Drama Queen cu motiv

tumblr_static_cxyhvmv31ao8owc000ckww840

Mi-am promis că încerc să nu mă mai plâng, că mă adun și mă apuc de articole serioase și mai puțin plictisitoare. Și chiar voi face asta, dar până atunci se pare că Universul a avut alte planuri. Ca să fie clar, nu cred într-un destin prescris și consider că avem cu toții capacitatea să ne construim un drum, dar există o forță mai puternică și unele chestii nu sunt întâmplătoare. Așa că povestesc și chestiunile acestea din viața mea extraordinar de interesantă.

Era o seară minunată de vineri pe care o petreceam în casă ca o ființă pe care nu o prea pasionează interacțiunile sociale. Stăteam în sufragerie pe canapea. Voiam să-mi pun capul pe pernă ca să stau ca omul normal, m-am lăsat pe spate și, surprinzător, m-am lovit de calorifer. Cum naiba să faci așa ceva, nu știu. Normal că m-au apucat fazele cu dacă am pățit ceva. Eram okay, am un cucui nasol și m-a cam durut capul. Nimic grav, din fericire.

Când credeam că asta a fost tot și îmi văd în continuare liniștită de existența mea, azi dimineață înainte să mă duc la părinții mei la țară pentru această sărbătoare la care am constatat că aproximativ singura chestie care îmi place în mod special este drobul, s-a mai întâmplat ceva.  Misha Cel Mai Minunat Câine a avut o pasă mai proastă, nu prea înțeleg eu psihologie canină, dar era supărat și știu că niciodată câinii nu atacă nejustificat și, după două săptămâni de stat singuri acasă în care a fost un îngeraș, inevitabilul s-a produs. M-a mușcat. Cam rău așa, de mâna stângă. Adică am câteva mușcături și vânătăi și mă doare mâna și a sângerat. M-am panicat rău de tot, credeam că leșin acolo, că aia e. Am întrebat disperată lumea dacă ar trebui să merg la spital sau să-mi fac vaccin. M-am calmat după câteva ore când am constat că pot să-mi folosesc mâna. Acum asta e, se mai întâmplă, încă mai are reacții ciudate de bebeluș.

Dar cum în mai puțin de 24 de ore să am parte de două evenimente d-astea care să mă defecteze? Mă bucur că am reușit să mă abțin și să nu caut absolut nimic pe Google că sigur făceam crize. Poate n-am fost un om mai bun și ăsta e răspunsul, habar n-am. Trece.

Procrastination sau cum ajung să mă uit prin newsfeed 2 ore

Știi momentul ăla în care vrei să fii un membru productiv al societății și ai o listă cu chestii pe care ar trebui să le faci? TO DO LIST-ul ăla, scris sau mental, cu aspecte pe care ar trebui tu să le termini într-o zi. Sau săptămână. Și ești pregătit să începi. Te-ai uitat pe lista aia de 5 ori. Ai scris-o frumos, caligrafic, eventual cu sclipici și culori ca să pară mai atractivă. Ți-ai făcut o cafea. Ai băut din ea. Îți spui că te apuci la fix. Când te uiți la ces e deja și 10 și îți zici că mai stai puțin. Și asta se prelungește până constați că s-a dus ziua, n-ai făcut cam nimic și ai obosit. Scenariu cunoscut, presupun.

Definiție via Urban Dictionary

capture-20170408-113222

 

De la un timp am observat că mă regăsesc din ce în ce mai mult aici.  E o poveste clasică, probabil un clișeu imens. Și nu are legătură doar cu învățatul sau școala în general, că îmi amân tot ce e posibil și fac pe ultima sută. Adică proiecte cu o seară înainte and shit. Ajunge, aparent, și la hobby-uri și d-astea. Și vrei să gândești, să scrii ceva sau să faci ceva și pur și simplu nu poți să te concentrezi. Creierul tău ia un fel de pauză și te conformezi. Mâncare, holbat la pereți și Facebook sau Instagram sau ambele. Nu e okay, sunt conștientă.

Și încerci să te aduni și nu prea îți iese. Enervant e mai ales când ai un vibe bun și chiar îți vine cheful și constați că n-ai făcut, de fapt, nimic. Știu că singura persoană vinovată de asta sunt eu și că ține de autocontrol. Că ideea nu e că n-am timp, ci că nu prea îl manageriez cum trebuie.

Cam așa se explică absența mea de pe blog din ultima vreme. Mamă denaturată ce sunt. Dar știu că o să treacă și e relativ normal.

Please, spuneți-mi că nu sunt singurul om care ajunge să se uite peste postări nasoale ale prietenilor de pe Facebook doar ca să nu înceapă să-și rezolve task-urile.

Poate că suntem cu toții DAMAGED

anigif.gif

Poate că suntem cu toții DAMAGED dintr-un anumit punct de vedere. FUCKED UP emoțional în vreun fel. Avem probleme și chestii pe care le ascundem și care ne determină să acționăm în anumite moduri în unele situații. Și nici măcar nu e vina noastră că am ajuns așa. Sunt o mulțime de factori pe care nu îi putem controla care ne-au adus în punctul din prezent. Familia și copilăria, mediul, prietenii, școala, societatea. Presiunea exterioară. Experiențele urâte prin care am trecut. Fiecare și-a lăsat amprenta și ne-a conturat personalitatea. Sau ne-a creat niște goluri emoționale pe care trebuie să le umplem. Sau ne-a făcut să construim niște ziduri de piatră. Și ajungem, la rândul nostru, să fim și noi nocivi și să rănim.

Așa observăm că începe să ne fie frică să ne mai implică emoțional. Si avem niște rețineri, pentru că dacă a ieșit nasol în rânduri repetate, clar va fi la fel. Să interpretăm negativ fiecare acțiune mică sau gest, pentru că paranoia ne urlă că sigur am făcut noi ceva. Să dăm vina pe noi pentru momentele în care oamenii se simt nasol, cu toate că nu există nimic ce am fi putut face. Să fim fericiți doar în aparență și să purtăm măști. Suntem într-un fel de cerc vicios.

Nu știu clar de ce am scris un text așa mic pe tema asta, dar am ajuns la niște constatări și mi-am explicat niște chestii și totul începe să aibă sens. Ideea e că poate acum e haos, dar va fi okay.

Happy princess ediția de primăvară

Nu știu dacă răcesc, mă apucă alergiile de la stat pe lângă pomi înfloriți și natură, mă lovește astenia sau sunt toate combinate. Mi-a fost foarte somn azi cu toate că am dormit, dar am fost un fel de zombie ambulant. Am scris asta în ora de istorie, pentru că e mai important decât războaiele vieții. Priorități. În plus, încercam să mă calmez după ce mai devreme venise o ambulanță la școală și mă apucaseră toate crizele. Dar dacă îi e cuiva rău și se duce la spital, nu înseamnă că am eu ceva. Sunt ușor nebună, știu. De luni tot vreau să scriu artiolul ăsta, dar nu m-am adunat. Ieri am dormit de două ori după-amiaza, deci asta spune ceva. Sunt mamă de câine cu normă întreagă perioasa asta, așa că am responsabilități noi. Bla bla.

Luni a fost o zi mișto. Nu știu dacă s-a întâmplat ceva în mod deosebit, dar am avut un vibe bun. De aici și prințesa fericită. Sau prințesa rătăcită. Și nu pentru că am făcut pozele de album de final de liceu în parc lângă boscheți. Hai că sunt rea, eram cea mai ieșită din filmul ăla, adică nu m-am îmbrăcat drăguț cu tocuri și d-alea. Nici chef de fustă sau rochie n-am avut. Blugi rupți și cămașă mișto. Și am o culoare nouă la păr, albastru teoretic, parțial. Piesa de rezistență a fost COROANA, alegerea mea personală ca să fiu memorabilă și să mă reprezinte. Oricum, mi-a plăcut maxim antiteza din ținuta mea. Bravo, am stil. Că s-au holbat toți oamenii la mine, mulți cu atitudinea de „Vai, săraca” având în vedere că am mers așa cam jumătate de oraș e patea a doua.

princessing around 🔮 #me #mirrorpic #crown #smile #mess #bedroom #shirt #bluehair #new #today #ootd #goodvibes #fuckit

A post shared by Beatrice Crețu (@beatrice_c11) on

Constatarea e că „Fake it till you make it” poate chiar funcționează, cu toate că n-am prea fost de acord. Dar dacă te chinui să nu fii o legumă tristă ajută. Că nici dacă plângi într-un colț nu schimbi nimic. Asta nu înseamnă că te transformi în expresia lui happy happy hoy joy peste noapte. Dar e cu acceptare și d-astea. Panica, ipohondria, paranoia și reacțiile nașpa pot fi ținute sub control. Destul de greu, dar se poate.

Ideea e că după o perioadă aiurea, am avut și eu o zi okay. It gets better. Dar mai întâi e ca naiba. Acum nici nu știu clar ce vreau să zic aici și încă sunt puțin confuză vizavi de o grămadă de aspecte ale vieții mele. Dar e okay. O să fie okay. Trebuie să fie okay. Dacă îți impui și constați că n-ai de ales, aia e.

Uite și niște muzică: https://www.youtube.com/watch?v=seqy9kd_eGo

Ce fac cu viața mea sau crizele despre viitor

15538347_2191799667712797_5104024501889269760_n

Săptămâna trecută am avut o fază de confuzie totală. Și asta n-ar fi nimic ieșit din comun, dacă n-ar fi vizat ceva serios ca viitorul meu și ce vreau să fac cu viața mea mai departe. Mă enervează destul de mult ideea că trebuie să iei o decizie importantă și se pune presiune pe tine și poate chiar nu ești sigur care e răspunsul la întrebarea pe jumătate cretină „Unde te vezi peste 10 ani?” Eu abia mă văd pese o lună maxim. Și e aiurea din moment ce până de curând trebuia să cerem permisiune pentru cele mai mici chestii. Adică mi se pare și mie normal să pregătești omul ăla să devină adult, nu să ai niște aștepări ideale dintr-o dată. În fine.

Ideea e că dacă m-ai fi întrebat acum fix un an la ce facultate mă duc, ți-aș fi spus clar că Jurnalism. Și am ținut-o așa până prin toamnă, când s-a gândit creierașul meu minunat că parcă e ceva prea minimalist, că aș putea să fac ceva deosebit. Proastă decizie, dar mă vedeam eu pe Criminalistică, Psihologie sau Sociologie. Că mă și pricep, clar. Și m-am stresat ca fraiera și ajunsesem la concluzia că voiam doar să stau în pat la seriale. Sau să fiu supererou, nu știu clar ce aș fi salvat. Oricum, aspirațiile mele poate că sunt puțin cam mari, având în vedere că vreau să-mi las amprenta asupra lumii ăsteia.

După ce am avut câteva discuții cu niște oameni, am făcut vreo 5 teste inutile de carieră și am analizat puțin situația, am ajus la concluzia că scrisul e prima mea iubire. Și că mereu mi-am zis să merg pe ceea ce simt, să fac ce-mi place. Așa că pot să studiez și alte domenii și să revoluționez chestii și dacă mă duc la Jurnalism. Hey, eu sunt Betty și îmi place să scriu. Nu vreau să îmi omor partea creativă. Și, totuși, am suflet de artist. Ce clișeu.

Încă n-am un plan clar de după facultate, dar măcar e un început. Un clip nou pe tema asta, după 2 săptămâni de absență.

Marșul despre ură și sexism

politics

În această zi minunată de marți în care nu știu ce vreau să fac cu viața mea și când ar cam trebui să mă apuc de atestatul la engleză sau ceva de BAC, aleg să dezbat mediatizatul și sensibilul subiect al manifestației dubioase a Coaliției pentru Familie. Adică marșul vieții sau cum vrei să-l numești, care a avut loc sâmbătă la nivel național și prin Republica Moldova din ce-am văzut. Am tot citit despre asta și zic să-mi dau și eu cu părerea, că mi se pare că toată treaba asta ia proporții colosale și nu e okay.

Notă: Voiam să merg la mine în oraș doar ca să văd cât de aberant poate să fie și ce inepții pot spune unii, dar m-am abținut, am fost o drăguță și am rămas acasă. Mai bine.

De data asta nu cred că a mai fost dezvoltat prea mult subiectul homosexualilor, că oricum după strângerea de semnături cred că era de ajuns. Dar parcă se va face referendum sau ceva ca să le dictezi tu oamenilor cu cine au sau n-au voie să se iubească. Nu că ar veni la tine acasă, la tine în pat sau ceva de genul. Sau că ar fi o influență proastă și ăsta e mă motivul pentru care societatea noastră e în declin. Că în mare parte cam acest tip de argumente sunt aduse pentru protejarea familiei tradiționale de niște anormalități. Zici că nu tot forța divină sau ce o fi ea l-a făcut și pe gay. Și că omul s-ar rezuma doar la orientarea sexuală. Aș putea să spun aici destule, dar n-am energia necesară și simt deja că e prea mult. Ideea e că LOVE WINS. Atât. Și să faci evenimente la nivel național împotriva unui anumit grup nu mi se pare iubire sau toleranță.

Tema dezbătută a fost legată de avort-viață-femeie și (in)capacitatea ei de decizie asupra propriului corp. Am citit destule afișe grețoase în care femeia era tratată ca în Evul Mediu. Și ei tot spun că de fapt asta sprijină. Nu, dacă ar oferi într-adevăr ajutor s-ar introduce educația sexuală în școli (care nu, n-o să transforme toți copiii pământului în obsedați sexual, dar poate să prevină abuzuri și boli), s-ar pune accent pe consilierea psihologică, pe analize periodice. Și nu s-ar mai impune stigmatul conform căruia femeia trebuie să fie obligatoriu mamă ca să fie completă. Lăsând asta la o parte, avortul nu e cel mai mișto subiect de discuție. Dar îmi mențin părerea cu YOUR PUSSY, YOUR CHOICE. Nu, nu e o fucking metodă de contracepție, dar dacă nu le explici oamenilor cum să se protejeze ajung să facă un milion de copii și asta nu e okay. De ce? Pentru că există atâția abandonați sau care trăiesc în condiții mizere, care n-au părinți sau au unii inapți să le ofere o educație. Și te gândești dacă într-adevăr vrei să aduci o ființă în lumea asta zbuciumată. Așa că nu încurajez avortul, evident, pentru că nu e ceva vesel cu floricele. Dar există situații în care e necesar. De tipul violurilor sau riscurilor medicale sau cine știe ce alte motive urâte mai există. Așa că n-ai tu dreptul să o judeci pe femeia care face asta că nu ești tu în postura ei. SHUT THE FUCK UP.

Poate că am fost cam dură, dar cam ăsta e punctul meu de vedere vizavi de ceva ce mă intrigă rău de tot. De ce nu putem să ne vedem de treaba noastră și să fim buni unii cu alții?

PACE ❤ 

It gets better

 

IMG_7619

În ultimul timp, majoritatea articolelor mele au avut o notă destul de tristă. Și mi-am dat seama că trebuie să accept că nu putem să fim fericiți mereu, că mai există și momente proaste și că n-are rost să dau vina pe mine că mă simt așa. Veșnicele clișee.

IMG_7576

IMG_7570

IMG_7565

Contează cum alegi tu să gestionezi situația. Și, de cele mai multe ori, ești propria ta victimă. Ajută să consulți un psiholog, pentru că e o persoană avizată care poate să analizeze părți ale vieții tale pe care tu le ignorai și care chiar te-au influențat. Și să discuți cu oameni care te înțeleg și nu te fac să te simți prost pentru problemele tale.

IMG_7581

IMG_7580

IMG_7624

IMG_7650

Nu știu clar care e legătura dintre poze și ce-am scris eu aici. Poate că încercam să mă simt mai bine. Nu dezvolt despre ce port că ai și tu ochi să vezi. Da, părul meu era verde. Acum e aproape roz. Încep să dezvolt o obsesie pentru pereții artistici.

IMG_7660

IMG_8558

IMG_8525

Ideea e că vei fi okay. La un moment dat. Poate nu mâine sau săptămâna viitoare, dar într-o zi. Nu ai altă alternativă, pentru că nu vrei să trăiești într-un continuu război cu tine. Încerc să-mi spun asta și începe să mă ajute.