Ce am învățat din fotografia pe film

0000552.JPG

Mi-am dus la developat (la Kodak-ul de la Piața Lahovari unde e un bătrânel foarte drăguț și unde ai pozele gata foarte repede) a treia rolă de film de când m-am apucat eu de acest nou hobby și am ajuns la o serie de concluzii pe care voiam să le scriu aici. Știu că e trendul ăsta ușor hipsteresc pentru cam tot ce înseamnă vintage, dar în același timp există și opusul, unde oamenii sunt super reticenți la chestiile prăfuite și sunt extra hype pe tehnologie. Whatever, mie mi se pare că viața mea e mai bună de când am primit aparatul foto pe film, povestioară despre care am detaliat AICI.

View this post on Instagram

Diminețile sunt mai frumoase la munte

A post shared by Beatrice Crețu (@beatrice_c11) on

Au trecut cam șase luni, timp în care am experimentat și am prins niște cadre bune zic eu și m-am bucurat la fiecare fotografie developată. În ceea ce privește detaliile tehnice, mă depășesc puțin. Am decoperit că eu pe un film am 72 de poze, adică destul de multe. Încă nu știu suficiente setări, nu mi-am scos singură filmul din aparat până acum, dar data viitoare sunt pregătită de asta, mi-am pus filmul greșit, dar îmi place să cred că acum am fucking finally învățat. Ce voiam să zic e că nu mă dau mare artistă aici, că nu mă pricep super bine, dar îmi place și mă face să mă simt bine. 

Ce am învățat până acum din fotografia pe film?

Totul arată bine pe film. Din punctul meu de vedere. Are un iz mai artistic, ceva aparte. În special portretele.

Trebuie să alegi cu atenție un cadru demn de o poză, pentru că ai un număr limitat.

Transmite mai mult decât cea digitală, cel puțin în majoritatea cazurilor.

Partea mea peferată este că, atunci când primești pozele de la developat, pe foarte multe dintre ele nu ți le amintești din prima, așa că atunci când te uiți prin ele descoperi momentul în care le-ai făcut. Cumva, cred că de asta îmi place așa mult pe film, pentru că, în era în care poți face poze și cu telefonul și avem hard-urile pline de sute de imagini, astea pe film parcă valorează mai mult. Și îmi place, paradoxal, tot procesul ăsta în care aștepți câteva săptămâni sau chiar luni să vezi ce a ieșit.

View this post on Instagram

Puțină toamnă blurată pe film part II

A post shared by Beatrice Crețu (@beatrice_c11) on

Poate că pare mai costisitor, având în vedere că trebuie să îți cumperi film, să îl duci la developat și scanat, dar dacă analizezi cât costă o cameră foto decentă, nu cred că mai pare chiar așa scump.

Nu știu, puteam să explic mai multe aici, a fost așa ca un update pentru mine.

Spam cu poze, ca de fiecare dată.

„Iubește și fii iubită” de Domnica Petrovai – încă o carte despre love and stuff pe care o recomand

000042

*Am scris recenzia asta acum vreo două luni. 

Cred că am auzit de cartea asta undeva pe la începutul anului, dar am ezitat mereu să mi-o cumpăr din diverse motive – așa că am împrumutat-o. Cum am început să citesc muulte cărți care au ca temă love and healing și să le promovez aici (pentru mai multe recenzii dubioase vezi AICI), scriu și despre cartea asta pe care o recomand fie că ești într-o relație, fie că ești singură și vrei să îți clarifici niște chestiuni.

În societatea noastră, pornim de la premisa că iubirea ar trebui să fie și este ușoară, fără vreun efort semnificativ sau conștient, ca un film care ține o oră jumate – s-au văzut, s-au plăcut, s-au cuplat și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Fără certuri sau pur și simplu discuții în contradictoriu, cu păreri similare față de aproape orice, cu mult roz peste tot, zile minunate alături de persoana pe care o iubești, unde nu sunt incluse lacrimile sau dezamăgirile, decât dacă sunt de fericire sau ceva. Adică ce, iubirea nu e acest norișor pufos unde stai fără să te chinui absolut deloc, și te aștepți să ți se rezolve toate problemele, eventual și alea pe care le aveai înainte să vă întâlniți? Nope. Nu. Nah.

Nu zic că sunt un mare guru în relații sau că nu am pornit și eu cu această viziune eronată, dar încerc de la un timp să înțeleg mai bine cum funcționează relațiile și m-am bucurat mult că această carte pleacă de la ideea că trebuie să fii bine cu tine ca să fie mai bine în relație. În sensul că mulți oameni cred că partenerul este mereu vinovat de dezechilibrul din cuplu, când de fapt nu există cineva pe care să dai vina – e mai mult o treabă comună și e important să ajungi la un numitor comun, nu să arăți cu degetul și să tragi pe cineva la răspundere. Adică nu contează așa mult cine are dreptate, atâta timp cât reușiți să depășiți matur momentul.

Cartea se bazează mult pe problemele tale cu tine și cum le proiectezi involuntar pe omul de lângă tine, așa că încurajează descoperirea și iubirea de sine ca un must în a avea o relație fericită. Nu spune că e ușor și că peste noapte toate problemuțele tale se rezolvă, dar ideea e că trebuie să fim mai self-aware și să ne înțelegem comportamentul în anumite situații ca să putem să ieșim din patternurile negative. 

Se citește ușor și e scrisă clar, punctual și inteligibil și pentru cineva care nu are neapărat noțiuni de psihologie și îți oferă o serie de răspunsuri la niște întrebări pe care că poate nu ți le-ai pus până acum, dar ar trebui.

Citate:

„Pentru că, în iubire, cel de lângă tine îți răscolește convingeri adânci, cicatrici pe care le credeai închise, dureri știute și neștiute, rezistențe uriașe. Or, ca să poți face față acestei intruziuni, ai nevoie să te regăsești mai întâi pe tine.”

„Devenim reactivi atunci când există ceva în noi pe care încă nu l-am reparat, nu ni l-am asumat și iertat.”

„O bună viață sexuală vindecă multe răni din trecut. De ce? Pentru că sexul este, în primul rând, emoție.”

„O eroare frecventă în relații este convingerea că știi care sunt intențiile din spatele comportamentului celuilalt.”

„Ceea ce gândești când ești reactiv este produsul modului de protecție față de disconfort.”

„Feedback-ul te face să-ți recunoști și să-ți accepți propriile rezistențe și, mai ales, să înveți.”

Despre comparație

_MG_4492Trăiesc în lumea asta a perfecțiunii de pe net, unde suntem toți intangibili și nimic nu merge prost, unde zâmbiți în fiecare poză și vă conturați personna din ce în ce mai stabile emoțional și psihic. Suntem o ciorbă într-o oală mare care se vrea cea mai bună, într-o competiție continuă după validare, de parcă poți să îți iei ce ai pe suflet și să îl înfrunți dacă îți spun câțiva străini din spatele unui ecran că te înțeleg. Tehnologia e bună, poate sunt eu defectă. Uite un subiect sensibil pe care, de obicei, probabil îl evităm și încercăm să rămânem cât mai ancorați în propria noastră realitate – știu că nu toți oamenii normali la cap bagă asta în seamă, dar instinctul meu îmi spune că suntem niște fakeri buni și ignorăm cu nonșalanță problemele astea, ca și cum dacă ne-am axa pe niște elemente egocentriste ne-am vindeca. 

Deschid Facebook și Instagram mai mult din automatism, că știu că pot să trăiesc și fără ele, doar mi-am făcut experimentul ăla cu o lună fără social media să îmi demonstrez că nu sunt dependentă; dar în același timp ceva nu mă lasă, probabil niște FOMO ușor accentuat. Dau un scroll, două, trei și simt cum la mine în cap niște mecanisme pornesc într-o acțiune de autodistrugere. Depășesc destul de des granița aia subțire dintre inspirație și comparație. Și sunt aproape sigură că nu sunt singura.

Că alții fac și au și sunt; că ei știu mai mult și călătoresc mai mult și se distrează mai mult; că ei nu au un haos pe care încearcă să îl înfrângă și sunt mai fericiți și pot să trăiască în puful ăsta roz fără să le vină să se revolte la fiecare chestiune care nu merge așa cum vor. Că ei au succes la vârsta ta și că fac bani și au un lifestyle echilibrat. Dar poate că eu nu am simțit niciodată că sunt destul. Că devin destul de des copilul ăla pierdut printre hashtag-uri și checkin-uri care vrea să fie dus în cabana lui de la munte, învelit cu o pătură și lăsat acolo să plângă în voie.

Am tendința să mă compar cu toată lumea și știu că asta nu e bine. Știu că ar trebui să fim toți întregi și să ne bucurăm de reușitele celor din jur, să YOLO și carpe diem și pace bucurie, să fim capabili să privim lumea exterioară fără să ne identificăm și să idealizăm tot ce vedem. Uit că toți purtăm niște măști, mai puțin apropiații pe care îi cunoști suficient de bine încât să vezi dincolo de ele

Textul ăsta despre un subiect sensibil e aici pentru că mi-e mie relativ greu să îl scriu, și asta înseamnă că într-o anumită măsură vindecă. 

Măcar mă valorizez din interior. Și sunt conștientă că am o problemă sau mai multe și lucrez la ele. Nu zic că stau toată ziua în fața unui ecran făcând comparații, dar am momente umane și deranjante în care mi se pare că nu sunt suficient și că s-au dat fericirea și talentul și la mine s-au oprit. 

Ce vreau să zic aici probabil e că știu că nu sunt perfectă și asta e okay; și dacă nu sunt ca enșpe mii de oameni din jurul meu e tot okay, măcar sunt eu și asta e destul.

Also:

Ia o carte.

Sau o agendă.

Sau deschide Netflix.

Sau vorbește cu cineva care înțelege.

All the best people are crazy – povestioară de Halloween în orășel

_MG_5205

Nu cred că am mai sărbătorit niciodată pe bune Halloweenul până acum, momentul ăsta care stârnește controverse pe plaiurile noastre mioritice, de parcă încă un motiv de fun ar trebui interzis ca să rămânem sub norișorul nostru depresivi. Mie mereu mi-a plăcut și visez cum într-o zi voi putea merge într-o țară deschisă la minte la trick or treat. Poate sunt eu mai excentrică, dar mi se pare că nu suntem doar floricele roz și sclipici și tot conceptul ăsta te obligă să vezi dintr-o altă perspectivă. Nu știu, fiecare dintre noi are un dark side pe care de obicei îl ține cât mai ascuns posibil.

Mereu mi-a plăcut ideea de a te costuma în altcineva, de obicei un personaj cu care să rezonezi la un anumit nivel. Cred că sunt norocoasă că nu a trebuit să îl conving prea mult pe iubitul meu să ia parte la asta – un fel de Let’s go be psychos together. Puteam să fim un cuplu clișeu și chiar intenționam asta, dar am ales ceva super random care mi-a super plăcut, adică Alice and The Rabbit din una dintre poveștile mele preferate. Cred că îmi place pentru că explică, metaforic, că nu trebuie să fii sănătos psihic 100% ca să fii considerat normal, un fel de paralelă cu bolile psihice sau ceva despre cum ieși din tipare.

_MG_5197.JPG

_MG_5193

Oamenii normali ies noaptea în club să petreacă treaba asta, noi mergem după-amiaza când abia deschide la Trinity Collage Pub să ne machiem și seara când e pustiu la Sinners să bem bere. Am avut niște costume low budget, dar eu mă cam îmbrac așa de obicei. Uite niște poz drăguțe. Anul viitor ne gândim din timp.

_MG_5199

Probabil ai auzit de Questo și Mergi prin Bucureștiul Bântuit III, quest căruia i-am dat o șansă, având în vedere că n-am mai participat la așa ceva până acum. Pe scurt, cu 30 de lei poți să-ți iei 3 prieteni și să descoperiți clădiri vechi cu povești din orășel, plus că e challenging să găsești indiciile și să urmezi traseul indicat de aplicație. Noi am găsit doar 3 din 13 și ne-am blocat la 4, plus că am făcut aproape 2 ore doar bucățica asta, chiar dacă totul dura estimativ o oră jumate. Dar ne-am distrat, recomand, sigur mai facem asta cândva. Ca să se înțeleagă, am mers ca niște ciudăței machiați și aproape dressed up pe străzi, cu o prietenă care arăta ca un om normal. Highlightul serii a fost când un copil s-a luminat la față când l-a văzut pe iubitul meu și a spus, ca în dimineața de Crăciun, „a bunny”. 

Povestioara asta ușor haotică despre cum am petrecut Halloweenul probabil e aici să îmi amintească mie, persoana cu o tristețe patologică, despre cum uneori mă mai și distrez. 

27 de ore în Sighișoara

_MG_4516

De ce să te trezești la 4 dimineața într-o sâmbătă? Ca să pleci la Sighișoara într-un scurt trip pe care îl așteptai de dinainte să înceapă facultatea. Am mai zis, mie mi se pare mai mișto să pleci mai des și să stai mai puțin decât să ai o singură vacanță pe an; also, încă nu am bani de locuri extra fancy, dar cred că încep să gestionez mai bine the low budget travelling thing. Și mă bucur super mult că iubitul meu e pe aceeași lungime de undă în aceste plecări de nebuni relativ spontane. 

Pentru mine sunt importante călătoriile astea ca să ies din rutina mea și să simt că fac ceva cu viața mea. De aceea, probabil, prefer de obicei să merg în locuri noi. Poate sunt niște sechele de la faptul că în copilărie nu am călătorit sau poate ăsta e genul de adult în care mă transform. Oricum, îmi place.

Drum

Dacă vrei să iei trenul din București, vestea proastă e că trebuie să pleci la 6:05 ca să ajungi pe la prânz, dar măcar poți să vezi răsăritul în munți. Cred că astea sunt momentele în care sunt eu cel mai matinală, atunci când trebuie să plec undeva. Am rămas surprinsă că trenul a ajuns chiar cu aproape 10 minute mai devreme, după ce eram deja obișnuită cu întârzieri. În plus, gara m-a uimit, în sensul că e mare și curată și primitoare, you know, cam cum ar trebui să fie o gară normală. Trenul de întors e pe la 13:50, ceea ce înseamnă că am avut cam 27 de ore să vizităm orășelul și să dormim, dar cred că a fost aproximativ suficient.

_MG_4641

Cazare

Pot să mă consider oficial Regina Cazărilor, pentru că mi-am dezvoltat un hobby din a răsfoi Booking și Airbnb și de obicei facem rezervarea cu ceva timp înainte și reușesc să găsesc cazări drăguțe cu raport bun calitate – preț. Casa Adalmo a fost cosy și friendly, decorată foarte drăguț, clean af, cu host nice și aproape de centru (mă rog, cam orice e aproape de centru :D)

Ce am vizitat?

Centrul/cetatea unde am prins un apus frumos roz ca în poza asta.

_MG_4501

Turnul cu Ceas, în care inițial credeam că îmi va fi frică să mă urc, având în vedere că sunt destul de claustrofobă și aveam ca punct de reper Moscheea din Constanța, dar frica mea s-a dovedit inutilă, pentru că scările sunt mai mult decât încăpătoare. Biletele pentru studenți sunt 4 lei parcă. Turnul are cinci etaje și la fiecare există diverse încăperi de vizitat cu încărcătură istorică, cred că obiectele mele preferate au fost o machetă în miniatură a cetății, accesorii medicinale de câteva secole și niște dulapuri pictate super detaliat. În plus, mecanismul mare al ceasului m-a impresionat. Și cu o seară înainte îl văzusem pe „omulețul” care bate la oră fixă și a fost fix entuziasm din ăla de copii. 

_MG_4604

_MG_4693

_MG_4466

Muzeul Armelor a fost interesant, mai ales dacă ești mare fan al acestui gen de istorie. Nu eu, obvi.

Cimitirul. Da, suntem fun în excursii. Auzisem despre el și știam că e interesant, dar abia când am ajuns acolo am constatat cât de royal/bine e îngrijit și cât respect aveau oamenii ăia pentru morți, având în vedere că totul era aranjat cu super mult bun gust și nu era nimic kitschos, mai mult ca într-un muzeu cu cruci – monument vechi și încărcătură emoțională. Destul de inspiring și morbid în același timp, Bacovia ar fi mândru.

_MG_4706

_MG_4480

Străduțele colorate, despre care știam că mă vor lovi, mai ales toți pereții roz. Sighișoara are o slăbiciune pentru păpușile creepy din câte am observat.

Mi-a plăcut, încerc să nu fiu cârcotașă și dezamăgită de toate așteptările din capul meu, nu a fost chiar așa wow cum îmi imaginam, dar mi-a plăcut. 

_MG_4477

Unde să mănânci?

La Perla, unde decorul e mișto și au canapele verzi din imitație de piele și unde cred că e așa mișto doar seara; also, am mâncat o pizza cu cel mai bun salam ever și dacă te așezi la geam ai un vibe mai romantique. 

Concordia  – omleta genială la micul dejun și terasă drăguțică.

Îmi place mult când plecăm doar noi doi în aventuri și descoperim locuri. Pozele astea vorbesc mai mult decât mine. 

_MG_4547

Am mai spus-o, dar poate cineva să mă plătească să călătoresc și să fac reviews, pretty please? 

You can check my Instagram too.

@Webstock 2019: digital wellbeing, povești și pișcotăreală

71891552_2527136090655087_5534271996067577856_o
Când mergi în contexte sociale, da’ te lovesc crizuțele existențiale

Merg la Webstock de vreo patru ani, de pe vremea când eram la liceu și chiuleam ca să ajung în marele București unde mă simțeam importantă că am un blog pe care mai aberez din când în când și unde vedeam pe viu oamenii pe care îi știam doar din online. A devenit un fel de tradiție și mi-am dat seama că e important să ies din zona de confort și să stau o zi în tipul acesta de context social, pentru că o conferință îmi oferă destul de mult knowledge și inspirație, chiar dacă starea de let’s do stuff nu mă ține prea mult.

Speakerul meu preferat a fost Monica Jitariuc. Știu, nu a făcut parte din panelul principal și a avut doar vreo 15 minute de vorbit, dar mi se pare că informațiile prezentate de ea au venit cam la fix pe ce aveam eu în cap în perioada asta. Mi-a plăcut super mult că ne-a rugat să ne abandonăm telefoanele în timpul momentului ei și că s-a axat pe conceptul de digital wellbeing in online, ceea ce m-a lovit puțin după luna mea fără social media. Ne-a vorbit despre screentime și cum încearcă să reducă timpul petrecut pe telefon, comparația online care duce la nefericire și momentele care sunt atât de importante încât nu simți nevoia să le expui pe social media. Mie personal mi se pare super important subiectul ăsta, pentru că ne influențează destul de mult la nivel psihologic și dependența asta devine toxică, de aceea mă entuziasmez când văd oameni care sunt de aceeași părere. I mean, te trezești – scroll pe Facebook și Instagram – facultate/job – spam cu postări nu e cea mai healthy strategie. Și mie mi se pare că, somehow, pierzi din informații dacă iei o pauză de la social media, dar în același timp cred că nu e ceva care să te afeacteze la nivel profund, în sensul că niște zile de pauză sau cel puțin reducere îți fac bine. Dacă am învățat ceva în luna mea de experiment e că atunci când ieși din bula de online, decoperi că există o treabă mișto care se cheamă viață. Okay, poate că trăim în și din online, dar ar trebui mai controlat, just saying.

Dintre ceilalți speakeri mi-a plăcut mult de tipa de la Murmur Clothing, care mi se pare un fel de GirlBoss de România care a spus ceva despre cum mai bine te concentrezi mai mult pe a face ceva și abia după pe a-l promova și „Gândește-te tu și abia după ce întorci lucrul ăla pe toate părțile cere ajutor”.

Cred că e important să mergi și la chestii de oameni mari unde indivizi din industria asta creativă împart din cunoștințele lor, pentru că te lovești de perspective noi și poate îți mai vine o idee. Eu de aici am preluat câteva chestiuni pe care încerc să le aplic și încerc să îmi mențin inspirația și flow-ul.

Also, am apărut vreo 3 secunde la PROTV și pot să spun că tastez foarte frumos.

Peace.

Poveștile mai mari decât noi

72271444_705702406599135_3109928700263530496_n.jpg

 #HPSmartTank

#povesteaWebstock 

Uneori, poveștile sunt mai mult decât ai putea tu spune vreodată. Îți aduni idei peste idei, faci fraze complexe, te pui pe scris de parcă spiridușul din creier încearcă să se adune ca să spună ceva coerent. Și, de cele mai multe ori, nu se pot limita într-un număr fix de cuvinte sau de pagini. Ca și cum începi să scrii o carte pe care o crezi terminată în câteva luni, dar la care te vezi lucrând, de fapt, câțiva ani. 18.000 de pagini nu sunt prea multe dacă iei în considerare zilele tale de ființă care trăiește și se hrănește cu fiecare experiență măruntă.

După mine, cea mai puternică emoție e iubirea. Și de aici derivă cele secundare, pentru că iubirea e vitală. Da, clișeu, dar altfel eram făcuți să rămânem în peșteri și nu mai aveam inima asta care trepidează la fiecare stare, de la cum plouă afară până la ție ți-e frig și nu e doar de la toamnă. Că e o răceală care îți pătrunde în oase și pe care nu poți să o oprești cu o bluză mai groasă.

Poveștile de dragoste sunt infinit mai mari decât noi. De parcă dacă iei doi oameni care descoperă că au particule care fug unele după altele asta simplifică în vreun fel ceva. Iubirea asta e un rollercoaster, e o călătorie, e o aventură într-un loc străin în care, chiar dacă ajungi să descoperi majoritatea străduțelor, tot găsești ceva care să te surpindă în fiecare zi. Și asta nu înseamnă că ești happy happy joy joy 24/7 sau că dacă plângi înseamnă că povestea ta nu e demnă de o ecranizare. Suntem haos și ne găsim sărutându-ne la semafor, în luminile panourilor publicitare, de parcă nu ne-am mai văzut de câteva luni. 

Noi ne scriem singuri povestea. Și, cu frigul de la finalul zilei și căldura emanată dintr-o îmbrățișare, merită.

Niște inspirație de Octombrie cozy (P)

Untitled-14tg
Altă încercare de moodboard & sursă foto FAVI.ro 

A venit toamna, 

Acoperă-mi inima cu ceva,

Poate cu o pătură pufoasă

Că suntem deja în Octombrie și se face friguț.

Lăsând clișeul la o parte, Octombrie este acea lună din an când în sfârșit poți să fii cozy, să porți outfituri bazate pe layering, jachetuțe și botine și să bei ceai sau să te învelești în păturică fără să te simți de parcă ai avea încă o piele pe tine. Bine, dacă judecăm după ultimele zile ar fi încă vară, meh, dar la mine în cap și în inimă e toamnă. So leave me live my sweather weather in peace. 

Poți să iei articolul ăsta ca pe o LISTĂ menită să te inspire sau măcar să te lovească și pe tine cu niște magie de toamnă. Uite ce mi se pare mie așa mi-nu-nat la anotimpul ăsta:

  • Frunze uscate – pe care eventual le calci în parc și auzi fâșâitul ăla foarte satisfăcător, de parcă ești un copil tâmpițel (Acum really, am făcut asta acum câteva zile).
  • Pături pufoase și să stai pe răcoare în pat să citești.
  • Cafea fierbinte. Sau ceai.
  • Pulovere, bocanci și șosetuțe lungi.
  • Răsăriturile și apusurile în culorile alea demențiale.
  • Ploaia, cum a fost azi, eventual fără umbrelă – și să mă plimb cu iubitul meu prin parc atunci când e mohorât afară. 
  • Lumânările parfumate, chiar dacă nu pot să spun că sunt chiar fan.
  • Cănile. Bine, nu toată lumea are o obsesie ca mine, pentru că probabil mi-aș face un dulap întreg doar cu ele. 
  • Sweater Weather de la The Neighbourhood. Nu că e melodia mea preferată, doar așa.
  • Halloween-ul.
  • Vitrinele magazinelor decorate așa ca pe Pinterest și Tumblr la un loc.

Nu știu, cred că mai sunt chestii care nu îmi vin mie în minte acum, but still. Mie mi se pare că toamna e mai romantică și mai protectivă, idk.

Sunt o mare fană a decorului și aștept cu nerăbdare momentul în care mă voi muta la casa mea ca să pot reorganiza totul pe anotimpuri și să am spațiul necesar să fac tot felul de planuri cu nebunii din astea de design interior, dar până atunci mă rezum la a-mi îngriji spațiul micuț în care dorm. A se citi că măcar încerc să nu fie mereu haos.

Am acceptat provocarea venită de la FAVI.ro, de a povesti puțin despre cum îmi induc o atmosferă mai warm în această toamnă, pentru că a venit fix într-unul dintre momentele mele preferate din an, când încerc să intru în starea aia de viața e frumoasă, e friguț și bine și poți să te relaxezi pe bune. Also, îmi place să fac încercări de moodboards.

P.S: Dacă ești în căutare de mobilă, decorațiuni sau doar vrei să arunci un ochi de inspirație, intră pe FAVI.ro și pe contul lor de Instagram să îți pună partea ta home deco în mișcare. 

Ziua Cafelei și iubire nemărginită

Untitled-1

Astăzi a fost Ziua Cafelei, iar eu am boschetărit  umblat prin orășel și, paradoxal, am avut prima cafea abia pe la trei. Am simțit că trebuie să scriu despre licorea care m-a ajutat de-a lungul timpului să nu fiu o legumă tristă lipsită de energie, așa că mă chinui să îi dedic câteva rânduri aici până nu mi se închid ochii și îmi cade fața pe tastatură.

Am început să beau cafea undeva prin clasa a 10-a cred, adică acum vreo patru ani și jumătate, după o perioadă în care mi se părea un moft, un fel de viciu ieftin care te controlează și la care poți foarte bine să renunți. Țin minte cum îi reproșam mamei că bea prea multă cafea și că știu eu sigur că nu îi face bine, că de ce ne stricăm sănătatea cu astfel de băuturi. Până am ajuns să beau o dată de oboseală, apoi din nou și din nou, poate mai mult de fiță, și am ajuns să îmi car după mine la liceu un fel de termos ca să îmi beau cafeaua. Și cam ăla a fost declicul, uite, cafeaua nu-i așa rea cum îți spunea creierul tău de copil, acum te simți om mare și îți bate inima mai tare. La început o beam simplă, neagră, fără brizbrizuri și eram foarte mândră de asta. După mi-am dat seama că zahărul și laptele sunt combinația minunată, dar nu îmi pasă prea mult. Nu sunt genul ăla de băutor de cafea super fancy care face câteva pauze pe zi.

Dar iubirea mea pentru cafea este aici și licoarea asta îmi merge mai mult la inimă decât la creier, în sensul că e mai mult un feeling decât un efect. Nu știu clar de ce îmi place atât de mult, poate pentru că mă echilibrează într-un fel, cert e că mi se pare una dintre cele mai bune invenții ale umanității, cu mici excepții. Drink some coffee and handle it, gen. 

Also, azi Julius Meinl a avut o campanie foarte drăguță, de existența căreia mai auzisem până acum, dar la care nu mai participasem, unde îți poți plăti cafeaua sau ceaiul cu o poezie. Sau cum mi-am luat ceva din scris. Sau cum mi-am convins iubitul să scrie versuri. Mi se pare un mod foarte fain de a susține poezia, mai ales pe targetul ăsta tânăr. Am fost chiar în două locuri partenere, pentru că uneori mai ies și eu din casă. Oricum, good job.

Culmea ironiei, să fie Ziua Cafelei și să nu ai o poză bună cu ea.

Lma Cafea, te iub! 

Doi ani de povești în București

_MG_3621.JPG

Îmi amintesc destul de bine ziua în care m-am mutat în capitală din orășelul de provincie cu trei semafoare pe care poți să îl parcurgi dintr-o parte în alta în vreo oră. Cum ai putea să uiți cum ai plâns seara, dimineața și ziua următoare că tu te muți și lași acolo treburi neterminate și te-a lovit viața de adult în cap și tu vrei să te faci mică mică și să rămâi cu panica ta, poate ieșiți la o cafea și vă înțelegeți una pe alta. Am adunat doi ani de ciudățenii și descoperiri, rătăciri și amintiri și ceva-uri artistice, depresii și maturizări.

Când m-am mutat aici, Bucureștiul mi se părea cel mai haotic oraș. Păi cum să nu mă rătăcesc și să nu mă panichez și să mă simt bine aici unde nu prea știu pe nimeni și unde zgomotul e prea mult pentru mine. La un moment dat când trebuia să ajung la Marriott, aproape că am ajuns în Ferentari.

„- Ăsta ajunge la Unirii, nu?

– Ce să caute la Unirii?”

În toamna aia mă duceam în Cișmigiu când aveam fereastră și scriam depresivități într-o agendă roz cu quote auriu, ceva despre cum viața o să fie mai bună sau ceva englezisme motivaționale și mă uitam la cum cad frunzele în timp ce încercam să mă adaptez. Că facultatea era ceva nou și intersecția aia de la Leu mă făcea să turbez

Într-o sâmbătă a venit el să mă vadă, care de fapt nici nu era al meu încă, dar uite că am avut și eu dreptate o dată sau cel puțin paranoia nu mi s-a adeverit. Și l-am dus și pe el la Cișmigiu, parc care acum nici nu mi se pare așa appealing după ce mi-am clătit ochii și cu alte locuri, dar atunci părea oarecum familiar. Și mi-era frig în puloverul meu roz și nu voiam să recunosc, dar el a ales să degere și să mi dea hanoracul lui. Și ne-am luat în brațe și ne-am pupat pe obraz ca un cuplu de copilași în fața gurii de metrou de la Universitate, pe vremea când să fim împreună părea un fel de vis intangibil. Acum s-a mutat el aici în orașul agitat care pare că se îmblânzește. 

Când m-am dus la facultate în prima săptămână și ne-au pus profii să ne prezentăm de mi se acrise să îmi aud propriul nume de atâtea ori. 

Sau când m-am dus la primul meu interviu pentru un internship pe care nu l-am primit, dar am fost atât de mândră de mine că nu m-am rătăcit, chiar dacă era doar o străduță aproape de Victoriei.

Sau când m-am simțit importantă la birou în Pipera, printre fețe triste de corporatiști și mirosul ăla de tutun de la fabrica aia de existența căreia nu am aflat decât târziu. Unde am filmat pentru prima dată un vox de Ziua Orgasmului, pentru că de ce să nu mergi să întrebi oamenii de toate categoriile, de la florărese la inși în costum despre sex. După i-am întrebat despre marijuana.

Gara de Nord, care m-a văzut în șapte stări diferite, de la lacrimi și dor la fericire extatică. Mc-ul de pe Regina Elisabeta unde mai ieșeam să mănânc în pauze de facultate. Sau cafeneaua aia aproape de Kogălniceanu, de care m-am îndrăgostit când încercam să fiu scriitoare și lucram la un roman care încă nu e gata, poate va urma. Căminul din Grozăvești pe care l-am descoperit vara asta și unde mă bucur că n-a trebuit să locuiesc. Mie îmi place în Berceni, unde am văzut într-o zi ploioasă când mă credeam fundraiser o tipă cu un dihor în lesă. 

Nu credeam că mă voi obișnui cu orașul ăsta, nici vorbă de plăcut. Credeam că vom avea o relație de toleranță reciprocă, unde eu mă resemnez că am cel puțin trei ani de locuit și el cade la comun acord cu mașinile să nu mă calce și ratb-ul să nu îmi pierd prea multe ore în trafic. Dar unde să mai citești dacă nu în 381 dimineața pe la Big sau în 336 la semaforul ăla de la Leu.

Poate am dat-o prea poetic aici și prea puțin story, dar în doi ani de București am ajuns să îl consider acasă și sunt multe locuri în care am captat povești, chiar dacă nu sunt scrise aici. Bucureștiul e o ciorbă și ție nu îți place ciorba, dar ai ajuns să guști și să constanți că nu e așa proastă cum credeai.