Ea a crescut dorindu-și un erou

Ea a crescut dorindu-și un erou, având nevoie constantă de cineva, încercând cu disperare să găsească persoana care să îi transforme viața în mai puțin iad. Era un concept, o idee care i s-a impregnat în creier în copilărie și a fost alimentată de experiențele pe care le trăise. De cuplurile idilice pe care le-a văzut de-a lungul anilor și pe care devenea geloasă, de momentele de suferință, de zilele și mai ales nopțile în care se simțea singură ca naiba. Și tot ce voia era cineva care să o placă așa, messy cum era.

A încercat să își schimbe mindset-ul. Să se salveze singură. Să fie femeia aia independentă care s-a metamorfozat din fetița speriată. Să fie propriul ei erou. Dar devenise o combinație între cele două extreme. Și-a încălcat regulile și a ajuns iar tristă și needy. Nu putea să facă asta doar cu ea și era absolut normal. Era uman.

Și a fost rănită. I s-a frânt inima în cel mai brutal mod posibil. Genul acela care te face bucățele aruncate pe podea. Mai mult decât rimel întins pe față, zâmbete false și ochi triști. Genul care te schimbă și te lasă cu răni. Chiar și acum încearcă să se mai vindece. A trecut atât de mult timp de când a fost adevărata ea, încât a și uitat cine mai e. S-a pierdut. A început cu self doubts. Cu sentimentul că nu e destul de bună pentru nimeni. Cu overthinking legat de cele mai stupide chestii. Încă se luptă cu asta. Și nu e vina ei.

Apoi l-a cunoscut pe el. Și o privește de parcă se uită la soare, de parcă ar fi cea mai prețioasă chestie pe care o are. O atinge ca și cum e o păpușă fragilă de porțelan. E fascinat de ea. Cum nimeni n-a mai fost. Vorbește soft și îi oferă afecțiunea de care are nevoie. Și ea habar n-are cum să reacționeze. Dacă nu simte nimic și e totul o iluzie ți îl va răni și pe el cum a fost rănită ea? E prostuță ca naiba și își pune întrebări tâmpite. Nu vrea să îl piardă. Și e super speriată. Fuck, e îndrăgostită fără măcar să știe pe bune ce e aia dragoste. Dar este absolut sigură că viața ei s-a îmbunătățit. Se simte mai puternică și mai safe.

Și  speră că va ține și va deveni cea mai bună versiune a ei.

„I don’t need you to fix me. I need you to love me while I fix myself.”

 

Anunțuri

Povestea tipului fraier

tumblr_static_7mhbecknnmskwoskg4gsw40gc

*Inspirată din realitate și finally nu e despre mine. Cred.

Într-o zi aproape frumoasă de toamnă, când frunzele se sinucid și își încheie cu sacrificiul suprem povestea de iubire, când le calci cu bocancii și fâșâie, când dimineața e din ce în ce mai frig; în fine, once upon a time, momentul contează mai puțin, o prințesă a secolului XXI s-a îndrăgostit.

Deosebit. I s-au aprins beculețele din creier ca instalațiile din brad, a simțit toate moliile în stomac și inima îi bătea ca tobele de la concerte. Acasă în castel, saliva cu capul pe pernă și cu gândul la el.

Să îl descriem puțin. Despre el se pot spune multe, dar ne limităm. Prima dată când îl vedeai te electrocutai puțin, niște elemente în creier îți luau foc și nu puteai să spui două cuvinte coerent. Era tipul clasic de bad boy, că nu putea să i se pună și ei pata pe unul care nu era basic af. Era frumușel, nu zic nu. Avea părul ăla ciufulit, privirea aia ușor pierdută care îi dădea un aer fake de inocență, jawline bine definit. Părea din filme patetice. Dar i-a perturbat liniștea și pacea săracei fete.

Long story short, prințesa și-a făcut o mulțime de filme în cap și visa deja la o viață fericită alături de personajul cu zâmbet de DiCaprio. Așa că s-a hotărât, a găsit momentul oportun și l-a căutat. Să știe și el ce se întâmplă și ce planuri minunate de viitor îl așteaptă. Bine, și eu am încercat puțin să o conving că atunci când Cupidon face ceva, trebuie să te conformezi.

Începutul e frumos, finalul e cam tragic. Clasic. Ea era acolo cu inimioare în ochi și interpreta fiecare răspuns de-al lui, el era în lumea lui patetică și mediocră. Prințesa se bucura de situație și spera că va veni și ziua când vor putea să trăiască fericiți și să îi arate și lui ce potențial are. Chiar credea că totul decurge bine. Un porumbel mesager azi, un mesaj mâine, un bal peste câteva săptămâni.

Până când a intervenit acest  blestem contemporan. SEEN-UL. Una dintre cele mai urâte invenții ale omenirii, care i-a cam frânt inima. Acum plângea cu lacrimi de crocodil, asculta Taylor Swift  și voia să înțeleagă de ce tipul fanteziilor ei ajunsese să o respingă. Poate era ocupat în luptele cu dragonii, încerca ea să îi găsească scuze.

Dar nu. Fraierul se întorsese la servitoarele lui din regat și nu era obișnuit cu ceva așa extravagant. His loss, babe. Va veni și ziua în care prințesa își va găsi soulmate-ul, iar tipul ăsta va regreta că a pierdut ocazia unică să aibă lângă el pe cineva care nici măcar nu era de nasul lui.

Sfârșit.

To be continued.

Poetry partea a treia parcă

Publication13

*Cred că mă inspiră vremea asta de toamnă că m-a apucat, lately, starea de poetă. Ce mă bucur când sunt așa artistă. Măcar atât mai fac cu viața mea. Whatever.

Prințesa conglomeratului de nori

Mi-e dor și scriu versuri patetice 

despre sentimente și viață și haos;

suntem un cosmos care

s-a format recent,

niște stele răsfirate undeva

pe un cer necunoscut pe

care ei îl privesc punându-și întrebări:

cine, unde, când, de ce?

Nici măcar noi n-avem răspunsurile,

dar nu contează.

Mă simt electrică aici în galaxie.

Intangibilă. În siguranță.

Ca și cum nu mă pot prăbuși niciodată.

Sau, dacă s-ar întâmpla, ar fi

mereu acolo cineva care să mă prindă.

Dar eu nu vreau să cad.

Îmi doresc să rămân aici pe nori, unde

problemele s-au simplificat.

Ia-mă de mână și spune-mi că

nu sunt un om rău cum mă

cred și că merit. Pls.

Vreau să simt că sunt completă, că

nu-mi voi lăsa rănile să te păteze de

sânge, că lacrimile de praf de stele nu

te îneacă și că atunci când mă

transform în individ evadat din ospiciu

continui să mă accepți.

Nu mă prea pricep

la relaționare. Sry. 

Scriu ca ciudata pe băncuță în parc.

Image result for octobrrr

Scriu ca ciudata pe băncuță în parc. Scriu ca boema cu ochelari de soare, geaca din denim oversized și bandana de housewife modernă. Măcar aici e aproape liniște. Și friguț, și soare. Mai beau câte o gură din cafeaua de 4,5 lei pe care mi-am luat-o de la Mc și îmi caut inspirația în orașul haotic. Poate aici îmi mai fac ordine în gânduri și prind o stare de ceva. Orice. Asta pățești cânad ai pauză de la curs două ore. Dar despre cum e facultatea până acum, în altă zi. Azi nu, cum spune cântecul ăla. Nu am chef azi. Nu că aș avea vreodată. Cred că sunt unul dintre cei mai lipsiți de entuziasm indivizi din câți cunosc. Mai ales în perioada asta. Am încercat să îmi înțeleg psihologic toate reacțiile.

Niciodată nu mi-a plăcut în mod special natura, dar aici e bine. Mai devreme am văzut un buldog francez. Nu sunt chiar așa multe frunze uscate, din păcate. Sad kitty face. Iubesc toamna, dar parcă anul acesta mi-am ignorat anotimpul  care are un loc special la mine în suflet. Sau pur și simplu nu mi-am mai putut concentra atenția pe nimic, iar asta vine la pachet. Aerul e rece și parcă aș avea nevoie de o îmbrățișare. Dar îmi amintesc că oamenii care mi-ar putea îndeplini dorințele sunt departe și eu, cu toată confuzia din ultima lună, nu mă mulțumesc cu oricine.

Am reușit să scriu o pagină și puțin fără să-mi verific telefonul. Până acum. Note for self, cumpără-ți o baterie externă. Revenind. Mi-am amintit că nu îmi plac oamenii și că sunt antisocială maxim. Aglomerație. Mijloace de transport. People. Fuck. În toată faza asta de „Nu mai știu nimic” și „Ce naiba simt” &co am avut discuții cu mine și pe tema asta, că parcă nu mai știam nici ce-mi place și ce nu. Dar asta e destul de clară. Mă vindec treptat. E normal, e o reacție la toți factorii ăștia exteriori și probabil interiori, percepții. Sunt un fel de Dorothy pe care a luat-o tornada. <<We’re not in Kansas anymore.>>

Mă mai uit din când în când la cum trec persoanele astea pe lângă mine, grăbite sau plimbându-se, cu fețe lungi, triste sau cu zâmbete, bătrâni, copii, cupluri. Etcetera. Și fiecare e în filmul lui, cu problemele lui, cu propriile gânduri. Cu proprii demoni. Fiecare dintre noi se luptă cu ceva zilnic. De când deschide ochii și constată că trebuie din nou să se ridice din pat și să reia rutina, până seara când adoarme cu oboseală și cu dor. Și poate asta te face să te simți mai bine. Să știi că nu ești singurul în grota cu dragoni aka bad phase aka perioada nașpa hai că nu mi-au ieșit metaforele.

Parcă mi-am mai revenit, mă simt mai inspirată decât am fost în ultimul timp. Scriu ca să mă vindec, știu că mereu m-am calmat singură și arta are puteri terapeutice. Și nici nu-mi pasă că nu are sens, că nu înțelege nimeni, că nu citește nimeni. E pentru mine. Și măcar, dacă transcriu asta când ajung acasă și o postez pe blog, știu că am făcut ceva astăzi.

Mi se vede umbra pe trotuar. Și nu spun nimic depresiv despre asta. Aș putea să fiu poetică, emoționantă până la lacrimi, clișeică în cel mai mare hal. Dar nu. Și poate doar trebuie să te hotărăști că e momentul să spui fuck it, să pui stop, să-ți oprești forțat tot negativul și să nu îl mai lași să te consume. Încă nu prea știu cum.

POETRY

tumblr_oo0l7pPul21qbx3vno1_500

Pe la începutul lunii m-a apucat iar scrisul de poezii. Azi a fost  una dintre acele zile când am vrut să-mi pun gândurile nașpa în ceva creativ și să mă înțeleg mai bine. Totul își revine într-un fel și constați că îți ești cel mai mare dușman. Cliché as fuck.

 

Healing myself 

Mi-e frig. Sunt haos

predispus la gripă și inimi frânte

care s-a dat cu capul de pereți

de prea multe ori în trecut

și acum nu mai știe să

facă diferența între real și

imaginar.

Vreau să mi se simplifice

cumva problemele, să le

șteargă cineva, să se transforme

în cenușă magică.

Hai să evadăm din labirintul minții

unde stăm captivi ca niște fraieri 

care au uitat cum era binele și

se pedepsesc și se sperie de răni.

Mi-au spus că dacă dorm uit,

dar în vise îmi apar aceleași

stări metamorfozate.

Vrei atât de mult să fie 

totul stabil, încât

ți-e frică să nu strici, să

nu ajungi o bombă

care explodează și distruge

tot în jur.

Te îmbraci, te încălzești,

începi să nu mai gândești

și să te ghidezi după

bucata de carne care ticăie.

Poate  va fi mai bine. 

And I’m faded away, you know, I used to be on fire

Totul e confuz. Tu. Oamenii. Planeta. Gândurile. Singurele de care mai știi sunt sentimentele, dar și acolo mai ai dubii din când în când, în momentele în care creierul ți se transformă în vulcan. Viitorul ăla despre care ți se vorbea când erai o păpușă creață cu rochițe colorate e mai aproape cu fiecare zi care trece și ți se pare înfricoșător. Nu te-a pregătit nimeni și, cu toate că adori independența, te simți de parcă ești aruncată într-o junglă, iar de la orele de supraviețuire ai chiulit. Vrei doar să fie simplu, alb și negru, pentru că ți-e silă de acest gri în care ai tot trăit în ultimele luni. Nu îți place, nu ți se potrivește, îți oferă senzația de film prost.

Parcă ești pe o roată de hamster care se tot învârte, la nesfârșit, fără să se schimbe nimic: același peisaj, aceleași bare metalice. Sau în fața unui televizor stricat care îți redă doar trei secvențe, din nou și din nou. Cu lumini colorate și cadre pixelate și zgomote. Multe zgomote. Ți-e frică. Nu te mai recunoști și, dacă derulezi cu un an în urmă, parcă erai mai bine. Ți-a ajuns cu căcaturile pline de motivație, cu schimbarea vine din tine și derivate. Cu toate că ești conștientă că sunt adevărate, dar ai obosit. Fiecare zi e copia fidelă a celei de ieri, uneori mai diferă nuanțele.

Vrei să fie simplu. Să fie okay. Să fie safe și liniștit și să-ți dispară monștrii. Ai uitat cum e să ucizi ceva de când ți-ai vindecat inima frântă. Dar, în același timp, ai rămas cu sechele legate de implicarea emoțională și suferință, iar acum nu vrei să ajungi tu aia care rănește. Te consideri un om incomplet și incapabil de multe. Îți repeți obsesiv că tu nu ești așa și că partea ta irațională te conduce. Măcar poți să le delimitezi.

Și se face lumină, miroase a cafea fierbinte și te simți mai bine. Încă mai speri. Știi că  nu a venit sfârșitul și până atunci mai ai războaie de câștigat. Respiri. Deschizi ochii de parcă ai fost într-un coșmar și abia acum vezi lumea reală. Ți-e frig, vrei o îmbrățișare, așa că te îmbraci mai gros.

don’t think. it complicates things.
just feel,
and if it feels like home then
follow its path.

Contact vizual not found

tumblr_o9yzcqzalB1s3fe57o1_540

Se spune că ochii sunt fereastra sufletului. Wait, what? Ar trebui să privești dincolo de boabele astea două căprui și să îți dai seama ce gândesc. Ce simt. Ce nu spun. Poți să citești ceva ce nu am puterea să exprim și se presupune că iese singur la suprafață. Să fii un fel de magician. Să te prinzi.

Eu și contactul vizual nu suntem prieteni. Nici nu știu dacă am avut treaba asta de la începuturi sau am dezvoltat-o pe parcurs, cert e că pe anumite persoane nu prea pot să le privesc direct în ochi. Cică ai ascunde ceva. Habar n-am, asta e cu inconștient. Dar e ciudat să vorbești cu cineva și să te holbezi la perete. Oare își dă seama că îi eviți privirea? Ce crede? Te-o considera vreo nebună.

Eye contact is way more intimate than words will ever be.

La faza asta te cam pierzi. Nu ma poți să legi două propoziții coerente că te plimbi undeva pe câmpii de cafea. Alb. Căprui. Var. Ochi. Zâmbești puțin și arăți ca psihopata care rânjește la pete pe tavan. Aia e, ai dat-o în penibil.

Darlingyour looks can kill