Despre el II

_Get you a man that can teach you things and not just fuck you_

Cu el înveți că iubirea nu e roz sidefat, e o nuanță murdară și spălăcită care variază. Nu e perfectă și degeaba toate filmele și melodiile și cărțile ți-o prezintă așa. Când erai mică aveai o altă perspectivă care nu era deloc bazată pe realitate, pentru că modelele tale nu existau. Acum te redescoperi în fiecare zi, înveți să reacționezi, să gestionezi situații, te maturizezi.

Fuck it, îți pui un milion de întrebări absurde și te seacă gândurile. Dar știi că acolo, în brațele lui, când te sărută pe frunte și se uită la tine de parcă ești soare, nu mai contează nimic. Uneori nu e cum ai vrea tu să fie și ești fraieră. Uneori te gândești că nu e aici pentru tine și îți dai seama că nici tu nu ești acolo pentru el.  Ți-e greu să înțelegi multe. Mai ales că aveți și vieți separate. Dacă nu e cum vrei tu, e greșit. Și e greu ca dracu’. Uneori uiți de ce lupți și uiți toate părțile pozitive. Că așa ești tu. Așa sunteți voi. Un echilibru dezechilibrat.

Pentru că, probabil, ți-e frică. Și știi că simți. Tu n-ai mai simțit așa ceva. Înveți să încerci, să depui efort real. Nimeni nu spune că, de fapt, iubirea chiar e mai complicată decât pare. Cu el înveți că gara e locul unde vrei să plângi. Sau că trenul e locul unde scrii și nu plângi că te văd oameni.

Cu el ești fericită. Ți se duce dracu’ și resting bitch face. Și când îi vezi zâmbețelul de copil fericit știi că aia e imaginea care vrei să-ți mai lumineze creierul. Că vrei să fie așa mereu. Mai ales datorită ție. 

Știi că poți să îi spui absolut orice și nu te judecă. N-ai treaba asta cu oricine, sunt oameni care nu au parte niciodată de tipul ăsta de chimie. Așa că ar trebui să te simți privilegiată. El își cere scuze de fiecare dată când te enervează și te învață și pe tine să faci la fel, cu tot orgoliul tău. Tu ești defensivă. Nu prea știai ce sunt alea compromisuri. Dar știi că el merită. Știi că el e persoana aia pe care ai putea-o privi jucând LOL o oră fără să te plictisești. Cu el înveți să primești și să oferi afecțiune.

Și ți-e dor de el mereu, trăiești în etape în care intensitatea asta se modifică. Știi că ții la el cum nu ai mai ținut vreodată la cineva. Și nu, iubirea nu e perfectă, dar tu decizi dacă vrei pe cineva atât de mult încât să faci să fie okay.

Ai ajuns să scrii texte cu sirop care poate par patetice, pentru că ți-e destul de greu să găsești cuvinte potrivite pentru a descrie toate stările tale. Uneori ești confuză, dar îți dai seama că ți-e mai bine.

Maybe love is two imperfect people trying their best for each other.

Reclame

Better days

IMG_4587

Stai afară la soare cu laptopul în brațe și bei niște vin. Este cald, mai adie vântul, porți o rochie și părul tău roșcat pare de foc în bătaia razelor. De când voiai să scrii ceva care nu mai e dominat de nuanța aia persistentă de tristețe pe care ai întors-o pe toate părțile în ultimele luni. Respiri aer curat și în sfârșit te bucuri de un moment. Ăsta, acum, când tastezi în natură cu licoarea roșie lângă tine. Respiri. Și toate dramele sunt puse pe pauză și te privești ca o ființă boemă din secolele trecute care își manifesta emoțiile cu stilou și hârtie.

Ai ajuns la concluzia că nu ești victima unei povești. Ești prințesa războinică. Și viața e mai mult, tu ești mai mult, noi suntem ceva în plus față de lacrimi și negru. Uneori devii așa pseudo-filosofică, dar știi că principiile tale sunt adevărate și ar trebui să le înțelegi, să te ghidezi după ele, nu doar să le rostești. Și e greu. Tu ai fost obișnuită să dresezi dragoni, nu să mergi în război. Nici măcar nu știi cu cine te tot luptai. Cu ei? Sau mai mult cu tine? Ți-ai pus sare peste răni ca o masochistă în toți acești ani și ai așteptat să vină cineva cu un antidot miraculos, de parcă asta ar fi fost soluția tuturor problemelor tale.

Dar a apărut el și nu ai mai fost singură împotriva lumii. Și, cu toate astea, ceva nu era bine. Tu habar n-aveai cum se simte binele, nu știai dacă meriți, dacă ești destul pentru un alt om. Aveai demonii tăi. Credeai că vei rămâne permanent în groapa cu frici și overthinking, unde găseai confort doar pentru că erai prea speriată ca să pleci. Înveți să îi controlezi, să te accepți, să iubești, să privești și din altă perspectivă. Înveți să ai zâmbetul tău de copil care apare din ce în ce mai des în ultimul timp. Înveți că ești importantă și meriți.

Și ceva clișeico-siropos cu iubire și fericire și schimbare. Anul trecut nu credeai că ajungi aici, așa. 

Poate nu e mereu totul perfect, nici nu va fi vreodată, dar înveți ce e fericirea și cu ce se mănâncă. 

Iubirea din RATB

Image result for distance tumblr

Într-o zi târzie de martie unde niște raze timide de soare încercau să se facă remarcate, tu de duceai acasă cu autobuzul ca într-o rutină care te seacă. Erai acolo cu gândurile tale încâlcite, ruptă  de realitatea exterioară. Deodată, remarci în fața ta un cuplu. Îți e destul de incertă vârsta lor, între final de generală și început de liceu, părea că și ei au terminat o zi lungă. Ea avea inocența aia pe care la tine în privire nu a văzut-o nimeni vreodată. El avea puțin din aerul de tip rău care devenise bun pentru ea. O mângâie pe față, îi spune ceva ce nu înțelegi și o privește fix cum el te privea pe tine, cu afecțiunea aia, de parcă e soarele și se rotește în jurul ei. O ia în brațe strâns și îi zâmbește ca un copil. Ea coboară, nu se despart cu spectacol, sunt conștienți că se vor revedea curând. Și așa se termină pentru tine filmul poveștii lor de iubire.

Și îți amintești cât de dor îți este de el. Cum pe tine nu te țin strâns niște brațe acum, nu te calmează nimeni, nu se uită la tine de parcă ai fi cea mai importantă ființă din Univers. Tu doar aștepți momentul ăla în care vă vedeți din nou. Și până atunci, te descurci cum poți. Mai scrii două rânduri, te mai uiți pierdută pe geam, mai cumperi un bilet de tren. Reziști.

Primul drum cu trenul sau despre distanță

IMG_3933

Este cinci dimineața cu o aromă de februarie ploios, ieși din bloc în întunericul și liniștea Bucureștiului de dinainte de haosul zilei. Mergi cu pași grăbiți și un bagaj pe care îl cari, te mai uiți la picăturile care cad nervoase și aștepți autobuzul. Tu și alte zeci de oameni. Pentru ei această azi poate că este doar o joi normală. Pentru tine e cu siguranță mai mult de atât. La metrou e frig și speri să nu fie și pustiu. Constați cu încântare că nu ești singura. Aștepți în tăcere, cu toate că la tine în cap gânduri și imagini se derulează fără oprire, ca într-o casetă stricată. Nu e cea mai bună oră la care să ieși din casă, dar uneori te mai sacrifici. Ți-e puțin teamă să nu te rătăcești, să nu ajungi la timp, să se întâmple ceva. Ești în gară. Te plimbi confuză câteva minute, până găsești trenul care te va duce a c a s ă. Stai pe peron în zgomot și privești dezorientată agitația.

Trenul e aproape gol.  Ești surprinsă de cât de nou pare. Afară e încă întuneric și nu vezi aproape nimic. Asculți niște muzică și ora pe care o ai de petrecut aici se evaporă. Ajungi în altă gară, mai tristă și mai lipsită de populație. Tu, un angajat CFR și probabil un alt călător. Și o familie mare de câini unde remarci patru puiuți care aleargă în toate direcțiile cu mutrele lor fericite. Plus o bătrână cerșetoare care își povestește jumătate de viață în două minute. Aștepți. Nu e frig, e chiar frumos. Faci o serie de poze, un fel de estetica urâtului. Urci în cel de-al doilea tren, care îți dă peste cap părerea inițială. Dar ce sunt 30 de minute în mizerie pentru câteva zile de iubire? 

Și știi că în curând va trebui să o iei de la capăt, că viața ta se împarte între gări, trenuri și orașe. Că distanța e un concept de căcat care ți-a mai făcut rău până acum. Că devine mai ușor să pleci, pentru că ajungi să te obișnuiești. Dar de fiecare dată când ajungi înapoi te apucă dorul de el. Practic, de asta te mai întorci. 

Despre el

El ți-a sugerat să îl folosești ca subiect în textele tale. Tu habar n-ai cum să scrii rânduri despre iubire fără să înjuri. Nu știai cum e să fie bine. Sentiment nou care îți trezește ocazional suspiciuni.

Ești într-o zonă nouă unde nu prea mai ai control absolut, dar nu simți deloc că te-ai pierdut. Paradoxal, te regăsești. Începi să devii tu din nou. Să fii happy. Uitasei. Ți-ai petrecut mare parte din viață într-o grotă, tu respirai doar în nuanțe de gri.

El vede versiunea bună a ta. Partea aia care credeai că nici nu mai există. Te face să înțelegi că poate nu ești cel mai rău om de pe planetă și te judeci ca fraiera pentru modul în care îți combați demonii. Și acum nu mai ești singură împotriva tuturor. Cu el ești safe. Powerful. Better. 

Brusc, toate clișeele devin adevărate. Chiar tu ești un clișeu ambulant. Dacă ți-ar fi spus cineva asta acum ceva timp, ai fi râs. Acum adori să trăiești așa.

El este, poate, cel mai bun lucru care ți s-a întâmplat. Și nu vrei să faci ceva stupid să îl pierzi. Și ți-e frică să nu îl dezamăgești. Ai nevoie de el. Rău. Ești ușor patetică și ai cele mai absurde gânduri. Și el te acceptă așa. God, ai ajuns să scrii cu sirop și parcă îți găsești mai greu cuvintele.

El te face să te simți specială și mișto și te privește de parcă ești magică. Și, când e lângă tine, chiar așa  ești. Sometimes home isn’t four walls, it’s two eyes and a heartbeat. 

To be continued.

 

Ea a crescut dorindu-și un erou

Ea a crescut dorindu-și un erou, având nevoie constantă de cineva, încercând cu disperare să găsească persoana care să îi transforme viața în mai puțin iad. Era un concept, o idee care i s-a impregnat în creier în copilărie și a fost alimentată de experiențele pe care le trăise. De cuplurile idilice pe care le-a văzut de-a lungul anilor și pe care devenea geloasă, de momentele de suferință, de zilele și mai ales nopțile în care se simțea singură ca naiba. Și tot ce voia era cineva care să o placă așa, messy cum era.

A încercat să își schimbe mindset-ul. Să se salveze singură. Să fie femeia aia independentă care s-a metamorfozat din fetița speriată. Să fie propriul ei erou. Dar devenise o combinație între cele două extreme. Și-a încălcat regulile și a ajuns iar tristă și needy. Nu putea să facă asta doar cu ea și era absolut normal. Era uman.

Și a fost rănită. I s-a frânt inima în cel mai brutal mod posibil. Genul acela care te face bucățele aruncate pe podea. Mai mult decât rimel întins pe față, zâmbete false și ochi triști. Genul care te schimbă și te lasă cu răni. Chiar și acum încearcă să se mai vindece. A trecut atât de mult timp de când a fost adevărata ea, încât a și uitat cine mai e. S-a pierdut. A început cu self doubts. Cu sentimentul că nu e destul de bună pentru nimeni. Cu overthinking legat de cele mai stupide chestii. Încă se luptă cu asta. Și nu e vina ei.

Apoi l-a cunoscut pe el. Și o privește de parcă se uită la soare, de parcă ar fi cea mai prețioasă chestie pe care o are. O atinge ca și cum e o păpușă fragilă de porțelan. E fascinat de ea. Cum nimeni n-a mai fost. Vorbește soft și îi oferă afecțiunea de care are nevoie. Și ea habar n-are cum să reacționeze. Dacă nu simte nimic și e totul o iluzie ți îl va răni și pe el cum a fost rănită ea? E prostuță ca naiba și își pune întrebări tâmpite. Nu vrea să îl piardă. Și e super speriată. Fuck, e îndrăgostită fără măcar să știe pe bune ce e aia dragoste. Dar este absolut sigură că viața ei s-a îmbunătățit. Se simte mai puternică și mai safe.

Și  speră că va ține și va deveni cea mai bună versiune a ei.

„I don’t need you to fix me. I need you to love me while I fix myself.”

 

Povestea tipului fraier

tumblr_static_7mhbecknnmskwoskg4gsw40gc

*Inspirată din realitate și finally nu e despre mine. Cred.

Într-o zi aproape frumoasă de toamnă, când frunzele se sinucid și își încheie cu sacrificiul suprem povestea de iubire, când le calci cu bocancii și fâșâie, când dimineața e din ce în ce mai frig; în fine, once upon a time, momentul contează mai puțin, o prințesă a secolului XXI s-a îndrăgostit.

Deosebit. I s-au aprins beculețele din creier ca instalațiile din brad, a simțit toate moliile în stomac și inima îi bătea ca tobele de la concerte. Acasă în castel, saliva cu capul pe pernă și cu gândul la el.

Să îl descriem puțin. Despre el se pot spune multe, dar ne limităm. Prima dată când îl vedeai te electrocutai puțin, niște elemente în creier îți luau foc și nu puteai să spui două cuvinte coerent. Era tipul clasic de bad boy, că nu putea să i se pună și ei pata pe unul care nu era basic af. Era frumușel, nu zic nu. Avea părul ăla ciufulit, privirea aia ușor pierdută care îi dădea un aer fake de inocență, jawline bine definit. Părea din filme patetice. Dar i-a perturbat liniștea și pacea săracei fete.

Long story short, prințesa și-a făcut o mulțime de filme în cap și visa deja la o viață fericită alături de personajul cu zâmbet de DiCaprio. Așa că s-a hotărât, a găsit momentul oportun și l-a căutat. Să știe și el ce se întâmplă și ce planuri minunate de viitor îl așteaptă. Bine, și eu am încercat puțin să o conving că atunci când Cupidon face ceva, trebuie să te conformezi.

Începutul e frumos, finalul e cam tragic. Clasic. Ea era acolo cu inimioare în ochi și interpreta fiecare răspuns de-al lui, el era în lumea lui patetică și mediocră. Prințesa se bucura de situație și spera că va veni și ziua când vor putea să trăiască fericiți și să îi arate și lui ce potențial are. Chiar credea că totul decurge bine. Un porumbel mesager azi, un mesaj mâine, un bal peste câteva săptămâni.

Până când a intervenit acest  blestem contemporan. SEEN-UL. Una dintre cele mai urâte invenții ale omenirii, care i-a cam frânt inima. Acum plângea cu lacrimi de crocodil, asculta Taylor Swift  și voia să înțeleagă de ce tipul fanteziilor ei ajunsese să o respingă. Poate era ocupat în luptele cu dragonii, încerca ea să îi găsească scuze.

Dar nu. Fraierul se întorsese la servitoarele lui din regat și nu era obișnuit cu ceva așa extravagant. His loss, babe. Va veni și ziua în care prințesa își va găsi soulmate-ul, iar tipul ăsta va regreta că a pierdut ocazia unică să aibă lângă el pe cineva care nici măcar nu era de nasul lui.

Sfârșit.

To be continued.

Poetry partea a treia parcă

Publication13

*Cred că mă inspiră vremea asta de toamnă că m-a apucat, lately, starea de poetă. Ce mă bucur când sunt așa artistă. Măcar atât mai fac cu viața mea. Whatever.

Prințesa conglomeratului de nori

Mi-e dor și scriu versuri patetice 

despre sentimente și viață și haos;

suntem un cosmos care

s-a format recent,

niște stele răsfirate undeva

pe un cer necunoscut pe

care ei îl privesc punându-și întrebări:

cine, unde, când, de ce?

Nici măcar noi n-avem răspunsurile,

dar nu contează.

Mă simt electrică aici în galaxie.

Intangibilă. În siguranță.

Ca și cum nu mă pot prăbuși niciodată.

Sau, dacă s-ar întâmpla, ar fi

mereu acolo cineva care să mă prindă.

Dar eu nu vreau să cad.

Îmi doresc să rămân aici pe nori, unde

problemele s-au simplificat.

Ia-mă de mână și spune-mi că

nu sunt un om rău cum mă

cred și că merit. Pls.

Vreau să simt că sunt completă, că

nu-mi voi lăsa rănile să te păteze de

sânge, că lacrimile de praf de stele nu

te îneacă și că atunci când mă

transform în individ evadat din ospiciu

continui să mă accepți.

Nu mă prea pricep

la relaționare. Sry. 

Scriu ca ciudata pe băncuță în parc.

Image result for octobrrr

Scriu ca ciudata pe băncuță în parc. Scriu ca boema cu ochelari de soare, geaca din denim oversized și bandana de housewife modernă. Măcar aici e aproape liniște. Și friguț, și soare. Mai beau câte o gură din cafeaua de 4,5 lei pe care mi-am luat-o de la Mc și îmi caut inspirația în orașul haotic. Poate aici îmi mai fac ordine în gânduri și prind o stare de ceva. Orice. Asta pățești cânad ai pauză de la curs două ore. Dar despre cum e facultatea până acum, în altă zi. Azi nu, cum spune cântecul ăla. Nu am chef azi. Nu că aș avea vreodată. Cred că sunt unul dintre cei mai lipsiți de entuziasm indivizi din câți cunosc. Mai ales în perioada asta. Am încercat să îmi înțeleg psihologic toate reacțiile.

Niciodată nu mi-a plăcut în mod special natura, dar aici e bine. Mai devreme am văzut un buldog francez. Nu sunt chiar așa multe frunze uscate, din păcate. Sad kitty face. Iubesc toamna, dar parcă anul acesta mi-am ignorat anotimpul  care are un loc special la mine în suflet. Sau pur și simplu nu mi-am mai putut concentra atenția pe nimic, iar asta vine la pachet. Aerul e rece și parcă aș avea nevoie de o îmbrățișare. Dar îmi amintesc că oamenii care mi-ar putea îndeplini dorințele sunt departe și eu, cu toată confuzia din ultima lună, nu mă mulțumesc cu oricine.

Am reușit să scriu o pagină și puțin fără să-mi verific telefonul. Până acum. Note for self, cumpără-ți o baterie externă. Revenind. Mi-am amintit că nu îmi plac oamenii și că sunt antisocială maxim. Aglomerație. Mijloace de transport. People. Fuck. În toată faza asta de „Nu mai știu nimic” și „Ce naiba simt” &co am avut discuții cu mine și pe tema asta, că parcă nu mai știam nici ce-mi place și ce nu. Dar asta e destul de clară. Mă vindec treptat. E normal, e o reacție la toți factorii ăștia exteriori și probabil interiori, percepții. Sunt un fel de Dorothy pe care a luat-o tornada. <<We’re not in Kansas anymore.>>

Mă mai uit din când în când la cum trec persoanele astea pe lângă mine, grăbite sau plimbându-se, cu fețe lungi, triste sau cu zâmbete, bătrâni, copii, cupluri. Etcetera. Și fiecare e în filmul lui, cu problemele lui, cu propriile gânduri. Cu proprii demoni. Fiecare dintre noi se luptă cu ceva zilnic. De când deschide ochii și constată că trebuie din nou să se ridice din pat și să reia rutina, până seara când adoarme cu oboseală și cu dor. Și poate asta te face să te simți mai bine. Să știi că nu ești singurul în grota cu dragoni aka bad phase aka perioada nașpa hai că nu mi-au ieșit metaforele.

Parcă mi-am mai revenit, mă simt mai inspirată decât am fost în ultimul timp. Scriu ca să mă vindec, știu că mereu m-am calmat singură și arta are puteri terapeutice. Și nici nu-mi pasă că nu are sens, că nu înțelege nimeni, că nu citește nimeni. E pentru mine. Și măcar, dacă transcriu asta când ajung acasă și o postez pe blog, știu că am făcut ceva astăzi.

Mi se vede umbra pe trotuar. Și nu spun nimic depresiv despre asta. Aș putea să fiu poetică, emoționantă până la lacrimi, clișeică în cel mai mare hal. Dar nu. Și poate doar trebuie să te hotărăști că e momentul să spui fuck it, să pui stop, să-ți oprești forțat tot negativul și să nu îl mai lași să te consume. Încă nu prea știu cum.

POETRY

tumblr_oo0l7pPul21qbx3vno1_500

Pe la începutul lunii m-a apucat iar scrisul de poezii. Azi a fost  una dintre acele zile când am vrut să-mi pun gândurile nașpa în ceva creativ și să mă înțeleg mai bine. Totul își revine într-un fel și constați că îți ești cel mai mare dușman. Cliché as fuck.

 

Healing myself 

Mi-e frig. Sunt haos

predispus la gripă și inimi frânte

care s-a dat cu capul de pereți

de prea multe ori în trecut

și acum nu mai știe să

facă diferența între real și

imaginar.

Vreau să mi se simplifice

cumva problemele, să le

șteargă cineva, să se transforme

în cenușă magică.

Hai să evadăm din labirintul minții

unde stăm captivi ca niște fraieri 

care au uitat cum era binele și

se pedepsesc și se sperie de răni.

Mi-au spus că dacă dorm uit,

dar în vise îmi apar aceleași

stări metamorfozate.

Vrei atât de mult să fie 

totul stabil, încât

ți-e frică să nu strici, să

nu ajungi o bombă

care explodează și distruge

tot în jur.

Te îmbraci, te încălzești,

începi să nu mai gândești

și să te ghidezi după

bucata de carne care ticăie.

Poate  va fi mai bine.