cu fundiță roz cum aveai la vârsta în care singura greutate pe care o cărai era ghiozdanul cu iepuraș. L-ai moștenit, ți s-au combinat trăirile și creierul a filtrat doar ce vrea el și ți-a conceput această mâzgălitură pe care trebuie să o iei cu tine peste tot, pentru că altfel ai rămâne fără absolut nimic și ai fi un nimeni. Paradoxal. Nu ți-e comod să tragi după tine un troller în care ți-ai îndesat frici, momente, calități, defecte, țipete, paranoia și toate emoțiile și trăirile pe care le-ai avut vreodată.

Și ai fost gata să i le înmânezi cuiva ca pe un premiu, să i le pasezi și să îi spui că e rândul lui să aibă grijă de ele, că tu ai obosit și vrei să vezi cum e să respiri fără să ai un maldăr de fier pe umeri. Dar ai descoperit cu dezamăgire că nu doar tu îl ai și că lumea nu își poate abandona demonii proprii ca să facă pe babysitter-ul cu ai apropiaților, oricât de mult ar ține la cineva. Poate că în iubire, bagajele astea emoționale se ciocnesc și se iau în brațe ca să se consoleze reciproc.

Nu poți să le arunci pur și simplu la tomberonul din colțul străzii de parcă sunteți părți străine din ceva, pentru că sunteți un fel de rude de sânge. Au fost în tine, și-au lăsat amprenta și până și aproape foștii ți-au lăsat o particulă minusculă de bine în piele. Dar poate că poți să le filtrezi. Să spui: – „Uite, asta nu-mi mai trebuie” și să o pui într-o cutie, să o dizolvi. Nimeni nu te judecă.

La fel cum nimeni nu te învață să le gestionezi. Te trezești cu ele în fața ușii într-o zi și vezi că te așteaptă. Aș fi vrut să mă fac psiholog, doar ca să pot să mă înțeleg pe mine. Chiar dacă găsești persoana care să vadă ce ai doar dintr-o tonalitate a vocii, nu e obligată să-ți care și ție bagajele emoționale. Sau doar când iei o pauză? Da, poate că ai dreptul la un moment de respiro și poți să înveți să accepți ajutor. 

În universul tău paralel

IMG_6421.JPG

Într-un univers paralel, o lume ideală intangibilă și prea departe acum, te-ai trezi fără să te gândești la fiecare posibilitate negativă existentă. Nu ți-ar mai fi frică să respiri, de parcă te vei dezintegra la fiecare inhalare a aerului sărat care își face culcuș în plămânii tăi. Nu te-ai mai simți un copil homeless, mic și singur într-o mare de oameni necunoscuți, piedut în propriul labirint din care habar n-are să mai scape, unde se face întuneric mai devreme și care îl sperie teribil.

Nu ai mai fi prințesa rătăcită care se caută prin coclauri jegoase și plânge cu lacrimi de sclipici peste tot ce are, până i se întind cearcănele și arată ca un monstru. Nu te-ai mai gândi că mintea ta e un haos și toți te vor părăsi la un moment dat, că ești prea mult sau prea puțin, niciodată destul.

Te-ai trezi lângă el, cel mai safe loc al tău, și ai simți că ești suficient. V-ați bea cafeaua într-un pat cu priveliște la munți și nori și ați avea un câine mic și fericit care v-ar considera centrul lumii. Ai scrie mai mult decât ai făcut-o până atunci. Ai bea vin și te-ai hrăni cu iubire, pentru că ai fi acolo cu el și ți s-ar spulbera norul negru care te urmărea peste tot. 

Dar poate că universul ăsta la care visezi trebuie construit.

 

mironosița care plânge că se înjunghie singură

_MG_1150.JPG

E frig, frigul acela de noiembrie care te face să tremuri din toate încheieturile, îți face mâinile mai reci decât erau deja și îți amorțește simțurile. Tu găseai confort aici, în toamna târzie și zile mohorâte, dar parcă ești într-un film prost care de fapt se cheamă viață și aștepți să se schimbe ceva când totul e rutină. Te doare. Și ți-e milă de tine, dar știi că nu meriți nici cea mai mică bucată de compasiune.

Ai crezut că rănile ți s-au vindecat și demonii ți-au murit cu mult timp în urmă și nu mai ești clișeul ăla ambulant care îți provoca greață. Dar mai sângerezi și te mai bântuie când te aștepți mai puțin, fix atunci când crezi că ești într-o linearitate de aproape bine. Și vine așa, PUF, un val de mâzgălituri și te-ai dus iar la începutul sfârșitului. Unde gândurile tale joacă șotron și-ți sar toate în cap, lovindu-se zgomotos. Ca într-o jucărie de bebeluși care zăngăne. Ca într-o casetă care s-a blocat pe primele 3 secunde. Cadre suprapuse. Un conglomerat de moarte, mizerie, vulnerabilitate, iraționalitate. Frică. Ți-e frică să nu fi din nou cel mai rău om de pe pământ. Să nu rămâi singură. Să nu meriți.

Știi că poate nu îi iubești suficent de mult sau de bine pe oamenii care sunt cel mai bun lucru din viața ta. Care te-au scos din tornada ta de atâtea ori și care speri din toată inima să nu se sature, să obosească, să te abandoneze cu toate că nu i-ai învinovăți. Că niciodată nu ai fost destul de bună pentru nimeni și nimic și poate ești doar un dezastru destinat să stea mereu în preludiul transformării, în iluzia că va fi o versiune mai bună a sa, dar care ajunge fix în punctul din care a plecat, când nu fusese atins.

Ești mereu prinsă aici și ești propria ta victimă. Ești și propriul tău criminal, ca într-o poveste veche și romantică despre oameni care au nevoie de oameni ca să scape din infernul pe care și l-au construit singuri. Nu ai vrut asta. Nu ai semnat nicăieri, nu te-a întrebat nimeni, nu ai făcut nimic care să ateste că îți dorești să trăiești cu nebunia asta care nu îți permite să te bucuri ca o persoană normală, să iubești ca toată lumea, să fii fericită. Tu trebuie să-ți chestionezi fiecare acțiune, să fii suspicioasă și să nu te mai înțelegi. De parcă ți-ar plăcea să simți că ai o bombă cu ceas care e gata să explodeze la fiecare respirație. Nu ești o masochistă și suferi și tu când vezi cât rău îți faci. Încă te mai cauți înainte să te fi transformat în mironosița care plânge că se înjunghie singură. Dar ai din ce în ce mai des impresia că acea tu a murit.

Te zbați. Încerci. Respiri. Și uneori asta ar trebui să fie destul.

Despre iubire și anxietăți

_MG_1053

Uneori te mai apucă gândurile de nebună, paranoia și tendința de a te autodistruge, pentru că încă mai simți că nu meriți ceva așa bun. Dar știi că îl iubești și că nu vrei să îl pierzi și că viața ta e mai bună cu el. Mult mai bună. Și te acceptă și te iubește așa messy cu toate imperfecțiunile tale și e fascinat, se uită la tine de parcă toate părțile nașpa nu ar exista și ai fi un înger pur lipsit de negru pictat. Și atunci știi că nu vrei să îl dezamăgești și că e un copil care te iubește și are nevoie de tine. Și te face mai fericită decât ai fost tu mai mult de jumătate din viața asta. 

Poate că scrii iar rânduri siropoase de zici că ești în filmele alea romantice clișeu, dar când îți e teamă îți pui fricile pe hârtie și observi că n-ai motive să te activezi. Că trăiești într-un fel de vis frumos și că singura ființă care te sperie ești tu. Iubirea e mai puternică decât haosul din tine și îți vindecă progresiv demonii. Și știi că te-ai transformat și nu ești persoana aia rea pe care ți-o imaginezi și care e doar o proiecție a minții tale obișnuite cu rolul de victimă, care începuse să se complacă așa și să creadă că nu-și mai revine.

Încă mai ești suspicioasă când totul e bine și crezi că vei face ceva ca să-ți distrugi cel mai safe loc de pe pământ. Dar te calmezi și știi că vei face să fie bine în continuare și experiența ți-a dovedit că nu tot ce gândești e adevărat, că uneori te autosabotezi și că el te iubește și așa și nu te lasă singură sub norișorul cu anxietăți. 

Oricum, știi că acțiunile vorbesc mai tare decât gândurile pierdute prin compartimentele creierului tău. Și vrei să îl vezi fericit, să știi că poți să fii acolo pentru el și să-i oferi susținere și iubire. Că nu te minți singură și că încă înveți să trăiești într-o poveste frumoasă.

Când scriu poezie aka niște artă neînțeleasă

IMG_0386

*N-am mai scris o poezie aici de prea mult timp, habar n-am când; ăsta era modul meu să mă descarc cândva, când eram copilul ăla care se plimba cu agenda și scria pe holuri sau în ore; poate merge și acum. 

lost.jpg

Ți-ai pierdut statutul de homeless

și ți-ai găsit casa în brațele lui

– clișeul perfect în care prințesa

trăiește happy ever after-ul; dar

pe tine încă te mai bântuie

propria ta stafie, ceea ce ai fost

și poate vei rămâne în adâncul

tău pentru totdeauna.

Uneori ești din nou fetița speriată

de întuneric care doarme

cu lumina aprinsă și cu

ursulețul de pluș ca să o apere.

Alteori ești haos în cea mai

pură formă, ești o femeie incapabilă

să-și gestioneze emoțiile și gândurile

care va exploda ca o grenadă

și va răni fiecare creatură din jur.

Știi că ei te iubesc, dar oare

certitudinile te fac mai puțin nebună?

Ia-mă de mână și spune-mi,

din nou, că nu mă voi mai simți

într-o roată de hamster și

că sunt mai mult decât

niște pânze de păianjen care-mi

blurează creierul, panici și lacrimi.

Hai să plecăm undeva, să fie

pace, liniște și apus.

Ești și tu lost.jpg? Și dacă da, cum m-ai găsit?

Despre el II

_Get you a man that can teach you things and not just fuck you_

Cu el înveți că iubirea nu e roz sidefat, e o nuanță murdară și spălăcită care variază. Nu e perfectă și degeaba toate filmele și melodiile și cărțile ți-o prezintă așa. Când erai mică aveai o altă perspectivă care nu era deloc bazată pe realitate, pentru că modelele tale nu existau. Acum te redescoperi în fiecare zi, înveți să reacționezi, să gestionezi situații, te maturizezi.

Fuck it, îți pui un milion de întrebări absurde și te seacă gândurile. Dar știi că acolo, în brațele lui, când te sărută pe frunte și se uită la tine de parcă ești soare, nu mai contează nimic. Uneori nu e cum ai vrea tu să fie și ești fraieră. Uneori te gândești că nu e aici pentru tine și îți dai seama că nici tu nu ești acolo pentru el.  Ți-e greu să înțelegi multe. Mai ales că aveți și vieți separate. Dacă nu e cum vrei tu, e greșit. Și e greu ca dracu’. Uneori uiți de ce lupți și uiți toate părțile pozitive. Că așa ești tu. Așa sunteți voi. Un echilibru dezechilibrat.

Pentru că, probabil, ți-e frică. Și știi că simți. Tu n-ai mai simțit așa ceva. Înveți să încerci, să depui efort real. Nimeni nu spune că, de fapt, iubirea chiar e mai complicată decât pare. Cu el înveți că gara e locul unde vrei să plângi. Sau că trenul e locul unde scrii și nu plângi că te văd oameni.

Cu el ești fericită. Ți se duce dracu’ și resting bitch face. Și când îi vezi zâmbețelul de copil fericit știi că aia e imaginea care vrei să-ți mai lumineze creierul. Că vrei să fie așa mereu. Mai ales datorită ție. 

Știi că poți să îi spui absolut orice și nu te judecă. N-ai treaba asta cu oricine, sunt oameni care nu au parte niciodată de tipul ăsta de chimie. Așa că ar trebui să te simți privilegiată. El își cere scuze de fiecare dată când te enervează și te învață și pe tine să faci la fel, cu tot orgoliul tău. Tu ești defensivă. Nu prea știai ce sunt alea compromisuri. Dar știi că el merită. Știi că el e persoana aia pe care ai putea-o privi jucând LOL o oră fără să te plictisești. Cu el înveți să primești și să oferi afecțiune.

Și ți-e dor de el mereu, trăiești în etape în care intensitatea asta se modifică. Știi că ții la el cum nu ai mai ținut vreodată la cineva. Și nu, iubirea nu e perfectă, dar tu decizi dacă vrei pe cineva atât de mult încât să faci să fie okay.

Ai ajuns să scrii texte cu sirop care poate par patetice, pentru că ți-e destul de greu să găsești cuvinte potrivite pentru a descrie toate stările tale. Uneori ești confuză, dar îți dai seama că ți-e mai bine.

Maybe love is two imperfect people trying their best for each other.