Jurnalul vieții cu un câine

IMG_9086

Viața cu un câine este, clar, interesantă. Am scris AICI și AICI despre cum este să conviețuiești cu minunata creatură într-un apartament, ce atribuții în plus dobândești și câte chestiuni noi înveți. De curând, am rămas singură acasă două săptămâni cu Misha Câinele (vezi Instagram). Cu toate că am stat cu el de când era bebeluș, a fost diferit să petrecem atât de mult timp împreună doar noi. Adică pe lângă faptul că a trebuit să am grijă de mine, a mai fost și el. Mamă de câine cu normă întreagă, chiar m-am descurcat mai bine decât mă așteptam.

Unul dintre aspectele cu care nu prea eram obișnuită a fost trezitul de dimineață. Adică pe la 6 și ceva, cu toate că în ultimele zile și-a dat și el seama că dacă e liniște în casă poate să doarmă mai mult și am ieșit chiar pe la 8 fără.  Mi se pare un avantaj major la a avea câine faptul că te obligă să te plimbi de trei ori pe zi. Adică serios acum, probabil aș fi stat ca leguma sinistrată, dar așa a trebuit neapărat să iau niște aer. Nu cred că în alte condiții m-ar fi apucat pe mine plimbatul de nebună prin cartier.

Foarte interesant pe stradă e că socializezi cu alți stăpâni de câini sau cu oameni care vin să-l mângâie pe Misha. Nu că n-ar exista și tantici care se uită la el ca la un extraterestru și fac afirmații nesimțite, dar nu vreau să fiu rea în acest articol așa că hai să continuăm cu pozitiv. Cum spuneam, posesorii de astfel de animale sunt oameni mișto care vorbesc cu tine ca niște părinți responsabili, cu detalii și tot tacâmul și care te salută când te văd, cu toate că tu habar n-ai cum îi cheamă. Și copiii au cele mai drăguțe reacții posibile. Unul de vreo 5 ani așa, m-a întrebat super serios dacă înțelege română. El mai știe și engleză și spaniolă uneori, dar da, româna e limba lui nativă.

Foarte housewife modernă, i-am gătit. Pentru că în dieta lui echilibrată de câine este inclus și orezul simplu cu conservă. N-am mai făcut atâta orez niciodată în viața mea, dar e bine că am învățat ceva nou.

Având în vedere că are aproape un an, așa că teoretic încă e un pui, este destul de normal să mai aibă mici crize. De exemplu, posesivitatea. Adică acel moment când îl apucă mârâitul pe chestii mici pe care crede că vrea să i le ei, cum ar fi covorul lui în legătură cu care am avut o ceartă majoră. Dar se calmează. Ca să înțelegi un câine, trebuie să gândești ca un câine. Mai am de lucrat la faza asta.

Cu toate că în momentul de față nu suntem într-o fază prea bună, în sensul că vineri m-a mușcat și acum am o frică nejustificată de care ar trebui să scap, tot cel mai minunat câine de pe planetă rămâne. Suferă în tăcere, are dureri de creștere și e normal să aibă și nervi random. Nu e el genul de câine agresiv, dar acum ar trebui să îmblânzesc fiara și să îmi conving creierul că nu mi se întâmplă nimic.

În concluzie, cam așa e să ai un câine. Merită tot părul care ți se adună pe haine și toate reacțiile de tâmpițel pentru iubirea necondiționată și fața lui de scump. Mai multe detalii în vlogul documentar de mai jos:

Anunțuri

Vlog dubios numero 21

capture-20170315-121214

După clipul tristuț de săptămâna trecută, am revenit cu ceva mai funny. Și am ajuns la constatarea că viața mea chiar e interesantă și că sunt mișto. Eu și sora mea de suflet, într-o minunată dimineață de marți. N-ai cum să te plictisești cu noi. Zici că suntem într-un film. O comedie romantică. Plus puțină dramă. Că așa trebuie să fie.

Serios acum, nu știu dacă îi pasă cuiva despre cum fac eu cafea aici sau ce îmi mai debitează creierașul, dar m-am distrat. Și sunt naturală și nu forțez nimic.

Cine n-ar vrea o tipă care face cafea, sandvișuri și e amuzantă? Jokes on you I’m awesome.

Narcisism puțin.

Articolul ăsta e ca să-mi promovez vlogul, așa că nu spun prea multe. E cu vibe-uri pozitive. Ai grijă de tine, hidratează-te, respiră, d-astea. Pace. Kissez. Love. Mulțumesc că mă citești sau că te uiți la clip. Happy Wednesday.

-Noi suntem fericite? -Nu prea…

 

IMG_7651.JPG

Știu, e abia al doilea articol de săptămâna asta. Sunt iar o mamă denaturată care își abandonează blogul. Ideea e că de la un timp nu mai am stare să fac nimic. Nu pot să mă concentrez. Mă holbez pe pereți și mă uit peste feed-ul de la Facebook sau de la Instagram. Sunt în rutina școală – încercare nereușită de a face ceva productiv – somn.

Zilele trecute aveam o discuție deep cu prietena mea cea mai bună. Nu că asta ar fi ceva ieșit din comun. Dar am ajus la întrebarea „Noi suntem fericite?” Și mi-am analizat ultimele luni și mi-am dat seama că răspunsul e „Nu prea.” Adică mereu încercăm să mimăm fericirea și să părem încadrabili în limitele normalului. E mai bine să afișezi un zâmbet fals decât să pari un depresiv care plânge într-un colț. Dar e haos. E obositor. Căutăm distrageri temporare. Și da, avem momente mici de vag fericire în care râdem din chestii de duzină, dar știm că de fapt ne mințim. Că realitatea e alta. Și că poate toți experimentăm cam aceleași stări, aceleași trăiri negative.

Peste tot se promovează chestiile funny. Și nu condamn societatea pentru asta. Vrei să îi scoți pe oameni din ale lor. Dar nimeni nu spune că e dispus să te asculte, că e normal să ai faze proaste. Pentru că așa suntem educați, să ținem pentru noi și să ne adaptăm. Ești certat că n-ai de ce să te simți așa. De parcă ție ți-ar plăcea. Clar, pe lista mea de planuri de viitor era să am cea mai nasoală stare posibilă. GOALS.

Ce mi se pare mie cel mai frustrant este faptul că fix atunci când crezi că ți-ai revenit, ai o zi nouă de căcat care îți amintește că lupți degeaba. Și că pierzi controlul.

Recunosc tot ce scriu aici pentru mine. Știu că e trist și că aberez, dar ar trebui să se vorbească mai des despre cum e okay să nu te simți mereu okay. Și că dacă ai nevoie de ajutor, trebuie să îl cauți. Și să accepți. Și că poate acum nu ești fericit, dar la un moment dat vei fi. Mi-e mie greață de la cât de clișeice și de 12 ani sunt rândurile astea.

Mai jos e un CLIP în care vorbesc puțin despre asta, cu niște cadre de tentativă artistică metaforică:

This too shall pass. Îmi tot spun asta sperând că o să se întâmple. Uneori mai ești și la pământ și te simți puțin egoist că sunt oameni care au probleme mult mai mari, cu toate că știi că e greșit.

Ce mai fac eu când ar trebui să învăț pentru BAC?

publication1

Mai am 4 luni până la magicul examen care îți testează maturitatea, cum le place oamenilor să spună. De fapt, e doar un moment obligatoriu pe care se pune mult prea mult accent. Eu nu sunt stresată absolut deloc și mă uit în jur cu uimire și confuzie, pentru că văd cum lumea ia totul foarte în serios. Problema e la mine, dar cred că abordez situația corect și că mă descurc.

Așa că timpul meu liber, pe care chiar îl am, nu e plin de caiete pline cu informații sau culegeri cu teste.

Scriu pentru blog. Îmi place să cred că am ajuns să mă ocup de căminul meu virtual. Așa că îmi tot gândesc articole. Mi se pare important să nu uiți de hobby-uri.

Ies cu câinele. Cu toate că a devenit mai mult o rutină, să îl plimb pe Misha Câinele Iubirea mea necesită destul de mult timp. Și e super relaxant. Un fel de aventură, dacă pui toate întâlnirile cu ceilalți posesori de câini.

Fac poze, adică îmi dezvolt talentele astea fotografice.

Citesc. Și nu romane gen „Ion”.

Mă uit la seriale. Și stau ca leguma.

Mai și ies din casă, ce să fac.

Uneori mai învăț spaniolă. Sau fac caligrafie. Sau pictez.

Cred că ăsta e un scurt rezumat al vieții mele, cu mici minusuri.

Dar, după cum se poate observa, aș face orice altceva. Mai bine mă holbez la un perete sau învăț chineză. Nu mă înțelegeți greșit, asta nu înseamnă că nivelul meu de cultură e scăzut și că merg pe principiul „Semințele același gust are.” Da, e destul de important, dar nu trebuie să îți oprești viața în fața unei uși pe care scrie BAC și să rămâi acolo. Te mai plimbi și tu.

Notă: Eu sunt okay din punctul de vedere al improvizării, știu să adaptez, oricum mă descurc. Nu mă lua ca exemplu, articolul a fost scris dintr-o perspectivă strict subiectivă. Poate că îmi iau multe înjurături sau comentarii negative că am postat asta, dar e o părere sinceră. Nu mi se pare normal să nu mai faci nimic altceva cu viața ta.

Da, mai și filmez și editez. Clip nou, pe subiect:

4 luni de vlog și brioșe roz

img_7261

Hello, beautiful people!

Clipul de săptămâna aceasta este acum pe Youtube și am ieșit puțin din tiparul celorlalte videouri. Cu brioșe și viața e roz și roz este lumea toată. Ceva drăguț și vag artistic, cred. Nu scriu rețeta și aici că n-are rost. Au ieșit okay, aștept feedback pozitiv și de la prietenele mele care se vor convinge că nu încerc să le otrăvesc.

Ideea de THINK PINK e o treabă pe care încerc să o accept treptat, să îmi schimb stilul de viață și să mă autosugestionez pozitiv. Pentru că chestiile nasoale se întâmplă oricum. Și nu pot să faci ceva important cu viața ta dacă toată ziua stai și suferi și te consume ca fraiera.

Astăzi se împlinesc și 4 luni de când am canalul, așa că la mulți ani mie. Dacă ai vreo sugestie, aștept. Ignoră thumbnail-ul dubios.

 

Peace & Love

Ultimul semestru din ultimul an

anigif

Azi, 13 februarie, începe semestrul care încheie cei 4 ani de liceu în care am reușit să rămân psihic stabilă și să nu omor pe nimeni. Cu toate că viața propriu-zisă în instituția aceasta de învățământ nu este deloc cum o vedeam în desene și filme, te schimbă. Încă am mixed feelings.

Jumătatea de a XII-a a trecut destul de repede. Nu am făcut nimic special, nu mă agit cum văd că face lumea în jurul meu. Eu sunt calmă. Habar n-am cum am terminat cu medii așa mari, dar cred că prezența ajută și ea la ceva. Scriam cândva că mi-am luat dulap. Nu l-am folosit aproape deloc, uneori mă mai duc acolo random să văd ce mai face. Încă îmi mențin părerea și cred că istoria pentru BAC nu mă ajută cu nimic. Mă apucaseră revelațiile cu facultatea, dar m-am calmat și tot la Jurnalism merg.

Știu că a mai rămas foarte puțin până se termină tot și trebuie să plec. Am un TO DO list cu chestii pe care să le fac până părăsesc povestea asta. Să fie ceva memorabil. Încă mă gândesc serios la ceva legat de ultimul clopoțel sau ceva în genul. Oricum, încerc să mă pregătesc să ies din rutină și să îmi încep cu adevărat viața de adult. Că tot singură și independentă sunt.

Dacă încep să fiu clișeică și siropoasă, voi spune că niciodată nu voi mai avea șansa asta, că sunt ultimele luni în care mă aflu în această postură și că peste ani îmi voi aminti de ceea ce se întâmplă acum. După cum ai văzut și în gif, nu a fost un “cimitir al tinereții mele”, mai mult ca o școală de corecție, un spital de nebuni sau o închisoare unde am devenit un fel de individ răzvrătit împotriva sistemului care s-a format frumos și a ajuns la o serie de valori și consatări după care se ghidează în prezent.

Supraviețuiesc, cu iubirea mea câinele și CAFEA.

CLIP NOU, BTW:

Cum mai e viața cu un câine

img_6739

De când ai câine, viața ți se schimbă. Clar. Pe lângă redecorările inoportune și zgârieturile de pe picioare, ai un program prestabilit de plimbare, înveți să gestionezi situații în care nu credeai vreodată că vei ajunge și profiți de iubirea necondiționată a unei ființe cu blană care te privește angelic. Asta atunci când nu te ignoră. Pot spune că mi-am dezvoltat deja instinctele materne pentru viitorii mei câini și că habar n-am ce voi face când va trebui să plec la facultate.

Mersul afară în lesă cu un câine poate fi o aventură. Probabil majoritate oamenilor care mă văd cred că sunt nebună, pentru că eu vorbesc cu el. Și nu neapărat chestii de câini. Dar e o ființă, te înțelege. Îi explic, îi povestesc, vorbesc într-una. Culmea ar fi ca la un moment dat să îmi și răspundă. Și generala întrebare „Ce mănânci acolo?” cu încercarea să îl îndepărtezi de obiectul respectiv, dacă nu intervin mârâitul și posesivitatea.

Când te văd cu un câine, oamenii se împart în 3 categorii, cel puțin identificate de mine.

1. Cei care se sperie sau nu sunt fani câini. Eu îi înțeleg, fiindcă mi-e frică de câinii străini și sunt în stare să ocolesc trei metri. Cu toate că poate nu e justificat.

2. Cei cărora le plac câinii. Și îl mângâie, îi vorbesc, d-astea. Așa am început să socializez, în mod surprinzător. Nu, n-am ieșit la agățat așa. Cele mai frecvente întrebări care ți se adresează?” Câți ani are?” Și rămân ușor confuzi când le spui că are abia luni, „Ce rasă e?” și, preferata mea, „Cum îl cheamă?” Mă simt puțin ca la interogatoriu, dar e destul de amuzant să le explici că îl cheamă Misha, e băiat și are nume rusesc. Când mătușa mea i-a spus asta unui bătrânel care era destul de indignat că n-are un nume românesc, a întrebat-o de ce nu la- botezat Putin. Mă abțin. Btw, am cunoscut un câine pe care îl chema Vasile. Era buldog francez.

3. Posesorii de câini. Care au, în mare parte, pekinezi sau bichoni. Și pe care îi iau în brațe, care vin și mârâie și latră. Ne-am mai întâlnit și cu husky, primul pe care l-am văzut când l-am scos prima oară în lesă și de care m-am speriat maxim, având în vedere că m-am trezit cu el lângă mine fără stăpân. Foarte interesant cum începeți să vă cunoașteți, îți povestesc despre animalul lor, vă vedeți din când în când, îi recunoști. Într-o dimineță când mă duceam la liceu, un nene m-a salutat. Și nu, nu eram cu Misha.

Am spus mai sus că nu am făcut nicio cucerire. Dar asta nu înseamnă că nu am fost abordată de dubioși.

Cum îl cheamă? Misha. Și pe tine?

Și

E cuminte? Da. Și tu?

Bonus, clipul de săptămâna aceasta este cu ființa minunată cu blană. Sorry de thumbnail-ul nașpa și de focalizare proastă, dar cineva *tuse* a mișcat trepiedul.

P.S: Pe el îl găsiți pe contul lui de Instagram https://www.instagram.com/mishathegoldendog/