Chestii pe care aș fi vrut să le știu înainte să încep liceul

7446165

Nimeni nu te învață cum să te pregătești pentru liceu. Nu vine cineva cu un ghid de supraviețuire sau ceva de genul. Și e o perioadă destul de stresantă în care te formezi, experimentezi, treci prin tot felul de momente bune sau nasoale pe care nu știi cum să le gestionezi. Te maturizezi. Îmi amintesc că în vara de dinainte de clasa a 9-a, verișoara mea mi-a ținut un mic instructaj care m-a ajutat. Chiar și așa, după aproape 4 ani, am constatat că dacă aș fi conștientizat eu anumite aspecte totul ar fi fost mult mai ușor.

Recent, cineva m-a întrebat ce regret în anii de liceu. Cum sunt de părere că mai bine faci ceva și îl iei ca pe o lecție decât să te gândești cum ar fi fost, sper că n-am regrete. Sau, cel puțin așa cred.

Nu trebuie să-ți pese ce cred ceilalți oameni despre tine.

Din niciun punct de vedere. Vorbesc din perspectiva unei persoane căreia i-a luat puțin până să își descopere adevărata identitate, pentru că îmi era frică de reacțiile celor din jur. De faza aia cu a fi judecat pentru că ești diferit și nu te încadrezi în niște tipare. Dar asta te face unic, special, faptul că nu ești o altă oaie. Și se raportează la comportament, la vestimentație, la hobby-uri.

E important să îți exprimi opiniile

Având în vedere că m-am luptat destul de mult cu temerile de contexte sociale, a durat ceva până am ajuns să spun clar ce cred. Dar dreptul la liberă exprimare mi se pare unul dintre cele mai importante daruri pe care le are ființa umană. Așa că trebuie să profiți de el.

CARPE DIEM

Să profiți de oportunități atunci când le ai. Fără să gândești prea mult. Clar nu m-am descurcat prea bine la asta.

Ți se va frânge inima.

Și o să te doară ca naiba. O să suferi după cineva care nu merită nici măcar atenția ta. Dar trece, așa e în viață. Găsești mai târziu pe cineva care-ți face bine.

Fii sociabil. Sau fă-ți câțiva prieteni de bază.

Sunt unul dintre cei mai antisociali oameni pe care îi cunosc, așa că nu te aștepta să am un grup mare de prieteni, să fiu influențată de vreun anturaj sau să fiu party animal. Dar ai nevoie de una sau două persoane pe care să poți să le stresezi constant.

Totul merge de la sine, natural și se schimbă

Nimic nu e permanent. Mare clișeu. Dar karma și universul lucrează și dacă tu ești pozitiv și bun, atragi tipul acela de energii asupra ta. Și, cu timpul, te maturizezi, înveți din experiențele anterioare și ajungi o versiune mai bună a ta.

Să te implici mai mult. Și să-ți descoperi pesiunile mai repede. Și să citești, să te uiți la filme, să te dezvolți pe partea asta. Notele nu sunt importante. Ai grijă de tine. N-are sens să te stresezi inutil.  Poate că sunt mai multe, dar mă rezum la atât. Hai că am ajuns bine.

PACE, kissez.

Dialogul personalităților duble sau cum e la mine în creier când mă panichez

dont

De vreo patru luni de când mă confrunt cu o perioadă nasoală, (whatever, sunt în proces de a trece peste, sunt mai bine acum) am avut o mulțime de conversații cu mine. Interioare, de obicei, că nu e un secret faptul că mai vorbesc și singură.

Așa că ajung să am momente cu dublă personalitate. Nu, nu sunt nebună. Dar din perspectiva unui om cu un tip de persoanlitate ipohondru, anxios, paranoic și ușor histrionic, în multe situații în capul meu se dă o luptă paradoxală.  Teoretic n-am nicio tulburare psihică, dar în funcție de tipologia în care te încadrezi dezvolți un anumit comportament și anumite reacții. Cam cum decurg discuțiile cu mine în momentele în care mă apucă panica involuntară și mă gândesc la toate dacă-urile posibile și imposibile?

Stau eu liniștită și încerc să fac ceva, în general când sunt la școală. Și parcă mă înțeapă ceva, parcă mi se înfundă urechea, parcă nu mai văd clar. Cu toate că pot să focalizez perfect.

Și creierul anxios spune: O să leșini. Acum. Gata, ăsta e sfârșitul. Adios.

Și intervine creierul chill care începe să țipe. Calmează-te. Respiră. N-ai nimic. Ești proastă. Ai mâncat, te-ai hidratat, ești bine.

Creier anxios: Uite, sunt palidă. Parcă nu mai aud. Dacă mor aici?

Normal: Tu te-ai uitat în oglindă? Când le e rău, oamenii arată ca fantomele. Tu zici că abia ai ieșit din cutie.

Paranoia: Și de ce mă simt așa? Ce se întâmplă cu mine și dacă n-ai dreptate și…

Creierul normal luptă pentru control. Ce căcat nu înțelegi? Nu ești în niciun pericol, ți-e frica ție de dracu’ știe ce chestie care nu se întâmplă niciodată. Ai mai fost fix în faza asta și ți-ai revenit. Ai leșinat până acum? Ia uite, mai ai și puls. Hai, mori acum? De câte ori ai murit? Fizic, niciodată. Ai și tu niște demnitate, vezi că trebuie să mai faci chestii cu viața ta. Adună-te, ce naiba. PWP

Ăsta e doar un mic episod, o discuție mai complexă necesita prea mult timp de gândire și deja mă simt ciudat în timp ce scriu rândurile astea. Dar, ca un exemplu, cam așa decurg majoritatea zilelor mele, când mi se pare că acum o să leșin, că fac infarct, că am căzut din lună și altele. Normal, inițial nu știam cum să gestionez așa ceva și lăsam starea negativă să mă domine. După mi-am dat seama că nu s-a întâmplat nimic rău, că am depășit fiecare moment de care mă speriasem și, în ciuda faptului că trăiesc mereu în incertitudinea că aș avea ceva cu toate că m-am dus la medic, fac față cu brio. Bine, creierul meu nu se află în cel mai bun stadiu, psihologul mi-a zis că n-am nimic ridicat la nivelul de tulburare, dar e o treabă acolo. Observ și eu.

Recent am citit într-un articol din VICE ceva care m-a ajutat pe partea asta. Ideea era să amâni momentul în care te simți rău, să îți spui pur și simplu că nu ai timp acum. Am testat, cu niște efort funcționează.

Dacă te identifici, măcar puțin de tot cu ceea ce am scris aici, vreau să știi că nu ești singurul om care experimentează situații similare, că o să treacă, nu ești vinovat că ți se întâmplă și dacă ai nevoie de ajutor trebuie să îl ceri. Psihicul nostru e ceva destul de greu de înțeles, dar care ne cam controleză. And this, my friend, sucks.

Ce mai fac eu când ar trebui să învăț pentru BAC?

publication1

Mai am 4 luni până la magicul examen care îți testează maturitatea, cum le place oamenilor să spună. De fapt, e doar un moment obligatoriu pe care se pune mult prea mult accent. Eu nu sunt stresată absolut deloc și mă uit în jur cu uimire și confuzie, pentru că văd cum lumea ia totul foarte în serios. Problema e la mine, dar cred că abordez situația corect și că mă descurc.

Așa că timpul meu liber, pe care chiar îl am, nu e plin de caiete pline cu informații sau culegeri cu teste.

Scriu pentru blog. Îmi place să cred că am ajuns să mă ocup de căminul meu virtual. Așa că îmi tot gândesc articole. Mi se pare important să nu uiți de hobby-uri.

Ies cu câinele. Cu toate că a devenit mai mult o rutină, să îl plimb pe Misha Câinele Iubirea mea necesită destul de mult timp. Și e super relaxant. Un fel de aventură, dacă pui toate întâlnirile cu ceilalți posesori de câini.

Fac poze, adică îmi dezvolt talentele astea fotografice.

Citesc. Și nu romane gen „Ion”.

Mă uit la seriale. Și stau ca leguma.

Mai și ies din casă, ce să fac.

Uneori mai învăț spaniolă. Sau fac caligrafie. Sau pictez.

Cred că ăsta e un scurt rezumat al vieții mele, cu mici minusuri.

Dar, după cum se poate observa, aș face orice altceva. Mai bine mă holbez la un perete sau învăț chineză. Nu mă înțelegeți greșit, asta nu înseamnă că nivelul meu de cultură e scăzut și că merg pe principiul „Semințele același gust are.” Da, e destul de important, dar nu trebuie să îți oprești viața în fața unei uși pe care scrie BAC și să rămâi acolo. Te mai plimbi și tu.

Notă: Eu sunt okay din punctul de vedere al improvizării, știu să adaptez, oricum mă descurc. Nu mă lua ca exemplu, articolul a fost scris dintr-o perspectivă strict subiectivă. Poate că îmi iau multe înjurături sau comentarii negative că am postat asta, dar e o părere sinceră. Nu mi se pare normal să nu mai faci nimic altceva cu viața ta.

Da, mai și filmez și editez. Clip nou, pe subiect:

Cum eram eu în a 9-a?

betty-boboaca

De la un timp am început să conștientizez că mai am doar câteva luni de liceu. Și mă cam apucă nostalgia. Pe bune. Mă gândesc random că “pe vremea mea… “, adică acum 3 ani, totul era diferit. Așa că articolul de astăzi este o analiză a mea din perioada în care eram boboacă, de care nu sunt mândră în mod special.

Prima zi de liceu. NU am vrut să merg. Serios. Mama m-a obligat să ies din casă, pentru că în mintea mea era un loc oribil cu oameni oribili unde nu voiam să mă duc niciodată. Ce mentalitate. Îmi amintesc perfect cum am ajuns și stăteam lângă gardul liceului, mă uitam la toată lumea aia și îmi imaginam că eu nu pot să fac față la așa ceva. Da, nu am devenit antisocială peste noapte. Când am ajuns acasă mi s-a părut cel mai bun moment al zilei, cel mai sigur loc de pe planetă. Dar trebuia să o iau de la capăt. Așa că prima zi completă de liceu a fost un șir interminabil de plângeri, pentru că eram nemulțumită de absolut orice. Cu timpul, m-am obișnuit.

Nu prea aveam capacitatea să îmi exprim opiniile. Sau să vorbesc cu mai mult de trei oameni. Stăteam cuminte la locul meu, nimic special. Îmi păsa la modul grav de ceea ce cred ceilalți despre mine. Și asta mă împiedica să fac multe chestii. Nu prea socializam și nici nu prea spuneam ce gândesc. Eram genul ăla de copil timorat și negativist care abia îți zicea cum îl cheamă. Hai că poate dramatizez.

Să vorbim puțin despre stilul meu vestimentar. Știu că m-am maturizat mult în aproape 4 ani, dar mi se pare că în legătură cu hainele pe care am ajuns să le port am făcut un progres masiv. Cum mă îmbrăcam eu în vremea mea de boboacă? La fel ca un copil de clasa a 5-a așa, culori vii, tricouri cu modele plictisitoare, totul era extrem de monoton. Fără personalitate. Șters. Normal. Ca toată lumea. Atunci încă nu ieșeam din tipare și nu îmi formasem un stil.

Nici gusturi la tipi n-aveam, really.  Îmi amintesc că am avut un crush super aiurea care a durat ceva și la care dacă mă uit acum mă întreb ce naiba gândeam. Adică standardele mele erau extrem de joase.

Nici atunci nu eram un copil prea conștiincios, dar mai făceam mate, chimie și fizică. Bine că am trecut peste asta. Ascultam muzică nasoală. N-aveam părul vopsit, principii clare, planuri de viitor, hobby-uri. Sau blog. Ca o informație ușor confidențială, prin semestrul al 2-lea îmi făcusem o pagină de facebook numită Stay Strong unde aveam postări depresivo-penibile.

Dacă aș avea posibilitatea să mă întorc și să îmi spun ceva, ar suna cam așa:  Calmează-te. Părerea oamenilor nu te definește. Încearcă să faci ceva cu viața ta. Vei fi okay, ajungi un om mișto. Te iubesc!

P.S: Nu puteam să nu pun acele două poze mirobolante. În prima eram la Balul Bobocilor la care n-am vrut să merg. În a doua îmi făcusem breton, proastă alegere. Inocența întruchipată eram.

 

Mă bucur că am prietene care sunt sincere cu mine

5541474aaaa82ed707ab3b15c7961235

Mereu am mers pe principiul că mai bine spui adevărul verde în față, decât să minți pe cineva ca să îl faci să se simtă confortabil. Și mă aștept ca oamenii să se comporte la fel cu mine.

De la un timp, am constatat că sunt privilegiată. Că am parte în viața asta ciudată pe care o trăiesc, de ființe minunate care fac parte din această categorie. Am știut că sunt sincere cu mine, dar a durat destul de mult până am înțeles complet că feedback-ul pe care îl voi primi nu va fi impregnat cu subiectivitate.

Adică nu contează că avem o conexiune specială. Dacă arăt ca naiba îmbrăcată într-un anumit fel, interpretez chestii sau fac crize fără motiv, știu cu certitudine că mi se va spune fără rețineri. Și mi se pare ceva normal, natural. Nu vreau ca oamenii din jurul meu să se prefacă de acord cu lucruri care îmi plac sau să facă afirmații în care nu cred. În special cei care ocupa un loc aparte.

Și poate cel mai important aspect al acestei chestii este că, în momentele în care chiar am nevoie de o părere, pot conta pe ele că îmi vor zice analizând situația la rece. Fără implicări emoționale. Ceea ce chiar mă ajută. Mi se pare una dintre valorile fundamentale pe care construiești o prietenie. Sau un om.

Mulțumesc. Nu vă etichetez, dar vă simțiți voi. Știu că uneori sunt cea mai enervantă persoană pe care o cunoașteți, dar vă admir că faceți față cu brio. Mulțumesc că nu îmi spuneți chestii pozitive false doar ca să mă simt mai bine și că îmi mai dați câte o palmă atunci când e cazul și mă cam ia valul. Sunteți oamenii ăia care îmi zic ceea ce nu vreau să aud, dar trebuie. Și vă iubesc. Atât.

Unii de Dragobete le fac declarații iubiților, eu vă am pe voi.

P.S: Sper să nu vă săturați și să mă părăsiți.

Cum să treci peste un tip cu care nici măcar n-ai fost într-o relație?

IMG_7467.JPG

“Cu mașina“ nu e răspunsul correct. Că nu merită să îți petreci următorii câțiva ani într-o închisoare pentru crimă cu premeditare.

Permiteți-mi să cred că nu sunt singura nebună care s-a confruntat  cu situația în care trebuie depășească ceva ce nici măcar n-a existat, propriu-zis. Suntem oameni și ne atașăm emotional și e normal.

Acceptă situația

Știu că e greu. Până de curând, când prietenii îmi spuneau să trec peste că nu-mi face bine, nu puteam să concep așa ceva. Dar îți faci rău dacă e o cauză pierdută de care tragi. Este mult mai sănătos să accepți că asta e singura ta opțiune, n-ai ce să mai faci și trebuie să trăiești în armonie și echilibru cu tine. Fără să te mai întrebi unde ai greșit sau ce și de ce a mers prost. Pur și simplu confrunți problema la nivel psihic.

Dă-l jos de pe piedestal

Când ești îndrăgostit de cineva, ai tendința să îl vezi diferit de cum este de fapt. O versiune ideală, subiectivă, distorsionată, nu reală.  Cred că pentru prima data am auzit expresia la psiholog. Și nu am înțeles-o initial. Dar după câteva săptămâni în care am meditat și am luat decizii, mi-am dat seama că are foarte mult sens. Că de fapt omul acela nu este așa cum ți-l imaginai tu. Și că nu merită toată atenția pe care i-ai oferit-o, tot timpul investit și toate lacrimile.  Și poți să îi dai cu piedestalul în cap. Culmea e că după ce îl detronezi la tine acolo în creier, constați că nu știi la ce naiba te-ai gândit atunci când te-ai îndrăgostit de el. Că nu mai are aceeași strălucire.

Învață ceva din experiența asta

Păstreză părțile pozitive, amintirile, momentele frumoase. Nu trebuie să uiți toate astea. Dar constați că ai devenit mai puternică. Ai avut inima frântă și ai fost distrusă emotional și psihic, dar ai supraviețuit. Și dacă privești lucrurile dintr-o perspectivă bună, ești imună la copilării din astea, te-ai antrenat și acum poți să reziști și să reacționezi altfel la situații similare. Poate că între voi oricum nu ar fi mers. Clișeu sau nu, viața merge înainte. Și poate că într-adevăr ești cu o inimă frântă mai aproape de sufeltul pereche.

Canalizează-ți energiile pe ceva ce contează

Am ajuns la concluzia că nu poți să faci ceva remarcabil cu viața ta dacă stai și suferi după unul căruia nu îi pasă absolut deloc. Așa că trebuie să te axezi pe hobby-uri, pe chestii care te mențin ocupată. Și să ai grijă de tine. Să continui să arăți bine, să te hidratezi, să mănânci, să dormi. Să faci lucruri și să stai cu oameni care te fac fericită. Ajută să vorbești despre asta, să scrii despre asta, să îți găsești ocupații noi. Don’t use a boy to forget another, use 2 or 3 nu merge neapărat, dar poți să găsești pe cineva nou, incomparabil mai bun, pentru că începi să atragi alte tipologii de oameni.

Nu e pierderea ta, e a lui. N-ai 100 de ani, vei găsi pe cineva care chiar te va merita și te va aprecia la adevărata ta valoare. Să treci peste nu e atât de greu cum pare și spun asta din experiență. Te mai doare puțin, te mai apucă un fel de dor, după ajungi într-o fază în care nu îți mai pasă deloc. Poate chiar un fel de ură sau scârbă sau nu sunt sigură ce sentiment negativ. Serios acum, nu are sens să îl urăști sau ceva. Asta e, trece, trebuie să te gândești și la alegerile lui și să nu te raportezi mereu la tine. Poate că n-ai făcut nimic greșit. Timing-ul a fost prost, erai prea complicată,  universal n-a vrut. Fii matură și comportă-te normal, poate că nici el nu s-a gândit intenționat să îți facă inima bucățele. Așa că tolerează-l și dorește-i binele.

Capul sus că-ți cade coroana sau ceva.

Ai grijă de tine, darling. Ești mai importantă decât un tip care nici la mesaje nu îți răspundea.

Glitter kisses.

Încep să fiu matură: prima încercare de BUSINESS

img_7450

Se spune că după ce împlinești 18 ani nu prea se schimbă multe. Adică poți să faci, legal, cam tot ce făceai până atunci. Și să răspunzi penal pentru faptele tale. Mă rog, niciodată nu m-am încadrat în genul acesta de tipare. Pentru mine chiar contează și iau pe bune trecerea de la copilul de 5 ani la un adult responsabil. Cu toate că probabil mereu voi rămâne undeva la mijloc.

img_7367

Așa că acum vreo lună și ceva mi-a venit minunata idee: să-mi deschid un fel de mini afacere ciudată. Normal, nu mă pricep la chestii de genul, dar de ce nu. Să știu că mai fac ceva cu viața mea. După câteva zile pline de entuziasm și gândit, am ajuns și la ceva finit. BANG.

Totul se bazează pe un concept care mie mi se pare destul de interesant, având în vedere că mi-am dorit să fac ceva cât de cât original. Am analizat puțin la ce mă pricep și nu e chiar așa greu de făcut și am ajuns la TRICOURI CU IDENTITĂȚI DUBIOASE. De fapt, cum ai fi tu pus pe un tricou. Descriera ta în câteva cuvinte/fraze. Și eu pictez treaba asta cu vopsea de textile. Mi se pare că mă ajută să mă dezvolt, să gestionez alte tipuri de situații, să mă implic în ceva nou. Și îmi place. Nu sunt foarte sigură dacă voi avea succes sau ceva, având în vedere că e ceva micuț la nivel local și nu se adresează unui public vast. Dar merită să încerc.

img_7385

Așa că dacă ți-am trezit interesul cu Betty’s Awkward Shop (nume plin de narcisism)  și tricourile ciudate, aștept comenzi. Mai multe chestii mișto vin pe parcurs. Da, mai jos cică e o reclamă că d-astea nu filmasem până acum.

img_7422

Nu pot să nu le mulțumesc aici oamenilor care m-au susținut, mi-au oferit feedback și m-au ajutat într-un anumit fel. Deja mă văd o business woman cu ceva la nivel global, bogată și faimoasă. Dar mă trezesc la realitate.

img_7358

Work hard, play hard, d-astea.

Pace.

P.S: Pozele nu sunt chiar ceea ce ar fi trebuie să fie. Și poate nu prea arată profi totul, dar cine spune că trebuie să fie perfect.