Vreau să pot să merg cu tine la Mega să ne luăm dulciuri

_MG_1859

Vreau să pot să mă trezesc lângă tine într-o dimineață târzie de duminică, să ne bem cafeaua în pat și să facem clătite. Vreau să ajung seara acasă obosită și să pot să adorm la tine în brațe. Vreau să ne plimbăm ținându-ne de mână pe străduțe pustii, să zâmbim la cățeluși sau copii și să râdem din tâmpenii. Să fim aproape și să (ne) descoperim. Vreau toate clișeele astea cu sirop de parcă am ieșit din poveștile de dragoste. De fapt, nici nu contează ce facem. Pentru că aș fi fericită și dacă doar am sta în liniște în același loc.

Distanța. Acest concept cu care te-ai familiarizat acum ceva timp și care te face în fiecare zi să înjuri în gând. Voi nu puteți să aveți activități de oameni normali prea des (și asta nu doar pentru că voi doi nu sunteți normali). Nu poți să fii acolo lângă el să îi oferi susținere și să îl strângi în brațe când se simte nașpa. El nu poate să se ia de tine că ai pus botic și să te facă să te simți mai bine.

Dar știi că asta merită, pentru că „dacă doi oameni țin suficient de mult unul la altul nu contează câte sute de mii de kilometri sunt între ei”. Bine, de fapt contează și te afectează, dar iubirea e mai puternică decât asta. Din nou, clișeul perfect.

Persoana cu care ai click-ul ăla, lângă care te simți safe. Te simți acasă. Omul ăla care te înțelege din tonul vocii sau din privire. Și care te determină să te schimbi în bine. Și da, circumstanțele nu sunt mereu cele mai favorabile și e greu, dar știi că treaba asta e ceva ce te face recunoscătoare și pe care mulți nu o au. So, how lucky I am to have something that makes goodbye so hard.

Și știi că toate problemele tale vin de la tine și poate îți e prea frică de responsabilitatea asta și e mai ușor să arunci pur și simplu vina. E clișeul ăla al tău cu prințesa care se salvează singură, dar are nevoie de el să o țină de mână. Mereu scriu siropoșenii triste și încerc să mă adun. Sunt un haos care se hrănește singur. Și știu că pot să îmi revin și că el îmi face bine.

Sunt geloasă pe oamenii care pot să se vadă în fiecare zi și să facă chestii mici. Sunt geloasă și pe oamenii care nu trebuie să ducă un război cu propriul creier și care pot să se bucure pur și simplu și să fie bine. Adică, imaginează-ți cum e să te trezești fără să îți înceapă serialul de gânduri irațioanale care ți se desfășoară în background orice ai face. Dar știi că trebuie să fie bine și să crezi în asta, să respiri și să nu-ți lași mintea să te mănânce. Iubești și ești iubită. Și asta contează enorm. Și va fi bine.

Reclame

„Câteva motive să iubești viața” de Matt Haig – recenzie

Cover-recenzie
Not the best cover tbh

Nu prea obișnuiesc să scriu recenzii, dar în ultimul timp am început să îmi notez mai activ citatele din cărți și acum trag de mine să nu procrastinez masiv. Am tot văzut cartea asta și mi-am spus că după sesiune o voi cumpăra, așa că la începutul săptămânii am citit-o și am vrut să povestesc puțin despre ea. Mie personal îmi plac mai mult cărțile care implică și niște pshilogie, decât ficțiunea. Sau sunt o leneșă cu probleme de concentrare și îmi pierd atenția prea ușor.

Nu este genul ăla de carte de self-help care îți promite să te schimbe peste noapte, pentru că treaba asta nu e posibilă oricum. Dar este scrisă aproape sub forma unui jurnal, în care Matt Haig își povestește experiența lui cu depresia și anxietatea și modul prin care a reușit să le depășească. Se citește repede, te prinde, e deep și funny și poate să îți ofere o nouă perspectivă. Și o găsești la Editura Nemira.

Matt povestește cum a descoperit că se confruntă cu boli psihice, își explică momentele cele mai complicate în care se simțea pierdut și nu își mai dorea nimic de la viață și continuă cu baby steps spre vindecare. Alături de el în absolut toată experiența asta a fost iubita lui, cu care ulterior se pare că s-a căsătorit, so asta cred că îmi dă niște speranță că lucrurile pot să devină okay și îmi confirmă iar că dacă oamenii vor să fie lângă tine o vor face.

Cred că toți am trecut, într-un anumit punct, prin perioade în care deprimarea, anxietățile și gândurile iraționale erau la ordinea zilei. Intensitatea și durata lor variază oricum. Eu m-am regăsit destul de mult în povestea asta, poate de aceea citesc cărți de genul. De câțiva ani port discuții cu gândurile mele iraționale și încerc să nu fiu propria mea victimă. Și treaba asta e grea, mai ales când constați că tu ești persoana nocivă din viața ta și nu vrei conștient asta, dar cumva la un moment dat în ăștia 20 de ani ai preluat acest tipar care îți rulează în subconștient și pe care trebuie să te chinui singură să îl distrugi. 

Sănătatea psihică încă este destul de tabu în România, așa că mi se pare important să destigmatizăm asta prin cărți și social media. Și psihologi, care nu ar trebui priviți drept locul unde te duci dacă ești nebun.

Nu a fost o carte wow care să  îți dezvăluie cine știe ce, dar mie mi-a plăcut și o recomand, măcar ca viziune asupra psihicului nostru. Uite o serie de citate:

„Ce lucru de preț să fii normal! Cu toții mergem pe sârmele astea nevăzute când, în realitate, am putea aluneca în orice secundă și ne-am putea confrunta cu toate ororile existențiale care pur și simplu zac latent în mințile noastre.”

 

„Poate că iubirea înseamnă, pur și simplu, să găsești acea persoană cu care poți fi tu însuți, oricât de neobișnuit ai fi.”

 

„Într-un loc familiar, mintea ta se concentrează doar pe sine însăși.”

 

View this post on Instagram

💙.

A post shared by Beatrice Crețu (@beatrice_c11) on

 

 

Obiceiuri sănătoase: ce mă ajută pe mine

_MG_2058
Când ți-e prea lene să faci un thumbnail în Photoshop

Nu sunt cel mai potrivit om în ceea ce privește self-love, self-time și alte din astea, dar încerc și știu că de la relația ta cu tine pornesc și celelalte și că trebuie să faci cumva pace cu ceea ce ești. Nu spun nici că am ajuns în totalitate în acel punct și probabil nu te trezești pur și simplu într-o dimineață și oprești războiul cu tine, dar sunt unele activități care îți mai arată că ai grijă de tine și meriți. Poate că sunt The Queen of Procrastination, în sensul că mereu am o listă la mine în cap cu o mulțime de chestii mișto pe care aș putea să le fac dacă nu m-ar lovi anxietatea/deprimarea/crizuțele și altele pe care învăț să le controlez.

În ultimul timp, am încercat să îmi dezvolt o serie de obiceiuri sănătoase. Sau erau acolo până să le observ eu, cel mai probabil. Le scriu aici în mare ca să le vizualizez mai bine, nu că ar ajuta pe cineva în mod special. Și oricum, nu pe toți ne scot din starea de legume tristuțe aceleași chestii. 

Scrisul. Cred că am mai spus-o de un milion de ori, dar scrisul chiar e terapeutic. Probabil așa am început eu să scriu și ideea e că atunci când nu îți mai încap gândurile în cap sau se amestecă toate și fac o ciorbă, dacă le așezi undeva e ca un fel de catharsis. Bine, asta nu înseamnă că uneori nu simți o presiune doar când ai intenția să pui mâna pe un pix și să te transpui.

Serialele. Sau, mai nou, documentarele. Cu toate că a fost sesiune în ultima lună, am avut timp să mă uit la câteva seriale, filme și documentare și uneori puterea mea de concentrare nu e la minimum. Recomand Sex Education, care e foarte mișto și Conversations with a Killer: The Ted Bundy Tapes. Și Bandersnatch. Și The American Meme.

Cititul. Recunosc, nu citesc așa mult cum mi-aș dori, poate pentru că nu îmi caut cărțile potrivite sau am un deficit de atenție. Ceva pe acolo. Dar îmi place să citesc psihologie/self-help, dar nu la modul ăla super motivațional. Îmi place să înțeleg cum gândim și de ce facem anumite chestii și asta mă ajută. Recomandare și aici. „Paradoxul iubirii” de Pascal Bruckner și „Câteva motive să iubești viața” de Matt Haig căreia sper să îi scriu o recenzie soon.

Gătitul. Asta sună de parcă sunt mare bucătăreasă, dar mă refer la cele câteva prăjituri basic pe care știu să le fac și aici includ și brioșele. Dar mă relaxează puțin și îmi place să știu că fac dulciuri care sunt apreciate. Mai am de lucrat aici.

Să fac poze. Și să editez/fac chestii în Photoshop. Să fiu matinală. Să mă plimb afară când e soare. Să merg cu trenul, undeva. Să beau cafea sau vin. Să stau cu iubitul meu și să avem activități mișto sau să nu facem nimic și să ne bucurăm pur și simplu că existăm. Să îl înțeleg și să învăț să iubesc. Să văd apusuri și eventual răsărituri. Să stau în camere de hotel. Să catch up cu prietenele mele. Să constat că problemele mele de fapt nu există și sunt mai puternică decât gândurile mele iraționale. 

Pe tine ce te ajută?

Ne maturizăm.

Blogul

Și asta e okay, greu și scarry pe alocuri.

Te trezești într-o dimineață și descoperi că trebuie să fii adult, să iei decizii mature și să îți asumi responsabilități și nu e deloc cum îți imaginai tu. Ai trăit cu impresia că e easy peasy și nu depui vreun efort deosebit, pur și simplu se întâmplă și ești gata să îți iei viața în mâini și să ai grijă de tine și de oamenii pe care îi iubești. Dar, aparent, sunt o grămadă de pași pe care trebuie să îi urmezi și, se pare, chestii pe care să le înveți pentru că nu ți le-a prezentat nimeni înainte. Cum era să te ia cineva de mână în anii tăi de copil și să-ți spună: „Hei, uite, va fi okay și poți să îți gestionezi viața fără să crezi că dai fail și fără să lași enșpe mii de gânduri irațioanale să te supere în fiecare zi.” Ce ar mai fi fost.

Dar nu, tu te-ai văzut în fața unor situații în care ai constatat că trebuie să părăsești alter-ego-ul tău de copil răsfățat care vrea să i se rezolve problemele de către altcineva și să îți asumi. Și, culmea, mereu ai crezut că tu ești deja matură și de descurci la toată treaba asta cu adulthood. Da, sună fun când te gândești că poți să îți decorezi locul tău, să ai banii tăi, pe el, un câine, vacanțe și să faci ce îți place fără să te controleze nimeni. Dar se pare că trebuie să muncești ca să nu mori de foame, să fii un om echilibrat, să îți rezolvi conflictele cu tine ca să poți să iubești cum trebuie, să te convingi că nu ești un om rău și nu vei face lucruri rele și nu plătești inconștient pentru păcate pe care nu ți le amintești, să îți permiți să fii, să îți mai dezvolți empatia și să îți dai seama că tu chiar poți să fii bine și să ai toate astea pe care ți le dorești. Dar nu vin la tine așa, singure.

Bine măcar că am o latură de housewife, sau cel puțin îmi place să mai fac prăjituri sau ceva, în ciuda talentelor mele scăzute la bucătărit. Ce știu să mai fac și mă ajută în viața asta de adult? Să analizez. Să planific. And so on. Poate că dacă mi-aș lăsa anxietățile deoparte, m-aș arunca pur și simplu și aș avea încredere că va fi bine ar funcționa. 

Vine o vreme când îți dai seama că nu mai ești în liceu și asta e bine, chiar dacă schimbarea te lovește fix în față. „We’re not in Kansas anymore”, gen. Nici nu ți-a plăcut prea mult perioada aia, dar măcar tot ce trebuia să faci era să fii și să te bucuri și să te raportezi la un viitor relativ apropiat. Acum și prieteniile sunt altfel, aveți timp să vă vedeți abia o dată pe lună, trebuie să te chinui să aduci ceva bun și în relație și să iubești, să încerci să nu înnebunești și să nu te cuprindă frica, să te și bucuri, să respiri, să… Cică dacă încerci și crezi în asta va fi bine. Repiră. You got this. Și nu ești singură în asta. 

Ce constatări. Eu și probabil toată populația planetei.

Iubire > Frică

_MG_1648

Frici. Emoții fundamentale negative pe care le avem cu toții și pe care încercăm să le ignorăm, să le înțelegem sau să le vindecăm. Mormane de gânduri iraționale ca un bulgăre de zăpadă, o mâzgălitură formată din anxietăți care ți se așază pe umeri de fiecare dată când ești într-o fază bună sau ai contact cu binele. Instincte de supraviețuire care ți se activează chiar dacă nu ești în pericol. Comportament de autosabotaj involuntar. Chestii pe care te chinui să le îmblânzești și în care să nu cazi, ca într-o groapă mare și adâncă sau în butoiul ăla cu melancolie.

Fricile mele sunt multiple și se iau de mână toate și dansează la mine în minte ca să mă facă să vreau să vreau să mă dau cu capul de pereți, poate se mai rup una de alta. Fricile mele se hrănesc cu energiile mele, atunci când îmi permit să-mi duc gândurile irațioanale la extreme și să devin mică și incapabilă, ajungând să stau să plâng și să îmi plâng de milă.

Durează să înveți să trăiești cu tine și să te iubești așa cum ești, să îți dai seama că nu ești un monstru și că nu ești definit de supozițiile tale pesimiste despre tine fondate pe un mare nimic. Cică creierul nostru are capacitatea să ne ofere ceea ce vrem. Aia e, change your thoughts, change your life. Poate n-a zis degeaba cineva treaba asta și poate că toată treaba asta cu placebo pozitiv nu e doar o poveste frumoasă, pentru că știi că te-a ajutat în trecutul tău de adolescent rebel care se ascundea după măști. Dacă vrei ceva cu adevărat, nu stai într-un colț și faci o dramă că ai putea să îl pierzi. Faci un bine progresiv în fiecare zi. Și începi cu tine. 

Iubirea este mai puternică decât frica, oricât de clișeu ar suna. Iubirea aia pură, reală și vindecătoare. Care te face să vrei să fii mai bine, pentru tine și pentru el. Care schimbă ceva în tine și te maturizează. Care îți arată că meriți și că ești enough și poate că ai fost, de fapt, toată viața ta. Care te face să crezi în Univers și în chimia dintre oameni. Și te învață să iubești fără să fii un morman de panici. Când ești lângă el te simți safe, e calm și liniște și fericire și dispare toată negativitatea ta specifică. Și nici nu trebuie să faceți ceva special. Va fi okay. Inspiri. Gândurile tale nașpa sunt infinit mai mici decât iubirea asta mișto în care te îmbraci zi de zi. Ești acolo și vă faceți împreună partea voastră de bine. Expiri. 

Cum să nu înnebunești în sesiune? #sfaturicuBetty

sesiune
Mare thumbnail în Photoshop

A venit sesiunea, acea perioadă din an (bine, ediția de iarnă) în care încerci să înveți pe ultima sută toată materia dintr-un semestru, eventual cu o serie de informații despre existența cărora nici măcar nu știai aka citești pentru prima dată ceva ce ar fi trebuit, tehnic, doar să repeți. Sau exercițiul cât de mult poți să înveți în 3 săptămâni.

Examenele sunt motiv de disperare pentru mulți dintre noi, dar din fericire pentru mine am dezvoltat un fel de toleranță la tipul acesta de stres. Sau mă consum din atât de multe chestii, încât aici am ales să nu îmi pese. Hei, eu sunt aia care se apucase de Pretty Little Liars, serialul cu crime și 7 sezoane înainte de BAC (și am luat note okay, so poate așa e tipul meu de creier, nu știu). Prima sesiune cică nu se uită niciodată: eu nu știam pe ce planetă sunt și încercam să descopăr cum se învață la facultate. Oricum, am terminat primul an destul de bine, având în vedere că am reușit să trec la buget. Un articol despre cum am descoperit că facultatea mea e o ciorbă și ăsta e un lucru pozitiv, plus că aproape fac unele chestiuni utile și încă încerc să-mi dau seama ce fac cu viața mea, într-un articol care va apărea când îmi mai amintesc că am blog și îmi place să scriu.

Azi mi-am adus aminte că voiam să fiu utilă și să împărtășesc din experiența mea vastă de viață, sau măcar să fiu funny. Nu sunt eu cel mai indicat om care să dea sfaturi, dar îmi place să îmi exersez latura asta sau ceva. Ce să faci ca să nu înnebunești în sesiune? Uite o listă care mă ajută pe mine. Sau eu sunt o cauză deja pierdută, cine știe.

Încearcă să îți gestionezi timpul astfel încât să nu ajungi în crize și panici. Adică începe să citești măcar cu câteva zile înainte să vină examenul ăla. Și dacă stai cu foile lângă tine și nu faci nimic, măcar îți dai impresia că ești productiv și-ți crești self-esteem-ul.

Nu învăța mecanic. Poate am eu o problemă, dar îmi e super greu să învăț ceva ce nu înțeleg. Sau care nu are măcar un 1% aplicabilitate în viața reală.

Schemă, liniuțe, săgețele, bulinuțe, highlighter. Adică încearcă să îți explici singur și să îți organizezi informațiile într-un mod în care să te ajute.

Ia o pauză, bea ceva, fă altceva sau ieși afară. Adică trebuie să ai niște momente în care îți golești creierul, pentru că trust me, dacă simți că nu mai poți și te chinui nu vei rezolva nimic.

Dormi. Da, știu, cică în sesiune trebuie să ai nopți nedormite, dar eu abia pot să învăț ziua.

Programează-ți o mini excursie sau ceva care să te motiveze când se termină sesiunea, un fel de reward.

Nu pune presiune pe tine. Sănătatea ta psihică e mai importantă, pe bune. Anii ăștia de școală te învață să te pui pe locul doi și să trăiești cu o frică permanentă, de parcă tot viitorul tău ține de modalitățile astea de evaluare. Și nu te stresa de parcă este cea mai importantă chestiune din viața ta, pentru că nu e. Examenul ăla trece oricum, așa că mai bine respiri și te calmezi.

Sesiunea vine, sesiunea trece. Nu ar trebui să mai dau sfaturi. Nu mă ascultați.

Heart.

heart

*Poate ăsta chiar va fi un challenge de care mă voi ține. Probabil voi mai posta texte personale și terapeutice aici.

Inimă. <3. I ❤ you. Te <3.

Simt cum îmi pulsează în piept și te simt în fiecare bătaie care anihilează clișeul și se transformă în ceva unic, intangibil. Dintre toate componentele mele, poate că inima e cea mai clară. Când creierul meu e o mare mizerie irațională unde se duce un război cu mine și fericirea mea, inima e aici să îmi amintească de cum va fi bine. „Calmează-te, mă fată.”

Inima. Organ care îți demonstrează că trăiești. La modul general, dar și în multe cazuri particulare. Când bate mai tare, ca la un concert rock în care toboșarul lovește mai agresiv tobele alea. Și atunci știi că e ceva mai intens, o trăire care te face să o simți cu tot trupul și toată ființa.

Inima = bucata de carne din piept responsabilă de emoțiile tale pe care le filtrează, poate. Inima mea era făcută franjuri și s-a ridicat singură să se coasă. De când te iubesc, inima mea s-a păstrat în condiții mai bune. Când se privește în oglindă, aproape că nu își dă seama cine era în urmă cu vreo doi ani. Arată nouă, dezinfectată. Reanimată.

Inima mea te venerează. Te pune pe un piedestal, dar nu e acela fake unde îi așezase cu multă grijă și pe ăia care au rănit-o pentru că tot ce făcuse fusese să îi idealizeze. Pe tine te-a cunoscut în toate formele și stările tale și a știut foarte clar ce pune în vârful piramidei sau în centrul universului.

Inimă. Are doar patru camere în care obișnuia să îndese de toate pentru toți, dar cu timpul s-a maturizat și a constatat că locul ăla îi ajunge doar pentru voi doi și încă vreo câțiva. Și nici nu îi trebuia mai mult.

În inima mea nu e o tornadă. Nu e nici mâzgălitura mare și hidoasă din minte pe care nu mai știu cum să o șterg. La mine în inimă sunt pace și pasiuni, calm, liniște, îmbrățișări și atingeri de piele. E iubire în cea mai pură formă a ei, ca un schimb telepatic. Iubire care vine de la și iubire care pleacă spre el. Inimile se găsesc singure și se conectează între ele, ca într-un jos al providenței. Eu nu o controlez, dar ea știe ce face. Iubesc. Și voi continua să o fac. Inima mea te vrea pe tine și atât.