-Noi suntem fericite? -Nu prea…

 

IMG_7651.JPG

Știu, e abia al doilea articol de săptămâna asta. Sunt iar o mamă denaturată care își abandonează blogul. Ideea e că de la un timp nu mai am stare să fac nimic. Nu pot să mă concentrez. Mă holbez pe pereți și mă uit peste feed-ul de la Facebook sau de la Instagram. Sunt în rutina școală – încercare nereușită de a face ceva productiv – somn.

Zilele trecute aveam o discuție deep cu prietena mea cea mai bună. Nu că asta ar fi ceva ieșit din comun. Dar am ajus la întrebarea „Noi suntem fericite?” Și mi-am analizat ultimele luni și mi-am dat seama că răspunsul e „Nu prea.” Adică mereu încercăm să mimăm fericirea și să părem încadrabili în limitele normalului. E mai bine să afișezi un zâmbet fals decât să pari un depresiv care plânge într-un colț. Dar e haos. E obositor. Căutăm distrageri temporare. Și da, avem momente mici de vag fericire în care râdem din chestii de duzină, dar știm că de fapt ne mințim. Că realitatea e alta. Și că poate toți experimentăm cam aceleași stări, aceleași trăiri negative.

Peste tot se promovează chestiile funny. Și nu condamn societatea pentru asta. Vrei să îi scoți pe oameni din ale lor. Dar nimeni nu spune că e dispus să te asculte, că e normal să ai faze proaste. Pentru că așa suntem educați, să ținem pentru noi și să ne adaptăm. Ești certat că n-ai de ce să te simți așa. De parcă ție ți-ar plăcea. Clar, pe lista mea de planuri de viitor era să am cea mai nasoală stare posibilă. GOALS.

Ce mi se pare mie cel mai frustrant este faptul că fix atunci când crezi că ți-ai revenit, ai o zi nouă de căcat care îți amintește că lupți degeaba. Și că pierzi controlul.

Recunosc tot ce scriu aici pentru mine. Știu că e trist și că aberez, dar ar trebui să se vorbească mai des despre cum e okay să nu te simți mereu okay. Și că dacă ai nevoie de ajutor, trebuie să îl cauți. Și să accepți. Și că poate acum nu ești fericit, dar la un moment dat vei fi. Mi-e mie greață de la cât de clișeice și de 12 ani sunt rândurile astea.

Mai jos e un CLIP în care vorbesc puțin despre asta, cu niște cadre de tentativă artistică metaforică:

This too shall pass. Îmi tot spun asta sperând că o să se întâmple. Uneori mai ești și la pământ și te simți puțin egoist că sunt oameni care au probleme mult mai mari, cu toate că știi că e greșit.

Ce mai fac eu când ar trebui să învăț pentru BAC?

publication1

Mai am 4 luni până la magicul examen care îți testează maturitatea, cum le place oamenilor să spună. De fapt, e doar un moment obligatoriu pe care se pune mult prea mult accent. Eu nu sunt stresată absolut deloc și mă uit în jur cu uimire și confuzie, pentru că văd cum lumea ia totul foarte în serios. Problema e la mine, dar cred că abordez situația corect și că mă descurc.

Așa că timpul meu liber, pe care chiar îl am, nu e plin de caiete pline cu informații sau culegeri cu teste.

Scriu pentru blog. Îmi place să cred că am ajuns să mă ocup de căminul meu virtual. Așa că îmi tot gândesc articole. Mi se pare important să nu uiți de hobby-uri.

Ies cu câinele. Cu toate că a devenit mai mult o rutină, să îl plimb pe Misha Câinele Iubirea mea necesită destul de mult timp. Și e super relaxant. Un fel de aventură, dacă pui toate întâlnirile cu ceilalți posesori de câini.

Fac poze, adică îmi dezvolt talentele astea fotografice.

Citesc. Și nu romane gen „Ion”.

Mă uit la seriale. Și stau ca leguma.

Mai și ies din casă, ce să fac.

Uneori mai învăț spaniolă. Sau fac caligrafie. Sau pictez.

Cred că ăsta e un scurt rezumat al vieții mele, cu mici minusuri.

Dar, după cum se poate observa, aș face orice altceva. Mai bine mă holbez la un perete sau învăț chineză. Nu mă înțelegeți greșit, asta nu înseamnă că nivelul meu de cultură e scăzut și că merg pe principiul „Semințele același gust are.” Da, e destul de important, dar nu trebuie să îți oprești viața în fața unei uși pe care scrie BAC și să rămâi acolo. Te mai plimbi și tu.

Notă: Eu sunt okay din punctul de vedere al improvizării, știu să adaptez, oricum mă descurc. Nu mă lua ca exemplu, articolul a fost scris dintr-o perspectivă strict subiectivă. Poate că îmi iau multe înjurături sau comentarii negative că am postat asta, dar e o părere sinceră. Nu mi se pare normal să nu mai faci nimic altceva cu viața ta.

Da, mai și filmez și editez. Clip nou, pe subiect:

4 luni de vlog și brioșe roz

img_7261

Hello, beautiful people!

Clipul de săptămâna aceasta este acum pe Youtube și am ieșit puțin din tiparul celorlalte videouri. Cu brioșe și viața e roz și roz este lumea toată. Ceva drăguț și vag artistic, cred. Nu scriu rețeta și aici că n-are rost. Au ieșit okay, aștept feedback pozitiv și de la prietenele mele care se vor convinge că nu încerc să le otrăvesc.

Ideea de THINK PINK e o treabă pe care încerc să o accept treptat, să îmi schimb stilul de viață și să mă autosugestionez pozitiv. Pentru că chestiile nasoale se întâmplă oricum. Și nu pot să faci ceva important cu viața ta dacă toată ziua stai și suferi și te consume ca fraiera.

Astăzi se împlinesc și 4 luni de când am canalul, așa că la mulți ani mie. Dacă ai vreo sugestie, aștept. Ignoră thumbnail-ul dubios.

 

Peace & Love

Ultimul semestru din ultimul an

anigif

Azi, 13 februarie, începe semestrul care încheie cei 4 ani de liceu în care am reușit să rămân psihic stabilă și să nu omor pe nimeni. Cu toate că viața propriu-zisă în instituția aceasta de învățământ nu este deloc cum o vedeam în desene și filme, te schimbă. Încă am mixed feelings.

Jumătatea de a XII-a a trecut destul de repede. Nu am făcut nimic special, nu mă agit cum văd că face lumea în jurul meu. Eu sunt calmă. Habar n-am cum am terminat cu medii așa mari, dar cred că prezența ajută și ea la ceva. Scriam cândva că mi-am luat dulap. Nu l-am folosit aproape deloc, uneori mă mai duc acolo random să văd ce mai face. Încă îmi mențin părerea și cred că istoria pentru BAC nu mă ajută cu nimic. Mă apucaseră revelațiile cu facultatea, dar m-am calmat și tot la Jurnalism merg.

Știu că a mai rămas foarte puțin până se termină tot și trebuie să plec. Am un TO DO list cu chestii pe care să le fac până părăsesc povestea asta. Să fie ceva memorabil. Încă mă gândesc serios la ceva legat de ultimul clopoțel sau ceva în genul. Oricum, încerc să mă pregătesc să ies din rutină și să îmi încep cu adevărat viața de adult. Că tot singură și independentă sunt.

Dacă încep să fiu clișeică și siropoasă, voi spune că niciodată nu voi mai avea șansa asta, că sunt ultimele luni în care mă aflu în această postură și că peste ani îmi voi aminti de ceea ce se întâmplă acum. După cum ai văzut și în gif, nu a fost un “cimitir al tinereții mele”, mai mult ca o școală de corecție, un spital de nebuni sau o închisoare unde am devenit un fel de individ răzvrătit împotriva sistemului care s-a format frumos și a ajuns la o serie de valori și consatări după care se ghidează în prezent.

Supraviețuiesc, cu iubirea mea câinele și CAFEA.

CLIP NOU, BTW:

Cum mai e viața cu un câine

img_6739

De când ai câine, viața ți se schimbă. Clar. Pe lângă redecorările inoportune și zgârieturile de pe picioare, ai un program prestabilit de plimbare, înveți să gestionezi situații în care nu credeai vreodată că vei ajunge și profiți de iubirea necondiționată a unei ființe cu blană care te privește angelic. Asta atunci când nu te ignoră. Pot spune că mi-am dezvoltat deja instinctele materne pentru viitorii mei câini și că habar n-am ce voi face când va trebui să plec la facultate.

Mersul afară în lesă cu un câine poate fi o aventură. Probabil majoritate oamenilor care mă văd cred că sunt nebună, pentru că eu vorbesc cu el. Și nu neapărat chestii de câini. Dar e o ființă, te înțelege. Îi explic, îi povestesc, vorbesc într-una. Culmea ar fi ca la un moment dat să îmi și răspundă. Și generala întrebare „Ce mănânci acolo?” cu încercarea să îl îndepărtezi de obiectul respectiv, dacă nu intervin mârâitul și posesivitatea.

Când te văd cu un câine, oamenii se împart în 3 categorii, cel puțin identificate de mine.

1. Cei care se sperie sau nu sunt fani câini. Eu îi înțeleg, fiindcă mi-e frică de câinii străini și sunt în stare să ocolesc trei metri. Cu toate că poate nu e justificat.

2. Cei cărora le plac câinii. Și îl mângâie, îi vorbesc, d-astea. Așa am început să socializez, în mod surprinzător. Nu, n-am ieșit la agățat așa. Cele mai frecvente întrebări care ți se adresează?” Câți ani are?” Și rămân ușor confuzi când le spui că are abia luni, „Ce rasă e?” și, preferata mea, „Cum îl cheamă?” Mă simt puțin ca la interogatoriu, dar e destul de amuzant să le explici că îl cheamă Misha, e băiat și are nume rusesc. Când mătușa mea i-a spus asta unui bătrânel care era destul de indignat că n-are un nume românesc, a întrebat-o de ce nu la- botezat Putin. Mă abțin. Btw, am cunoscut un câine pe care îl chema Vasile. Era buldog francez.

3. Posesorii de câini. Care au, în mare parte, pekinezi sau bichoni. Și pe care îi iau în brațe, care vin și mârâie și latră. Ne-am mai întâlnit și cu husky, primul pe care l-am văzut când l-am scos prima oară în lesă și de care m-am speriat maxim, având în vedere că m-am trezit cu el lângă mine fără stăpân. Foarte interesant cum începeți să vă cunoașteți, îți povestesc despre animalul lor, vă vedeți din când în când, îi recunoști. Într-o dimineță când mă duceam la liceu, un nene m-a salutat. Și nu, nu eram cu Misha.

Am spus mai sus că nu am făcut nicio cucerire. Dar asta nu înseamnă că nu am fost abordată de dubioși.

Cum îl cheamă? Misha. Și pe tine?

Și

E cuminte? Da. Și tu?

Bonus, clipul de săptămâna aceasta este cu ființa minunată cu blană. Sorry de thumbnail-ul nașpa și de focalizare proastă, dar cineva *tuse* a mișcat trepiedul.

P.S: Pe el îl găsiți pe contul lui de Instagram https://www.instagram.com/mishathegoldendog/ 

Broken Hearted: Photo Shooting

img_5748

Suferința din iubire este una dintre cele mai întâlnite teme din literatură și muzică de-a lungul istoriei. Pentru că implicarea emoțională duce și la inimi frânte.

Aceste poze nu sunt din gama Vai, ce frumos sunt aranjată, ci constituie o exteriorizare a unor sentimente. Cu toții trecem prin așa ceva la un moment dat. Când abia mai poți să respiri, să mănânci, să ieși din casă fără să simți că nu mai ai niciun sens din cauza asta.

Fie că e consumată, neîmpărtășită sau altă posibilitate, iubirea aceea te-a marcat într-un fel.

Fiecare va interpreta, oricum, diferit.

Poate nu e cine știe ce artă, dar am realizat tot singură, de la idee până la utilizarea trepiedului și a self timer-ului. și este primul meu proiect de acest gen. Mi-am pus aici o bucată de suflet.

img_5750

img_5752

img_5753

img_5757

img_5764

img_5769

img_5780

img_5781

img_5802

img_5812

img_5829

img_5838

img_5840

img_5857

img_5859

img_5860

img_5864

img_5866

img_5778

“You inspired me. You changed me in an irreversible way. I see this place we live in differently, I act different, I have some new favourite memories. Even my mantras are others. But I am a better version of me, because of you.

Scrisoarea de Crăciun a câinelui

15370022_1239113392862787_2005644350190434814_o

Dear Santa, eu sunt Misha, un puiuț de Golden Retriever care a împlinit de curând șase luni. Nu am înțeles foarte clar care e treaba cu tine, încă nu am capacitatea să procesez prea multe aspecte care mă înconjoară. Dar îți scriu. Și știu că exiști, că vei citi scrisoarea mea și că poate îmi îndeplinești dorințele.

Voi fi sincer cu tine. Nu am fost un copil cuminte. Am momente destule de îngeraș, dar mă mai apucă periodic niște reacții pe care nu pot să le controlez. Nu dau tot din casă acum, dar am făcut destule de când stau într-un apartament micuț. Am ros cablul de la net. Trecea fix pe lângă preșulețul meu și tentația a fost mult prea mare. Și asta nu e tot ceea ce a făcut cunoștință cu dinții mei. Mi-am testat aceste talente și cu un colț de bibliotecă și cu niște prag. Cam atât. Cred. Să-ți spun că mă atrage mâncarea de pe jos? Mi-au tot spus că noi, câinii, nu avem voie, dar ei nu înțeleg ce foame ți se face când simți atâtea mirosuri pe stradă. Sunt sociabil, să știi. Comunic cu restul câinilor, cu toate că unii dintre ei sunt mici și urâți și mârâie la mine. Oamenii pe care îi întâlnesc sunt mult mai drăguți și mă și mângâie. Și pisicile mi se par niște creaturi fascinante. Și enervante.

Poate că sunt ușor narcisist. Dar sigur e trăsătură preluată din familie, că îi tot văd că se uită în oglindă înainte să plece. Nu știu cum să îți mărturisesc asta, dar când eram bebeluș făceam pipi în casă. Și veneau cu multă hârtie igienică și o găleată mare roșie și strângeau după mine. Dar acum nu mai avem problema asta. Am mai crescut și am înțeles că trebuie să ies afară. De la un timp sunt posesiv și încep să mârâi și să am tentativa să mușc. Dar nu vreau să îi fac rău nimănui din casă, pur și simplu mai am niște faze. Uite ceva important ce ar trebui să știi: am mușcat-o pe Betty de mână. Dar îmi era rău și nu am știut cum să reacționez. Inițial ea s-a supărat pe mine, dar a înțeles că a fost justificat. Și, oricum, am încercat să ne împăcăm, m-am așezat în fața camerei ei ca să o aștept. Îmi place de ea. Mă strigă, de cele mai multe ori, Iubire. Și mă bagă în seamă, cu toate că îi aduc toate jucăriile mele pline de salivă. Și mă scoate la plimbare. Mă iubește. Clar.

Poate că eu sunt Grinch-ul care a mâncat Crăciunul. Nu mă impresionează nici luminițele, nici Home Alone și nici coarnele alea de ren pe care încerca Betty cu disperare să mă facă să le port. Aparent, nu sunt comestibile. Dar tot vreau să vii. Nu știu sigur ce îmi doresc pentru mine, am de toate. Mâncare, jucării, o căsuță a mea.  Ai grijă, te rog frumos, de stăpânii mei. Nu îmi place să îi văd triști și știu că sunt cel mai frumos și mai deștept câine de pe pământ și datorită lor. Îi iubesc.

Ți-am atașat și o poză cu mine ca să vezi ce față angelică am.

P.S: Uite, Betty are un vlog în care am apărut și eu cândva. Azi a postat clipul ăsta de mulțumire.