mironosița care plânge că se înjunghie singură

_MG_1150.JPG

E frig, frigul acela de noiembrie care te face să tremuri din toate încheieturile, îți face mâinile mai reci decât erau deja și îți amorțește simțurile. Tu găseai confort aici, în toamna târzie și zile mohorâte, dar parcă ești într-un film prost care de fapt se cheamă viață și aștepți să se schimbe ceva când totul e rutină. Te doare. Și ți-e milă de tine, dar știi că nu meriți nici cea mai mică bucată de compasiune.

Ai crezut că rănile ți s-au vindecat și demonii ți-au murit cu mult timp în urmă și nu mai ești clișeul ăla ambulant care îți provoca greață. Dar mai sângerezi și te mai bântuie când te aștepți mai puțin, fix atunci când crezi că ești într-o linearitate de aproape bine. Și vine așa, PUF, un val de mâzgălituri și te-ai dus iar la începutul sfârșitului. Unde gândurile tale joacă șotron și-ți sar toate în cap, lovindu-se zgomotos. Ca într-o jucărie de bebeluși care zăngăne. Ca într-o casetă care s-a blocat pe primele 3 secunde. Cadre suprapuse. Un conglomerat de moarte, mizerie, vulnerabilitate, iraționalitate. Frică. Ți-e frică să nu fi din nou cel mai rău om de pe pământ. Să nu rămâi singură. Să nu meriți.

Știi că poate nu îi iubești suficent de mult sau de bine pe oamenii care sunt cel mai bun lucru din viața ta. Care te-au scos din tornada ta de atâtea ori și care speri din toată inima să nu se sature, să obosească, să te abandoneze cu toate că nu i-ai învinovăți. Că niciodată nu ai fost destul de bună pentru nimeni și nimic și poate ești doar un dezastru destinat să stea mereu în preludiul transformării, în iluzia că va fi o versiune mai bună a sa, dar care ajunge fix în punctul din care a plecat, când nu fusese atins.

Ești mereu prinsă aici și ești propria ta victimă. Ești și propriul tău criminal, ca într-o poveste veche și romantică despre oameni care au nevoie de oameni ca să scape din infernul pe care și l-au construit singuri. Nu ai vrut asta. Nu ai semnat nicăieri, nu te-a întrebat nimeni, nu ai făcut nimic care să ateste că îți dorești să trăiești cu nebunia asta care nu îți permite să te bucuri ca o persoană normală, să iubești ca toată lumea, să fii fericită. Tu trebuie să-ți chestionezi fiecare acțiune, să fii suspicioasă și să nu te mai înțelegi. De parcă ți-ar plăcea să simți că ai o bombă cu ceas care e gata să explodeze la fiecare respirație. Nu ești o masochistă și suferi și tu când vezi cât rău îți faci. Încă te mai cauți înainte să te fi transformat în mironosița care plânge că se înjunghie singură. Dar ai din ce în ce mai des impresia că acea tu a murit.

Te zbați. Încerci. Respiri. Și uneori asta ar trebui să fie destul.

Reclame

Despre iubire și anxietăți

_MG_1053

Uneori te mai apucă gândurile de nebună, paranoia și tendința de a te autodistruge, pentru că încă mai simți că nu meriți ceva așa bun. Dar știi că îl iubești și că nu vrei să îl pierzi și că viața ta e mai bună cu el. Mult mai bună. Și te acceptă și te iubește așa messy cu toate imperfecțiunile tale și e fascinat, se uită la tine de parcă toate părțile nașpa nu ar exista și ai fi un înger pur lipsit de negru pictat. Și atunci știi că nu vrei să îl dezamăgești și că e un copil care te iubește și are nevoie de tine. Și te face mai fericită decât ai fost tu mai mult de jumătate din viața asta. 

Poate că scrii iar rânduri siropoase de zici că ești în filmele alea romantice clișeu, dar când îți e teamă îți pui fricile pe hârtie și observi că n-ai motive să te activezi. Că trăiești într-un fel de vis frumos și că singura ființă care te sperie ești tu. Iubirea e mai puternică decât haosul din tine și îți vindecă progresiv demonii. Și știi că te-ai transformat și nu ești persoana aia rea pe care ți-o imaginezi și care e doar o proiecție a minții tale obișnuite cu rolul de victimă, care începuse să se complacă așa și să creadă că nu-și mai revine.

Încă mai ești suspicioasă când totul e bine și crezi că vei face ceva ca să-ți distrugi cel mai safe loc de pe pământ. Dar te calmezi și știi că vei face să fie bine în continuare și experiența ți-a dovedit că nu tot ce gândești e adevărat, că uneori te autosabotezi și că el te iubește și așa și nu te lasă singură sub norișorul cu anxietăți. 

Oricum, știi că acțiunile vorbesc mai tare decât gândurile pierdute prin compartimentele creierului tău. Și vrei să îl vezi fericit, să știi că poți să fii acolo pentru el și să-i oferi susținere și iubire. Că nu te minți singură și că încă înveți să trăiești într-o poveste frumoasă.

Când scriu poezie aka niște artă neînțeleasă

IMG_0386

*N-am mai scris o poezie aici de prea mult timp, habar n-am când; ăsta era modul meu să mă descarc cândva, când eram copilul ăla care se plimba cu agenda și scria pe holuri sau în ore; poate merge și acum. 

lost.jpg

Ți-ai pierdut statutul de homeless

și ți-ai găsit casa în brațele lui

– clișeul perfect în care prințesa

trăiește happy ever after-ul; dar

pe tine încă te mai bântuie

propria ta stafie, ceea ce ai fost

și poate vei rămâne în adâncul

tău pentru totdeauna.

Uneori ești din nou fetița speriată

de întuneric care doarme

cu lumina aprinsă și cu

ursulețul de pluș ca să o apere.

Alteori ești haos în cea mai

pură formă, ești o femeie incapabilă

să-și gestioneze emoțiile și gândurile

care va exploda ca o grenadă

și va răni fiecare creatură din jur.

Știi că ei te iubesc, dar oare

certitudinile te fac mai puțin nebună?

Ia-mă de mână și spune-mi,

din nou, că nu mă voi mai simți

într-o roată de hamster și

că sunt mai mult decât

niște pânze de păianjen care-mi

blurează creierul, panici și lacrimi.

Hai să plecăm undeva, să fie

pace, liniște și apus.

Ești și tu lost.jpg? Și dacă da, cum m-ai găsit?

Despre el II

_Get you a man that can teach you things and not just fuck you_

Cu el înveți că iubirea nu e roz sidefat, e o nuanță murdară și spălăcită care variază. Nu e perfectă și degeaba toate filmele și melodiile și cărțile ți-o prezintă așa. Când erai mică aveai o altă perspectivă care nu era deloc bazată pe realitate, pentru că modelele tale nu existau. Acum te redescoperi în fiecare zi, înveți să reacționezi, să gestionezi situații, te maturizezi.

Fuck it, îți pui un milion de întrebări absurde și te seacă gândurile. Dar știi că acolo, în brațele lui, când te sărută pe frunte și se uită la tine de parcă ești soare, nu mai contează nimic. Uneori nu e cum ai vrea tu să fie și ești fraieră. Uneori te gândești că nu e aici pentru tine și îți dai seama că nici tu nu ești acolo pentru el.  Ți-e greu să înțelegi multe. Mai ales că aveți și vieți separate. Dacă nu e cum vrei tu, e greșit. Și e greu ca dracu’. Uneori uiți de ce lupți și uiți toate părțile pozitive. Că așa ești tu. Așa sunteți voi. Un echilibru dezechilibrat.

Pentru că, probabil, ți-e frică. Și știi că simți. Tu n-ai mai simțit așa ceva. Înveți să încerci, să depui efort real. Nimeni nu spune că, de fapt, iubirea chiar e mai complicată decât pare. Cu el înveți că gara e locul unde vrei să plângi. Sau că trenul e locul unde scrii și nu plângi că te văd oameni.

Cu el ești fericită. Ți se duce dracu’ și resting bitch face. Și când îi vezi zâmbețelul de copil fericit știi că aia e imaginea care vrei să-ți mai lumineze creierul. Că vrei să fie așa mereu. Mai ales datorită ție. 

Știi că poți să îi spui absolut orice și nu te judecă. N-ai treaba asta cu oricine, sunt oameni care nu au parte niciodată de tipul ăsta de chimie. Așa că ar trebui să te simți privilegiată. El își cere scuze de fiecare dată când te enervează și te învață și pe tine să faci la fel, cu tot orgoliul tău. Tu ești defensivă. Nu prea știai ce sunt alea compromisuri. Dar știi că el merită. Știi că el e persoana aia pe care ai putea-o privi jucând LOL o oră fără să te plictisești. Cu el înveți să primești și să oferi afecțiune.

Și ți-e dor de el mereu, trăiești în etape în care intensitatea asta se modifică. Știi că ții la el cum nu ai mai ținut vreodată la cineva. Și nu, iubirea nu e perfectă, dar tu decizi dacă vrei pe cineva atât de mult încât să faci să fie okay.

Ai ajuns să scrii texte cu sirop care poate par patetice, pentru că ți-e destul de greu să găsești cuvinte potrivite pentru a descrie toate stările tale. Uneori ești confuză, dar îți dai seama că ți-e mai bine.

Maybe love is two imperfect people trying their best for each other.

Better days

IMG_4587

Stai afară la soare cu laptopul în brațe și bei niște vin. Este cald, mai adie vântul, porți o rochie și părul tău roșcat pare de foc în bătaia razelor. De când voiai să scrii ceva care nu mai e dominat de nuanța aia persistentă de tristețe pe care ai întors-o pe toate părțile în ultimele luni. Respiri aer curat și în sfârșit te bucuri de un moment. Ăsta, acum, când tastezi în natură cu licoarea roșie lângă tine. Respiri. Și toate dramele sunt puse pe pauză și te privești ca o ființă boemă din secolele trecute care își manifesta emoțiile cu stilou și hârtie.

Ai ajuns la concluzia că nu ești victima unei povești. Ești prințesa războinică. Și viața e mai mult, tu ești mai mult, noi suntem ceva în plus față de lacrimi și negru. Uneori devii așa pseudo-filosofică, dar știi că principiile tale sunt adevărate și ar trebui să le înțelegi, să te ghidezi după ele, nu doar să le rostești. Și e greu. Tu ai fost obișnuită să dresezi dragoni, nu să mergi în război. Nici măcar nu știi cu cine te tot luptai. Cu ei? Sau mai mult cu tine? Ți-ai pus sare peste răni ca o masochistă în toți acești ani și ai așteptat să vină cineva cu un antidot miraculos, de parcă asta ar fi fost soluția tuturor problemelor tale.

Dar a apărut el și nu ai mai fost singură împotriva lumii. Și, cu toate astea, ceva nu era bine. Tu habar n-aveai cum se simte binele, nu știai dacă meriți, dacă ești destul pentru un alt om. Aveai demonii tăi. Credeai că vei rămâne permanent în groapa cu frici și overthinking, unde găseai confort doar pentru că erai prea speriată ca să pleci. Înveți să îi controlezi, să te accepți, să iubești, să privești și din altă perspectivă. Înveți să ai zâmbetul tău de copil care apare din ce în ce mai des în ultimul timp. Înveți că ești importantă și meriți.

Și ceva clișeico-siropos cu iubire și fericire și schimbare. Anul trecut nu credeai că ajungi aici, așa. 

Poate nu e mereu totul perfect, nici nu va fi vreodată, dar înveți ce e fericirea și cu ce se mănâncă. 

Iubirea din RATB

Image result for distance tumblr

Într-o zi târzie de martie unde niște raze timide de soare încercau să se facă remarcate, tu de duceai acasă cu autobuzul ca într-o rutină care te seacă. Erai acolo cu gândurile tale încâlcite, ruptă  de realitatea exterioară. Deodată, remarci în fața ta un cuplu. Îți e destul de incertă vârsta lor, între final de generală și început de liceu, părea că și ei au terminat o zi lungă. Ea avea inocența aia pe care la tine în privire nu a văzut-o nimeni vreodată. El avea puțin din aerul de tip rău care devenise bun pentru ea. O mângâie pe față, îi spune ceva ce nu înțelegi și o privește fix cum el te privea pe tine, cu afecțiunea aia, de parcă e soarele și se rotește în jurul ei. O ia în brațe strâns și îi zâmbește ca un copil. Ea coboară, nu se despart cu spectacol, sunt conștienți că se vor revedea curând. Și așa se termină pentru tine filmul poveștii lor de iubire.

Și îți amintești cât de dor îți este de el. Cum pe tine nu te țin strâns niște brațe acum, nu te calmează nimeni, nu se uită la tine de parcă ai fi cea mai importantă ființă din Univers. Tu doar aștepți momentul ăla în care vă vedeți din nou. Și până atunci, te descurci cum poți. Mai scrii două rânduri, te mai uiți pierdută pe geam, mai cumperi un bilet de tren. Reziști.

Primul drum cu trenul sau despre distanță

IMG_3933

Este cinci dimineața cu o aromă de februarie ploios, ieși din bloc în întunericul și liniștea Bucureștiului de dinainte de haosul zilei. Mergi cu pași grăbiți și un bagaj pe care îl cari, te mai uiți la picăturile care cad nervoase și aștepți autobuzul. Tu și alte zeci de oameni. Pentru ei această azi poate că este doar o joi normală. Pentru tine e cu siguranță mai mult de atât. La metrou e frig și speri să nu fie și pustiu. Constați cu încântare că nu ești singura. Aștepți în tăcere, cu toate că la tine în cap gânduri și imagini se derulează fără oprire, ca într-o casetă stricată. Nu e cea mai bună oră la care să ieși din casă, dar uneori te mai sacrifici. Ți-e puțin teamă să nu te rătăcești, să nu ajungi la timp, să se întâmple ceva. Ești în gară. Te plimbi confuză câteva minute, până găsești trenul care te va duce a c a s ă. Stai pe peron în zgomot și privești dezorientată agitația.

Trenul e aproape gol.  Ești surprinsă de cât de nou pare. Afară e încă întuneric și nu vezi aproape nimic. Asculți niște muzică și ora pe care o ai de petrecut aici se evaporă. Ajungi în altă gară, mai tristă și mai lipsită de populație. Tu, un angajat CFR și probabil un alt călător. Și o familie mare de câini unde remarci patru puiuți care aleargă în toate direcțiile cu mutrele lor fericite. Plus o bătrână cerșetoare care își povestește jumătate de viață în două minute. Aștepți. Nu e frig, e chiar frumos. Faci o serie de poze, un fel de estetica urâtului. Urci în cel de-al doilea tren, care îți dă peste cap părerea inițială. Dar ce sunt 30 de minute în mizerie pentru câteva zile de iubire? 

Și știi că în curând va trebui să o iei de la capăt, că viața ta se împarte între gări, trenuri și orașe. Că distanța e un concept de căcat care ți-a mai făcut rău până acum. Că devine mai ușor să pleci, pentru că ajungi să te obișnuiești. Dar de fiecare dată când ajungi înapoi te apucă dorul de el. Practic, de asta te mai întorci.