Primul drum cu trenul sau despre distanță

IMG_3933

Este cinci dimineața cu o aromă de februarie ploios, ieși din bloc în întunericul și liniștea Bucureștiului de dinainte de haosul zilei. Mergi cu pași grăbiți și un bagaj pe care îl cari, te mai uiți la picăturile care cad nervoase și aștepți autobuzul. Tu și alte zeci de oameni. Pentru ei această azi poate că este doar o joi normală. Pentru tine e cu siguranță mai mult de atât. La metrou e frig și speri să nu fie și pustiu. Constați cu încântare că nu ești singura. Aștepți în tăcere, cu toate că la tine în cap gânduri și imagini se derulează fără oprire, ca într-o casetă stricată. Nu e cea mai bună oră la care să ieși din casă, dar uneori te mai sacrifici. Ți-e puțin teamă să nu te rătăcești, să nu ajungi la timp, să se întâmple ceva. Ești în gară. Te plimbi confuză câteva minute, până găsești trenul care te va duce a c a s ă. Stai pe peron în zgomot și privești dezorientată agitația.

Trenul e aproape gol.  Ești surprinsă de cât de nou pare. Afară e încă întuneric și nu vezi aproape nimic. Asculți niște muzică și ora pe care o ai de petrecut aici se evaporă. Ajungi în altă gară, mai tristă și mai lipsită de populație. Tu, un angajat CFR și probabil un alt călător. Și o familie mare de câini unde remarci patru puiuți care aleargă în toate direcțiile cu mutrele lor fericite. Plus o bătrână cerșetoare care își povestește jumătate de viață în două minute. Aștepți. Nu e frig, e chiar frumos. Faci o serie de poze, un fel de estetica urâtului. Urci în cel de-al doilea tren, care îți dă peste cap părerea inițială. Dar ce sunt 30 de minute în mizerie pentru câteva zile de iubire? 

Și știi că în curând va trebui să o iei de la capăt, că viața ta se împarte între gări, trenuri și orașe. Că distanța e un concept de căcat care ți-a mai făcut rău până acum. Că devine mai ușor să pleci, pentru că ajungi să te obișnuiești. Dar de fiecare dată când ajungi înapoi te apucă dorul de el. Practic, de asta te mai întorci. 

Anunțuri

New year new me bullshit

Este Martie, adică au trecut deja două luni din anul ăsta nou despre care nu am apucat să scriu. Mi-am zis că vreau să îmi pun blogul la punct, dar de fapt cred că voiam să mă pun la punct pe mine. Nimic nu s-a întâmplat încă, dar mi-am dat seama că mi-e dor să scriu aici și dacă îmi iei și activitatea asta rămân doar haos și crize. Că asta este printre singurele în care te regăsești, care te ajută și te face să te simți întreagă și tu o neglijezi și dai cu ea de toți pereții.

Vechea poveste: anul ăsta e anul tău, clar. Scapi de obiceiurile tale nocive și te schimbi în persoana care ai vrut mereu să fii. Bullshit. Te agăți de fix aceleași chestii care îți dau o senzație vagă de siguranță, că normal că ți-e greu să  ieși din zona de confort. Și e mult mai simplu așa. Vrei să fie diferit, dar nu poți să nu faci aceleași căcaturi. Overthinking. Ceva cu dramă. Concentrarea ta e undeva la limită. Ești într-o bipolaritate continuă. Confuzie.

Habar n-ai ce faci cu viața ta. Ai un contur despre ce ai vrea, dar nu știi clar cum să ajungi acolo. E un rollercoaster la tine în creier și azi te simți Wonder Woman, mâine ești depresivă sub pătură. Teoretic ești conștientă de ce trebuie, dar nu poți. Nu ai capacitatea să te aduni. Nici tu nu te mai înțelegi. Și timpul trece și te găsești în punctul de care voiai să treci anul trecut. Sau acum câțiva ani.

Niște citate motivaționale, ceva cu stres și praf. Idk. Totul e o ciorbă și ție nu-ți place ciorba. Uneori e mai liniște și după revine iar la haos. Mai ești și mediocră din când în când. Unde naiba s-a dus versiunea ta mișto? Măcar ai acolo niște oameni care îți spun când reacționezi ca fraiera. Uneori. Hai că poate mai scrii și tu ceva.

Primul semestru de FJSC și jurnal de sesiune

IMG_3781
Poza asta e de când eram în sesiune. Narcisism much. Still alive. 

S-a terminat și primul semestru de facultate, am trăit și prima sesiune din viața mea și nu puteam să las astea să treacă nescrise, mai ales că parcă mi se clarifică și mie o serie de chestiuni.

Vezi AICI cum eram la început, când habar n-aveam ce se întâmplă.

Eu sunt la FJSC la Publicitate. Pentru o facultate de comunicare, nu prea comunici. Lol. Serios acum, e okay, nu faci fizică cuantică. Dar domeniul nu este atât de ușor pe cât pare. Poate puțin cam vechi având în vedere că treaba asta se desfășoară foarte mult în online.

Basic points:

Nu scrii așa mult.

Citește știri. Chiar contează să știi și tu ce se întâmplă în lumea asta.

O știre nu e când un câine mușcă un om, ci când un om mușcă un câine. Înțelepciune sau una dintre primele chestii pe care le înveți.

Priveliștea de la Leu e genială.

Învață să scrii corect, pretty please.

Mă tot gândesc ce am învățat eu de când sunt aici.

Că e o diferență majoră față de liceu. Că ai program destul de accesibil. Că bibliografie. Că trebuie pe bune să înțelegi ca să aplici. Și niște cuvinte noi în vocabular, pe care ți-l formezi cu termeni ca segmentare, poziționare, publicuri și altele. Concepte și teorii și niște psihologie. Că nu faci atât de mult practic cum ți-ai dori. Și seminarul diferă uneori de curs. Că publicitatea e mișto și nu reprezintă doar o amărâtă de reclamă pe care să o comentezi tu când te uiți la TV.

Sunt plusuri și minusuri, ca peste tot. Nu știu ce vreau să fac concret, dar momentan sunt aici și învăț chestii care în mare parte îmi plac.

Cum a fost sesiunea? Scriam la început că vreau să mă trezesc când se termină. Totuși, n-am băut șapte cafele pe zi și nici nu am învățat noaptea. Sau așa sunt eu în contexte din astea. Chill. Mai ai și materii pe care nu le înțelegi, te mai duci la examen ca să-ți cadă fața acolo în foaie, pentru că profu’ a formulat întrebările fix ca să te încurce pe tine și subiectele sunt ceva ce nu ai mai făcut niciodată. Te mai gândești să dai un acatist sau să te duci pe la biserică să fii sigur că n-ai restanțe. Noi să fim sănătoși.

Pe bune acum. E okay.

Trezește-mă când se termină sesiunea

IMG_3594

Azi a fost luni, probabil pentru mulți o zi normală în care ninge și ne uităm toți pe geam surprinși. Dar nu și pentru studenți. Nu știam clar cum e cu asta, facultatea încă e un mister pentru mine, mereu mai descoperi ceva. Dar acum am un nou motiv să mă plâng. A început SESIUNEA.

*Iar a venit perioada aia minunată în care nu mai scriu ca lumea pe blog și mă apucă nervii din cauza asta. Acum mă adun și încerc să postez un articol. Respir. Sper că după ce se termină toată asta să revin.

Nu ai cum să nu fi auzit povești horror despre sesiune și despre cum ai mult de învățat, că nu se compară cu BAC-ul, că restanțe sau că te omoară încet. Mâine am primul examen și deja simt că mi-a ajuns. Mai sunt încă PATRU. Câți copaci au murit pentru asta.

Serios acum, materia e aproximativ okay. Când ești la Publicitate înveți chestii aproape actuale și utile. Am zis aproape, pentru că mai ai și cursuri greu de înțeles unde cel mai recent reper e de prin ’90 așa. În rest, timp puțin între examene și cât de mult poți să înveți în câteva zile. Încă mă obișnuiesc cu noțiunea de bibliografie și cu faptul că îți selectezi singur informația, ceea ce teoretic e bine. Încerc să înțeleg.

Pot să mă trezesc pe 8 februarie?

Mai bei o cafea. Mai bei încă o cafea. Mai pui o poză pe Insta. Mai faci o crizuță.

img_3623.jpg

Notează-ți parolele ca să nu ajungi ca mine

anigif

Lecții de viață cu Betty. Extraordinar. Poate învață cineva ceva din asta.

Era o zi minunată de Decembrie. Genul ăla de dimineață în care te trezești cu motivație, îți faci cafea și surprinzător nu o verși pe aragaz, te uiți pe geam la iarna de aproape 10 grade și te gândești că azi va fi mișto.

Hai să facem chestii, mi-am spus luând o gură de cafea, pornind laptopul și mai dând un scroll pe Insta. Ăsta e momentul. Să scriem. Să edităm. Să fim productivitatea întruchipată. Totul frumos până am decis să îmi verific mailul. Nu că aș primi ceva important neapărat, dar așa ca chestie. Și, surpriză, n-am putut să intru. Acum, dacă analizez, de vreo lună așa nu îmi mai știam parola și mă lăsau să intru cu întrebările de securitate. Pe care, aparent, le-au scos. Dragă Yahoo, mi-nu-nat sistem de securitate ai, nu m-a ajutat cu nimic. De ce nu mi-am resetat parola cât timp încă îmi mai puteam accesa contul va rămâne un mister. Long story short, ca să demonstrez că ăla e contul meu trebuie să confirm cu o adresă de mail super veche la care nu există nicio posibilitate să ajung. Așa că adios. Majoritatea conturilor mele sunt făcute cu yahoo, la un moment dat credeam că nu voi putea intra pe blog, I miss Tumblr. În rest e okay.

Ca să fiu dumb până la capăt, constatasem că nu-mi mai știam nici parola la gmail. Să fie bine ca să nu fie rău, cum era. Asta însemna no Youtube. Și, normal, nu îmi verificasem contul cu numărul de telefon. Dar, într-un final neașteptat al zilei ăleia, nu știu dacă a fost vreun miracol festiv sau pur și simplu în creierul meu s-au aprins niște beculețe, m-am adunat și a patra variantă a mers. Genius.

Ce am învățat eu din asta? Că trebuie să-ți notezi naibii parolele alea și să nu crezi că ai memorie așa bună dacă tu uiți și ce ai făcut acum o oră. Și că viața e greu și complicat. Cam atât.

P.S: Știu, un gif făcut cu mult talent.

Despre el

El ți-a sugerat să îl folosești ca subiect în textele tale. Tu habar n-ai cum să scrii rânduri despre iubire fără să înjuri. Nu știai cum e să fie bine. Sentiment nou care îți trezește ocazional suspiciuni.

Ești într-o zonă nouă unde nu prea mai ai control absolut, dar nu simți deloc că te-ai pierdut. Paradoxal, te regăsești. Începi să devii tu din nou. Să fii happy. Uitasei. Ți-ai petrecut mare parte din viață într-o grotă, tu respirai doar în nuanțe de gri.

El vede versiunea bună a ta. Partea aia care credeai că nici nu mai există. Te face să înțelegi că poate nu ești cel mai rău om de pe planetă și te judeci ca fraiera pentru modul în care îți combați demonii. Și acum nu mai ești singură împotriva tuturor. Cu el ești safe. Powerful. Better. 

Brusc, toate clișeele devin adevărate. Chiar tu ești un clișeu ambulant. Dacă ți-ar fi spus cineva asta acum ceva timp, ai fi râs. Acum adori să trăiești așa.

El este, poate, cel mai bun lucru care ți s-a întâmplat. Și nu vrei să faci ceva stupid să îl pierzi. Și ți-e frică să nu îl dezamăgești. Ai nevoie de el. Rău. Ești ușor patetică și ai cele mai absurde gânduri. Și el te acceptă așa. God, ai ajuns să scrii cu sirop și parcă îți găsești mai greu cuvintele.

El te face să te simți specială și mișto și te privește de parcă ești magică. Și, când e lângă tine, chiar așa  ești. Sometimes home isn’t four walls, it’s two eyes and a heartbeat. 

To be continued.

 

Am 19 ani și învăț să fiu fericită

IMG_3268

*De două seri tot zic că scriu articolul ăsta. Cam greu să mă concentrez.

Joi a fost ziua mea și prima oară când am petrecut-o fără oamenii mei, în locul pe care încep să îl numesc acasă. Mi-am propus să nu stau ca trista și să iau asta ca pe o experiență nouă. Când faci 19 ani cică te mai maturizezi.

M-am aniversat vreo trei zile, înainte să plec din orășel. Ce ghinion să ai să înceapă facultatea fix atunci și să fii nevoită să te duci?

M-am trezit ca o minunată pe la 7:30, am avut timp să îmi beau cafeaua în liniște. Poți să fii prințesică și în blugi rupți și pulover. Ratb life, fuckultate. În general îmi doresc  ca pe 4 să ningă. Nu a fost nici frig, nici soare. Vremea aia ploiosă mișto de toamnă.

Nu prea aveam cu cine să ies, așa că îmi stabilisem niște me time. Dar  am luat prânzul cu var-mea și a fost o surpriză super drăguță când chelnerul a venit cu lava cake cu lumânărică. Happy kid. Btw Stadio e un loc cosy nice.

M-am plimbat prin Centrul Vechi care era aproape pustiu, am fost la shopping că era momentul să dau bani pe chestii. Am avut pizza, șampanie și trandafiri. Și tort. Materialism much.

Serios acum, mi-am dat seama că nu îmi doresc nimic în mod special. Vreau ca oamenii pe care îi am acum să rămână. Și să devin o versiune mai bună a mea. Am 19 ani. Învăț să nu mai fac crizuțe și  învăț să fiu fericită. 

Oricum, când ești sunată la 00:00 să ți se cânte happy birthday știi că ești importantă. 

Thankful as fuck.