Poetry partea a treia parcă

Publication13

*Cred că mă inspiră vremea asta de toamnă că m-a apucat, lately, starea de poetă. Ce mă bucur când sunt așa artistă. Măcar atât mai fac cu viața mea. Whatever.

Prințesa conglomeratului de nori

Mi-e dor și scriu versuri patetice 

despre sentimente și viață și haos;

suntem un cosmos care

s-a format recent,

niște stele răsfirate undeva

pe un cer necunoscut pe

care ei îl privesc punându-și întrebări:

cine, unde, când, de ce?

Nici măcar noi n-avem răspunsurile,

dar nu contează.

Mă simt electrică aici în galaxie.

Intangibilă. În siguranță.

Ca și cum nu mă pot prăbuși niciodată.

Sau, dacă s-ar întâmpla, ar fi

mereu acolo cineva care să mă prindă.

Dar eu nu vreau să cad.

Îmi doresc să rămân aici pe nori, unde

problemele s-au simplificat.

Ia-mă de mână și spune-mi că

nu sunt un om rău cum mă

cred și că merit. Pls.

Vreau să simt că sunt completă, că

nu-mi voi lăsa rănile să te păteze de

sânge, că lacrimile de praf de stele nu

te îneacă și că atunci când mă

transform în individ evadat din ospiciu

continui să mă accepți.

Nu mă prea pricep

la relaționare. Sry. 

Anunțuri

Scriu ca ciudata pe băncuță în parc.

Image result for octobrrr

Scriu ca ciudata pe băncuță în parc. Scriu ca boema cu ochelari de soare, geaca din denim oversized și bandana de housewife modernă. Măcar aici e aproape liniște. Și friguț, și soare. Mai beau câte o gură din cafeaua de 4,5 lei pe care mi-am luat-o de la Mc și îmi caut inspirația în orașul haotic. Poate aici îmi mai fac ordine în gânduri și prind o stare de ceva. Orice. Asta pățești cânad ai pauză de la curs două ore. Dar despre cum e facultatea până acum, în altă zi. Azi nu, cum spune cântecul ăla. Nu am chef azi. Nu că aș avea vreodată. Cred că sunt unul dintre cei mai lipsiți de entuziasm indivizi din câți cunosc. Mai ales în perioada asta. Am încercat să îmi înțeleg psihologic toate reacțiile.

Niciodată nu mi-a plăcut în mod special natura, dar aici e bine. Mai devreme am văzut un buldog francez. Nu sunt chiar așa multe frunze uscate, din păcate. Sad kitty face. Iubesc toamna, dar parcă anul acesta mi-am ignorat anotimpul  care are un loc special la mine în suflet. Sau pur și simplu nu mi-am mai putut concentra atenția pe nimic, iar asta vine la pachet. Aerul e rece și parcă aș avea nevoie de o îmbrățișare. Dar îmi amintesc că oamenii care mi-ar putea îndeplini dorințele sunt departe și eu, cu toată confuzia din ultima lună, nu mă mulțumesc cu oricine.

Am reușit să scriu o pagină și puțin fără să-mi verific telefonul. Până acum. Note for self, cumpără-ți o baterie externă. Revenind. Mi-am amintit că nu îmi plac oamenii și că sunt antisocială maxim. Aglomerație. Mijloace de transport. People. Fuck. În toată faza asta de „Nu mai știu nimic” și „Ce naiba simt” &co am avut discuții cu mine și pe tema asta, că parcă nu mai știam nici ce-mi place și ce nu. Dar asta e destul de clară. Mă vindec treptat. E normal, e o reacție la toți factorii ăștia exteriori și probabil interiori, percepții. Sunt un fel de Dorothy pe care a luat-o tornada. <<We’re not in Kansas anymore.>>

Mă mai uit din când în când la cum trec persoanele astea pe lângă mine, grăbite sau plimbându-se, cu fețe lungi, triste sau cu zâmbete, bătrâni, copii, cupluri. Etcetera. Și fiecare e în filmul lui, cu problemele lui, cu propriile gânduri. Cu proprii demoni. Fiecare dintre noi se luptă cu ceva zilnic. De când deschide ochii și constată că trebuie din nou să se ridice din pat și să reia rutina, până seara când adoarme cu oboseală și cu dor. Și poate asta te face să te simți mai bine. Să știi că nu ești singurul în grota cu dragoni aka bad phase aka perioada nașpa hai că nu mi-au ieșit metaforele.

Parcă mi-am mai revenit, mă simt mai inspirată decât am fost în ultimul timp. Scriu ca să mă vindec, știu că mereu m-am calmat singură și arta are puteri terapeutice. Și nici nu-mi pasă că nu are sens, că nu înțelege nimeni, că nu citește nimeni. E pentru mine. Și măcar, dacă transcriu asta când ajung acasă și o postez pe blog, știu că am făcut ceva astăzi.

Mi se vede umbra pe trotuar. Și nu spun nimic depresiv despre asta. Aș putea să fiu poetică, emoționantă până la lacrimi, clișeică în cel mai mare hal. Dar nu. Și poate doar trebuie să te hotărăști că e momentul să spui fuck it, să pui stop, să-ți oprești forțat tot negativul și să nu îl mai lași să te consume. Încă nu prea știu cum.

POETRY

tumblr_oo0l7pPul21qbx3vno1_500

Pe la începutul lunii m-a apucat iar scrisul de poezii. Azi a fost  una dintre acele zile când am vrut să-mi pun gândurile nașpa în ceva creativ și să mă înțeleg mai bine. Totul își revine într-un fel și constați că îți ești cel mai mare dușman. Cliché as fuck.

 

Healing myself 

Mi-e frig. Sunt haos

predispus la gripă și inimi frânte

care s-a dat cu capul de pereți

de prea multe ori în trecut

și acum nu mai știe să

facă diferența între real și

imaginar.

Vreau să mi se simplifice

cumva problemele, să le

șteargă cineva, să se transforme

în cenușă magică.

Hai să evadăm din labirintul minții

unde stăm captivi ca niște fraieri 

care au uitat cum era binele și

se pedepsesc și se sperie de răni.

Mi-au spus că dacă dorm uit,

dar în vise îmi apar aceleași

stări metamorfozate.

Vrei atât de mult să fie 

totul stabil, încât

ți-e frică să nu strici, să

nu ajungi o bombă

care explodează și distruge

tot în jur.

Te îmbraci, te încălzești,

începi să nu mai gândești

și să te ghidezi după

bucata de carne care ticăie.

Poate  va fi mai bine. 

And I’m faded away, you know, I used to be on fire

Totul e confuz. Tu. Oamenii. Planeta. Gândurile. Singurele de care mai știi sunt sentimentele, dar și acolo mai ai dubii din când în când, în momentele în care creierul ți se transformă în vulcan. Viitorul ăla despre care ți se vorbea când erai o păpușă creață cu rochițe colorate e mai aproape cu fiecare zi care trece și ți se pare înfricoșător. Nu te-a pregătit nimeni și, cu toate că adori independența, te simți de parcă ești aruncată într-o junglă, iar de la orele de supraviețuire ai chiulit. Vrei doar să fie simplu, alb și negru, pentru că ți-e silă de acest gri în care ai tot trăit în ultimele luni. Nu îți place, nu ți se potrivește, îți oferă senzația de film prost.

Parcă ești pe o roată de hamster care se tot învârte, la nesfârșit, fără să se schimbe nimic: același peisaj, aceleași bare metalice. Sau în fața unui televizor stricat care îți redă doar trei secvențe, din nou și din nou. Cu lumini colorate și cadre pixelate și zgomote. Multe zgomote. Ți-e frică. Nu te mai recunoști și, dacă derulezi cu un an în urmă, parcă erai mai bine. Ți-a ajuns cu căcaturile pline de motivație, cu schimbarea vine din tine și derivate. Cu toate că ești conștientă că sunt adevărate, dar ai obosit. Fiecare zi e copia fidelă a celei de ieri, uneori mai diferă nuanțele.

Vrei să fie simplu. Să fie okay. Să fie safe și liniștit și să-ți dispară monștrii. Ai uitat cum e să ucizi ceva de când ți-ai vindecat inima frântă. Dar, în același timp, ai rămas cu sechele legate de implicarea emoțională și suferință, iar acum nu vrei să ajungi tu aia care rănește. Te consideri un om incomplet și incapabil de multe. Îți repeți obsesiv că tu nu ești așa și că partea ta irațională te conduce. Măcar poți să le delimitezi.

Și se face lumină, miroase a cafea fierbinte și te simți mai bine. Încă mai speri. Știi că  nu a venit sfârșitul și până atunci mai ai războaie de câștigat. Respiri. Deschizi ochii de parcă ai fost într-un coșmar și abia acum vezi lumea reală. Ți-e frig, vrei o îmbrățișare, așa că te îmbraci mai gros.

don’t think. it complicates things.
just feel,
and if it feels like home then
follow its path.

Contact vizual not found

tumblr_o9yzcqzalB1s3fe57o1_540

Se spune că ochii sunt fereastra sufletului. Wait, what? Ar trebui să privești dincolo de boabele astea două căprui și să îți dai seama ce gândesc. Ce simt. Ce nu spun. Poți să citești ceva ce nu am puterea să exprim și se presupune că iese singur la suprafață. Să fii un fel de magician. Să te prinzi.

Eu și contactul vizual nu suntem prieteni. Nici nu știu dacă am avut treaba asta de la începuturi sau am dezvoltat-o pe parcurs, cert e că pe anumite persoane nu prea pot să le privesc direct în ochi. Cică ai ascunde ceva. Habar n-am, asta e cu inconștient. Dar e ciudat să vorbești cu cineva și să te holbezi la perete. Oare își dă seama că îi eviți privirea? Ce crede? Te-o considera vreo nebună.

Eye contact is way more intimate than words will ever be.

La faza asta te cam pierzi. Nu ma poți să legi două propoziții coerente că te plimbi undeva pe câmpii de cafea. Alb. Căprui. Var. Ochi. Zâmbești puțin și arăți ca psihopata care rânjește la pete pe tavan. Aia e, ai dat-o în penibil.

Darlingyour looks can kill

Sweater Weather

42d6c7dd53011a543cec34ddad88f672--sweater-weather-the-neighbourhood-sweater-weather-lyrics

Astăzi a fost a șasea zi de toamnă. Și lună plină. Nu înțelegi prea bine fenomenele astrale, dar  adori perioada asta. Bei ceai și pisica doarme. Nu îți plac în mod deosebit pisicile, dar creatura  ți s-a lipit de suflet. Poate e ca atunci când nu crezi că îți mai permiți să te implici emoțional și te trezești că tot sistemul îți este dat peste cap și aia e, ajungi iar să vrei aproape imposibilul. Dar de data asta e diferit, ai niște experiențe și arme în plus. De parcă atunci când simți, creierul mai cooperează în vreun fel.

Ți-e frig. Diminețile și serile devin din ce în ce mai răcoroase. E ceață și afară și la tine în cap. Ești o frunză portocalie: tremuri când te bate vântul, te izbești de pământ. Coloana sonoră constă în melodii de dragoste cu zăngănit de chitară, așa dulci că te apucă greața. Dar te plângi degeaba, știi că faci pe minorosița doar pentru că pe tine nu te sărută nimeni în ploaie. Tu te plimbi singură pe străzi și aștepți și cauți și mergi fără să ai o direcție clară.

Speri să nu răcești. Nu mai ai ce să îmbraci ca să-ți aduci temperatura corpului la normal. Anul trecut erai mai pregătită, acum totul a fost inoportun. Dar lucrurile bune nu se întâmplă planificat. Nu îți notezi într-o agendă pe cine cunoști și cum te va schimba. Parcă ai febră. Și simți că o să îți explodeze pieptul de la atâtea emoții pe care le ascunzi acolo, să nu iasă și să facă dezordine. Te învelești și le spui să vorbească mai încet, să nu se miște și să se prefacă. Tu te prefaci. Joci rolul ființei căreia nu îi pasă și nu prea îți iese.

Strănuți. Ți-a pus un film lacrimogen în ton cu ploaia de afară și parcă te uiți prin ecran că mintea nu îți stă deloc acolo. Concentrare zero. Tu îți faci propriul film. Cum ar fi dacă? Ai și mâinile reci și nu te îmbrățișează nimeni. Toamna era anotimpul nostalgiilor, tu visezi la ceva nou. Ți se face somn și dor.

Iei o pastilă să îți ma revii, dar e doar placebo.

Uneori scriu poezie

IMG_7663

*Mi-am dat seama că nu am mai fost poetă de ceva timp, așa că mai pun și artă d-asta pe blog. Observ o deosebire între cum scriam în perioadele de suferință și momentul actual. Much deep. Extraordinar.

Homesick

Poți să fii homeless când ai

unde să dormi?

Toți discută despre un anumit

„acasă”, dar e un sentiment:

loc sau persoană? Te reneagă,

ești o străină și ți-e dor de

spațiul tău safe unde nimic

nu era alcătuit din haos,

A venit toamna, cad frunze

și la tine-n cap, ți-ai promis

cu dexteritate că este anotimpul

în care te schimbi.

Dar să îți bei cafeaua cu mai

puțin zahăr nu se pune, nu îți

acoperă pornirile din trecut, nu

îți oprește simțirile.

Inima încă ticăie și vrea.

Speri să nu moară de hipotermie

până la finalul anului. Vă e frig, 

și ție și ei – începeți să tremurați.

Poate trebuie doar să sari ca să

zbori sau să îți cumperi o pătură.

Ceva nou. Un prinț fără castel. 

Gelozie. Pulbere de stele.