Acum un an m-am mutat

IMG_5411

Îmi amintesc dimineața aia răcoroasă de Septembrie și lacrimile care mi se plimbau pe față de parcă plecam la capătul Pământului și nu mă mai întorceam. Cum știam că viața mea se va schimba și asta e alegerea bună la care trebuia să ajung oricum, dar cum îmi era greu să mă arunc așa într-un oarecare tărâm necunoscut și să-mi las oamenii sau zona de confort.

Îmi amintesc ultima seară înainte să plec și cum am plâns două ore ca disperata, pentru că hei, mă mut și habar n-am ce se va întâmpla de acum încolo. Cum îl lăsam pe tipul de care eram îndrăgostită și care nu știa asta, ca într-un film romantic de liceu. Cum prietenele mele cele mai bune rămâneau tot acolo. Cum locul meu safe urma să se transforme. Și eu trebuia să mă schimb, așa brusc, și să devin un aproape adult într-o lume în care abia dacă îmi găseam un scop.

Primele nopți în București au fost depresive. Și nu pentru că nu mă puteam imagina locuind într-un oraș așa haotic, ci pentru că îmi era frică și dor. Și mă simțeam singură. Când oamenii îmi spuneu că mă voi obișnui și că trebuie să move on, credeam că doar încearcă să fie drăguți. Nu m-am dus două luni înapoi acasă, pentru că mi-am zis că dacă mă întorc îmi va fi greu să mă adaptez. Cred că maximum am stat acasă două săptămâni.

Un an mai târziu, am învățat cum să mențin o relație la distanță și că oamenii care țin la tine o vor face indiferent de unde ești. Că Bucureștiul are și părțile lui bune și îl pot numi acasă. Că viața se împarte și între trenuri și locuri care-ți sunt progresiv casă și că îți găsești cumva un echilibru în toate astea. 

Azi nu mai plâng. Sau cel puțin încerc. Uneori mai am un sentiment ciudat că sunt într-un oraș mare cu oameni necunoscuți și eu am nevoie doar de câțiva. Încă îmi mențin părerea și cred că home is not a place, it’s a feeling. 

Poate am învățat să fiu mai independentă și să petrec timp cu mine. Și abia aștept să-mi găsesc locul meu la care să mă întorc seara și care să știu clar că e a c a s ă și să nu mai existe distanță. 

Până atunci

„How lucky I am to have something that makes saying goodbye so hard.”

 

 

 

 

Reclame

Despre iubire și anxietăți

_MG_1053

Uneori te mai apucă gândurile de nebună, paranoia și tendința de a te autodistruge, pentru că încă mai simți că nu meriți ceva așa bun. Dar știi că îl iubești și că nu vrei să îl pierzi și că viața ta e mai bună cu el. Mult mai bună. Și te acceptă și te iubește așa messy cu toate imperfecțiunile tale și e fascinat, se uită la tine de parcă toate părțile nașpa nu ar exista și ai fi un înger pur lipsit de negru pictat. Și atunci știi că nu vrei să îl dezamăgești și că e un copil care te iubește și are nevoie de tine. Și te face mai fericită decât ai fost tu mai mult de jumătate din viața asta. 

Poate că scrii iar rânduri siropoase de zici că ești în filmele alea romantice clișeu, dar când îți e teamă îți pui fricile pe hârtie și observi că n-ai motive să te activezi. Că trăiești într-un fel de vis frumos și că singura ființă care te sperie ești tu. Iubirea e mai puternică decât haosul din tine și îți vindecă progresiv demonii. Și știi că te-ai transformat și nu ești persoana aia rea pe care ți-o imaginezi și care e doar o proiecție a minții tale obișnuite cu rolul de victimă, care începuse să se complacă așa și să creadă că nu-și mai revine.

Încă mai ești suspicioasă când totul e bine și crezi că vei face ceva ca să-ți distrugi cel mai safe loc de pe pământ. Dar te calmezi și știi că vei face să fie bine în continuare și experiența ți-a dovedit că nu tot ce gândești e adevărat, că uneori te autosabotezi și că el te iubește și așa și nu te lasă singură sub norișorul cu anxietăți. 

Oricum, știi că acțiunile vorbesc mai tare decât gândurile pierdute prin compartimentele creierului tău. Și vrei să îl vezi fericit, să știi că poți să fii acolo pentru el și să-i oferi susținere și iubire. Că nu te minți singură și că încă înveți să trăiești într-o poveste frumoasă.

Adulthood is hard: Betty caută job

cropped-img_0773.jpg

Am 19 ani și încep să mă gândesc cu nostalgie la perioada în care viitorul era ceva utopic îndepărtat în legătură cu care nu trebuia să îmi fac griji în mod special. Acum mă lovesc mai des și mai tare de întrebarea „Ce fac cu viața mea?” și posibilitățile sunt multe, ușor scarry și frustrante. Până de curând știam că termin liceul, încep facultatea, la un moment dat voi fi independentă financiar, îmi iau un câine și fac ce îmi place, adică scriu for living. Dar până să ajungi să-ți câștigi existența în modul în care vrei, trebuie să treci printr-o serie de crize și dezamăgiri. 

Locuiesc în București de aproape un an și stau la o mătușă, ceea ce înseamnă cu nu prea dau bani aiurea, având în vedere că am mâncare și un loc unde să stau. Sunt fericită că nu am fost nevoită să ajung în cămin, pentru că pur și simplu nu era de mine. Acum problemele mele de viitor variază de la „Vreau să mă mut” la „Trebuie să mă angajez” și „Eu ce fac după ce termin facultatea”. Cândva mi-am spus că la 20 de ani vreau să am propriul meu loc și încerc să fac treaba asta, dar nu prea îmi iese. 

Mă frustrează faptul că toată viața asta de adult independent e grea și de obicei nedreaptă, că să câștigi bani la început e și mai greu, că vrei să te întreții și aparent n-ai cum. Și hei, vreau să am un salariu obținut din ceva ce îmi place, nu să fac sacrificii majore ca să nu mor de foame. 

Am tot încercat să-mi caut un job. Bine, poate puteam să încerc mai mult, dar am refuzat opțiunile de genul vândut cafea and stuff nu pentru că nu mi-ar plăcea, ci pentru că vreau să profesez în domeniul meu. Și, normal, joburile îți cer măcar un an experiență, unicorni și aripi de zână, adică majoritatea au niște așteptări mult prea mari de la cineva care abia a ajuns la facultate. Plus că trebuie să mai fie și part-time, că vrei și tu să îți treci examenele alea.

Chiria e scumpă. De fapt, viața în general. Când erai mică nici nu te gândeai la cum se duc super ușor banii doar ca să trăiești, în limite. Dar acum vrei să-ți decorezi viitoarea garsonieră, să-ți plimbi câinele, să te mai duci și tu într-o vacanță.

Sunt în al doilea an de Publicitate la FJSC și nu am lucrat niciodată în viața mea (mai mult de un internship mișto unde am scris articole și am filmat voxuri). Îmi place să scriu (de asta am și blogul ăsta unde îmi dau cu părerea și împărtășesc din experiența mea dubioasă), să fac poze la chestii (uită-te pe Instagram https://www.instagram.com/beatrice_c11/), să fac research. Tind să cred că sunt creativă, mă adaptez la situații noi și lucrez bine sub presiune. Nu bag bullshit-uri despre ce am făcut eu pe plan profesional, pentru că am devenit majoră cu nu foarte mult timp în urmă și nu ne-am născut toți copii talentați care fac bani la 15 ani. Am avut o tentativă de vlog, am făcut puțin voluntariat, încerc să merg la eventuri din social media ca să învăț mai multe despre domeniu și să cunosc oameni. Visez să ajung relativ cunoscută și să fiu freelancer. Dar până atunci am nevoie de un job (merge și internship plătit), ceva part-time care îmi permite să lucrez uneori și de acasă în domeniul creativ (publicitate/jurnalism/sth) unde să îmi dezvolt potențialul, să învăț de la oameni mișto care să înțeleagă că abia am venit în vastul tărâm al pieței muncii și să-mi fac niște bani de trăit decent, nothing too wild. Dacă știi pe cineva care are nevoie de o tipă ciudată care să-și dea cu părerea, să-și stoarcă creativitatea și să se implice în ceea ce face, please let me know. 

#Bettycautăjob

Primul an de facultate: ce nu-ți spune nimeni înainte

Fuckultate (1)
Betty fiind productivă la facultate

*Să nu ai așteptări. 

Când am început eu facultatea, nu îmi era clar cam nimic din ce se întâmpla aici. Eram într-o fază destul de nasoală psihic și mă obișnuiam cu mutatul dintr-un orășel liniștit și aproape pustiu în haosul din București. Am vrut să scriu despre asta cred că de când s-a terminat sesiunea și acum mi-am dat seama că anul doi vine peste mine, așa că uite experiența mea cu insituția asta de învățământ menită să te aducă mai aproape de o carieră.

Dacă credeai că va fi locul ăla mișto unde înveți fix ce-ți place, te transformi în adult independent peste noapte și oamenii chiar te văd așa, n-ai nicio grijă și trăiești o perioadă plină doar de fun, îmi pare rău că te dezamăgesc. Nu vreau să scriu din perspectiva pesimistă, dar majoritatea clișeelor din filmele americane cu tipe care pleacă la facultate și-și schimbă radical lifestyle-ul când încep să-și decoreze camera de cămin nu sunt reale (dar cine știe acum, eu n-am stat în cămin).

Ceea ce cred că mi-a plăcut mie de la început este că nu poți să compari cu liceul. Adică oamenii sunt mult mai maturi sau cel puțin așa par. Atunci când am fost în vizită la fostul meu liceu prima dată nu înțelegeam de ce toată lumea țipă și se înghesuie pe holuri și uitasem de atmosfera aia de grădiniță. Și nimănui nu îi pasă că ești diferit și nu te încadrezi în cine știe ce tipar, ești liber să faci ce vrei și să fii cum vrei. La faza asta și profii mi se par mai permisivi și te tratează, mai mult sau mai puțin, ca pe un egal.

De ce chestii noi m-am lovit eu?

Seminar (adică partea presupus aplicată pe care o faci cu grupa ta)  versus curs (aproape două ore pe care le petreci în amfiteatru cu alte sute de studenți sperând să nu adormi). Și prezențele. Apropo, există cursuri la care nu te obligă nimeni să te duci și, din ce am învățat eu, dacă poți să lipsești și simți că îți pierzi timpul acolo, nu te mai duce. Really. Poți să faci ceva mai productiv în loc să te uiți pe pereți și să aștepți să se termine. În semestrul al doilea nu m-am dus la două și ghici ce, mi-am trecut și examenele.

Sesiunea. Și bibliografiile. Suntem obișnuiți din liceu să învățăm fix ce ne dă proful, eventual din caiet și după venim aici ca să constatăm că la curs nu prea poți să-ți iei notițe, ppt-urile pe care ți le trimit profii (dacă sunt drăguți) nu te ajută prea mult, așa că trebuie să îți cauți singur toate materialele pentru examene (adică niște teancuri cu foi ceva pe care, dacă ai noroc, le găsești la xerox-ul facultății). Mi-a luat ceva până să mă prind cum trebuie să învăț, dar am reușit. Cred.

Vezi că mai dai și de cărți din 1900toamna care se mai folosesc și îți descriu, spre exemplu, Internetul ca pe o invenție utopică. Și sigur vei mai avea și materii de umplutură doar așa ca să fie.

 

Profesorii nu se mai raportează la tine ca la un copil mereu. Bine, sunt câțiva care își mai mențin mentalitatea comunistă, dar poți să ai și profi friendly care chiar vor să te învețe ceva. La mine au fost foarte deschiși, în sensul că îți răspund la tot felul de întrebări și te susțin. În general, acum nu zic că totul e happy happy joy joy și veți ieși la bere.

Schimbarea colectivului este un aspect care cred că m-a speriat pe mine puțin, dar cred că îți dă niște panică și dacă nu ești o ființă antisocială așa ca mine. Dar am ajuns la concluzia că pot să fiu friendly și poate ăsta este avantajul când ajungi la o facultate de comunicare. În plus, oamenii ăștia noi nu te cunosc și cred că îți e mai ușor să te integrezi așa. Zic și eu.

M-a dezamăgit puțin faptul că nu aplici foarte mult teoria, nu scrii așa mult cum aș fi crezut și totul se axează mai mult pe materie în sine. Dar cred că practica obligatorie (pe care știu că multe facultăți o au) te ajută foarte  mult să înțelegi mai bine și să vezi dacă îți place sau nu. Adică eu în aproape două luni de practică simt că am acumulat super multă experiență și am observat schimbări în bine la mine. By the way, în caz că nu știai că s-a modificat legea internshipului, se pare că de acum sunt neapărat plătite.

Ce am învățat eu într-un an de facultate?

Studiez Publicitate la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării. Pe lângă priveliștea de la Leu și urcatul celor șase etaje (pentru că am fobie de lifturi), mi s-a confirmat că domeniul ăsta creativ e mișto cu tot cu prejudecățile lui și din scris nu vei muri de foame. Bine, sunt unii care văd jurnaliștii și oamenii de publicitate într-o lumină nașpa, dar mie îmi place zona asta.

Eu am fost la taxă (că și asta cu buget și taxă e o altă discuție) și nu regret că am dat banii pentru învățământul de stat, așa cu părțile lui negative că până la urmă nicăieri nu va fi perfect. Și e important să îți placă facultatea la care ești și să nu fii acolo doar ca să ai o diplomă în plus și să simți că îți pierzi ani din viață aiurea. Adică, poate nu va fi neapărat visul tău, dar să te identifici într-o anumită măsură cu ce se întâmplă acolo. Că este perfect okay să nu fi sigur ce vrei să faci în continuare, asta e doar o fază și poți oricând să te reprofilezi, indiferent de ce zic mințile închise din jurul tău. Și în același timp e okay și să nu faci facultate. 

Nici eu nu sunt sigură ce vreau să fac mai departe, știu că până acum îmi place și am niște planuri, dar nu mi-am format o direcție clară. Probabil nu voi face presă, cel mult ceva pe parte alternativă sau colaborări. Publicitatea îmi place până acum, dar n-am avut oportunitatea să văd cu ce se mânâncă pe bune. Mi se pare interesantă ideea de freelancing.

Anul ăsta a trecut super repede și m-am obișnuit. Mi-am dat seama că mai sunt doar doi ani și eventual un master, dar hai să ajungem acolo. *insert încheiere despre cum n-are sens să te panichezi că îți vei da seama la un moment dat ce vrei să faci, things take time sau alte citate clișeu*

Aventura la Predeal: când te hrănești cu munte și iubire

_MG_1043
Eram happy, da’ așa mai e fața mea

Puteam să scriu textul ăsta de pe terasa cu vedere la munte și norișori, dar uneori reușești să te deconectezi și să fii în visul tău frumos. Care e real.

Nu am mai fost atât de fericită ca în cele trei zile de vacanță în munți de luna trecută dintr-o perioadă îndepărtată pe care nici nu mi-o mai amintesc clar. Să fie de la aerul curat, faptul că ești practic în nori sau că am petrecut timp doar cu probabil persoana mea preferată? Oricum, a fost mișto să nu mai simt anxietate în fiecare moment și să nu mă mai gândesc la ce ar putea să meargă prost.

_MG_1150

Merită și să te trezești de la 4:30 ca să prinzi trenul când știi că mergi cu iubitul tău într-o aventură. Anul trecut erai down rău de tot, acum simți că ai un scop.

_MG_1023

*scurtă poveste cu fetiță drăguță și câine din Predeal*

Cum mergeam fericită și puțin adormită în căutatea unei cafenele or sth să-mi beau cafeaua holbându-mă la munți, văd un câine mic și pufos care părea o combinație între Pechinez și Corgy și normal că am reacția mea universală de copil de 5 ani. După ce m-am înscris cu succes la grădinița cu program prelungit – notă: aveam trench-ul roz so eram din film – o fetiță blondă cu niște urme subtile de pământ, îmbrăcată tot în roz, îmi spune că îl cheamă Bobo. Și nu știu cum sau de ce m-a apucat comunicatul cu ea, pentru că mie nu îmi plac copiii în general, doar cu mici excepții. Am întrebat-o câți ani au ea și câinele ca să aflu că probabil crescuseră împreună, mi-a fost destul de greu să înțeleg ce zice din moment ce la până în trei ani nu vorbești neapărat inteligibil, am aflat că o cheamă Natalia și am făcut cunoștință cu ea ca să descopăr că un copil nu știe ce vrei de la viața lui când îi întinzi mâna. Și-am zâmbit ca tâmpițica la fiecare chestie pe care mi-o spunea, cu iubitul meu în fundal care se uita la mine cu afecțiune și compasiune și probabil gânduri de „Săracaa”. Aparent, fetița își aștepta bunicul care era la pariuri sportive. N-am mai văzut-o. Păcat.

_MG_0965

Predealul ar merita renovat puțin așa și i-ar trebui niște restaurante mai de oameni, dar asta e mai puțin important. Eu sunt happy și dacă stau într-un loc și mă uit la munți, nu trebuie să vizitez neapărat ceva. Știu, probabil am folosit obsesiv cuvântul ăsta. Ce viață pe tine când poți să porți bocanci și să „urci pe munte” ca după să te bucuri de priveliște și să nu faci nimic fără să te streseze treaba asta. Și nu ești singură.

_MG_0979

Moose este cea mai mișto cafenea de aici pe care am remarcat-o după design-ul interesant al clădirii și prin care m-am plimbat ca să fac poze.

IMG_0833

IMG_0820

IMG_0838

IMG_0852

Am văzut unul dintre cele mai frumoase apusuri când simțeam că stau pe norișori, la figurat și la propriu.

IMG_0836

Când m-am întors în București mă gândeam de ce nu am rămas acolo. Vreau să stau în munți, să scriu și să mă bucur de viață cu băiatul ăsta minunat. Și un pug. 

_MG_1253

Mi-am reamintit că trebuie să mă bucur de moment și că atunci când iubești pe cineva în totalitate accepți persoana aia și te simți bine în prezența ei fără să facă nimic special. Și little things like îmbrățisări când adormi sau să te trezești și să îi vezi fața sleepy și știi că în momentul ăla nu mai ai nevoie de absolut nimic. Că e calm și-ți dispare haosul și nu mai ai o mie de gânduri nașpa și simți că acolo ești safe, totul e bine și știi că merită și că vei face tot ce poți să fie okay în continuare, pentru că este cea mai bună chestie care ți s-a întâmplat. 

Când scriu poezie aka niște artă neînțeleasă

IMG_0386

*N-am mai scris o poezie aici de prea mult timp, habar n-am când; ăsta era modul meu să mă descarc cândva, când eram copilul ăla care se plimba cu agenda și scria pe holuri sau în ore; poate merge și acum. 

lost.jpg

Ți-ai pierdut statutul de homeless

și ți-ai găsit casa în brațele lui

– clișeul perfect în care prințesa

trăiește happy ever after-ul; dar

pe tine încă te mai bântuie

propria ta stafie, ceea ce ai fost

și poate vei rămâne în adâncul

tău pentru totdeauna.

Uneori ești din nou fetița speriată

de întuneric care doarme

cu lumina aprinsă și cu

ursulețul de pluș ca să o apere.

Alteori ești haos în cea mai

pură formă, ești o femeie incapabilă

să-și gestioneze emoțiile și gândurile

care va exploda ca o grenadă

și va răni fiecare creatură din jur.

Știi că ei te iubesc, dar oare

certitudinile te fac mai puțin nebună?

Ia-mă de mână și spune-mi,

din nou, că nu mă voi mai simți

într-o roată de hamster și

că sunt mai mult decât

niște pânze de păianjen care-mi

blurează creierul, panici și lacrimi.

Hai să plecăm undeva, să fie

pace, liniște și apus.

Ești și tu lost.jpg? Și dacă da, cum m-ai găsit?

Jurnal de răceală

Jurnal de răceală

Dacă la începutul acestei săptămâni de august m-a lovit o răceală de vară, preferata mea, pentru că aparent e destul de ușor să răcești, mai ales dacă ai lipsă de vitamine și chestii din astea (say whaat), azi sunt mai bine și scriu pe blog. Așa că uite un mini documentar foarte interesant din viața de om răpus de boala asta pe care n-am înțeles-o niciodată. *Posibil dramatizat pe alocuri.

Luni

După niște dureri de cap și oase, o probabilă febră pe care nu o identifici clar și trezit de câteva ori, reușești să te dai jos din pat și să nu pierzi trenul pe care îl ai la 7:36. Hai că nu pățești nimic, ești alive chiar dacă simți că a venit apocalipsa zombie.

Ești în tren, ți-e somn și simți cum te doare creierul, te bate soarele, vecinul tău de compartiment are chef de dialog și tu abia legi două cuvinte. Ajungi în gară, mănânci doi covrigi ca să-ți iei un Nurofen și bei niște Cola. Nurofen & Cola, sănătate curată. Gata, ești fresh, ajungi acasă, te bagi la somn și te faci bine. Hai să mâncăm o eugenie.

Pranz, acasă, s-a dus naibii și efectul de pasilă, nu mănânci nimic și dormi toată după-amiaza. Te trezești și nu ești în stare nici să faci duș, te lupți cu niște pâine prăjită și chec și te culci la loc când abia s-a întunecat afară.

 

Marți

După trezit pe la 12:30, 3, 5, 6 fără, 9, 10, 11 and so on, te dai jos și mai mănânci doi covrigi, apoi te bagi înapoi în pătură. Aici locuiești azi, cu niște ceai și somn, pastile și supă cu morcov și cartof. Nu te mai dor oasele, te doare stomacul: poate Cola și covrigi drept cea mai elaborată masă de ieri n-au fost o idee bună. Highlight: ai făcut duș și nu mai ești în pijamalele de ieri, bv.

 

Miercuri

Azi deja te simți mai vie, dacă n-ai mai avea crampe din astea chiar ai fi bine. Să nu exagerăm totuși. Ai rămas singură acasă. Ai ieșit din casă, ți-ai luat banane și Coldrex, vechea ta iubire. O tanti din stația de autobuz care vorbea la telefon zicea că e frumos afară, nici prea frig, nici prea cald. La tine oricum e prea cald oriunde ai fi. Și azi parcă ai mai mâncat, mai ai dureri de stomac, n-ai băut cafea de trei zile.

 

Joi

Ești mult mai bine, ai mâncat un mic dejun aproape elaborat. Te-ai îmbrăcat frumos, te-ai dat cu ruj și te-ai dus la birou, poate fuge răceala de tine. În metrou mureai de cald, dar e okay. Niște vitamina C, niște Magneziu și ceaiuri. Cafea. Azi ți-ai și gătit, prima  masă completă pe săptămâna asta, orez cu pui. Also: nu te duci des să duci gunoiul, dar și când o faci ești în pantaloni scurți de casă și maiou cu model cu găurele și te vezi cu 3 vecini. Deja nu mai pari răcită, doar ușor slăbită. Deadline-ul era miercuri dimineață, ești în grafic.

 

Nu va urma.