Ne maturizăm.

Blogul

Și asta e okay, greu și scarry pe alocuri.

Te trezești într-o dimineață și descoperi că trebuie să fii adult, să iei decizii mature și să îți asumi responsabilități și nu e deloc cum îți imaginai tu. Ai trăit cu impresia că e easy peasy și nu depui vreun efort deosebit, pur și simplu se întâmplă și ești gata să îți iei viața în mâini și să ai grijă de tine și de oamenii pe care îi iubești. Dar, aparent, sunt o grămadă de pași pe care trebuie să îi urmezi și, se pare, chestii pe care să le înveți pentru că nu ți le-a prezentat nimeni înainte. Cum era să te ia cineva de mână în anii tăi de copil și să-ți spună: „Hei, uite, va fi okay și poți să îți gestionezi viața fără să crezi că dai fail și fără să lași enșpe mii de gânduri irațioanale să te supere în fiecare zi.” Ce ar mai fi fost.

Dar nu, tu te-ai văzut în fața unor situații în care ai constatat că trebuie să părăsești alter-ego-ul tău de copil răsfățat care vrea să i se rezolve problemele de către altcineva și să îți asumi. Și, culmea, mereu ai crezut că tu ești deja matură și de descurci la toată treaba asta cu adulthood. Da, sună fun când te gândești că poți să îți decorezi locul tău, să ai banii tăi, pe el, un câine, vacanțe și să faci ce îți place fără să te controleze nimeni. Dar se pare că trebuie să muncești ca să nu mori de foame, să fii un om echilibrat, să îți rezolvi conflictele cu tine ca să poți să iubești cum trebuie, să te convingi că nu ești un om rău și nu vei face lucruri rele și nu plătești inconștient pentru păcate pe care nu ți le amintești, să îți permiți să fii, să îți mai dezvolți empatia și să îți dai seama că tu chiar poți să fii bine și să ai toate astea pe care ți le dorești. Dar nu vin la tine așa, singure.

Bine măcar că am o latură de housewife, sau cel puțin îmi place să mai fac prăjituri sau ceva, în ciuda talentelor mele scăzute la bucătărit. Ce știu să mai fac și mă ajută în viața asta de adult? Să analizez. Să planific. And so on. Poate că dacă mi-aș lăsa anxietățile deoparte, m-aș arunca pur și simplu și aș avea încredere că va fi bine ar funcționa. 

Vine o vreme când îți dai seama că nu mai ești în liceu și asta e bine, chiar dacă schimbarea te lovește fix în față. „We’re not in Kansas anymore”, gen. Nici nu ți-a plăcut prea mult perioada aia, dar măcar tot ce trebuia să faci era să fii și să te bucuri și să te raportezi la un viitor relativ apropiat. Acum și prieteniile sunt altfel, aveți timp să vă vedeți abia o dată pe lună, trebuie să te chinui să aduci ceva bun și în relație și să iubești, să încerci să nu înnebunești și să nu te cuprindă frica, să te și bucuri, să respiri, să… Cică dacă încerci și crezi în asta va fi bine. Repiră. You got this. Și nu ești singură în asta. 

Ce constatări. Eu și probabil toată populația planetei.

Reclame

Viața de adult mă bate

982723_Screen_shot_2017_03_31_at_10_1759606d0a2df2e4035001a4e862383f
Aproape same

Îți amintești când erai în liceu, iar cele mai mai probleme pe care le aveai erau crush-ul care abia știa că exiști, cu se să te îmbraci ziua următoare, temele alea interminabile și alte prostii din astea? Nu că atunci nu eram adolescenți rebeli cărora nu le convenea nimic, dar parcă era totul la un alt nivel. Sau când priveam viitorul ca pe ceva utopic, îndepărtat, la care nu avea sens să te gândești prea mult, pe care ți-l mai imaginai uneori în momentele de pseudo-maturitate drept o perioadă în care te transformi subit în adult responsabil, îți iei viața în mâini și faci ce vrei tu, îți organizezi apartamentul și job-ul și ce mai ai pe acolo și trăiești happy. Dar atunci erai în bula ta pe care te chinuiai cu ultimele puteri să o faci roz.

După ai crescut, a mai trecut niște timp și te-ai trezit în categoria young adult într-un fel de ciorbă. Și ție nu-ți place ciorba. Ai o multitudine de posibilități și încă habar n-ai ce să faci cu viața ta. Chestiile care te stresează s-au metamorfozat și ai ajuns la o variantă a ta confuză. Te duci la facultate, pentru că aparent trebuie să mai treci prin niște educație care se presupune că te pregătește pentru o viitoare carieră sau cam așa ceva, dar să n-ai așteptări prea mari. Ai nevoie de bani, deci îți trebuie un job pe care ți-e greu să-l găsești dacă vrei ceva mai mult decât să împarți pliante, angajatorii cerându-ți șapte ani experiență și cunoștințe dezvoltate în alte enșpe domenii. Îți trebuie un loc al tău unde să locuiești, dar viața e scumpă și ca să îi creezi condiții câinelui trebuie să mai aștepți. Timpul ți se împarte între facultate și overthinking, ajungi în faza ciudată în care chiar rămâi fără timp și te frustrează. Oamenii la care ții sunt ocupați și ei cu viața lor și vă vedeți mai rar, because life fucks us all. Psihicul tău e un rollercoaster și încerci să te menții pe linia de plutire și să nu înnebunești de tot. 

Se presupune că ești în cea mai bună perioadă a vieții tale care se suprapune cu cea mai rea, luând în calcul că ești mai pierdută ca oricând, încerci să-ți începi o carieră și te lovești de cine știe ce impedimente. Și rutină. Și YOLO.

Trebuie să ai grijă și de tine, de oamenii pe care îi iubești, să te lupți cu chestiile din creierul tău și să încerci să fii fericită. Și totul e obositor și de obicei nimic nu e bine. Dar hei trăim mereu se poate mai rău și d-astea și măcar putem să abordăm situația într-un mod funny.  Sunt singura pe care o bate viața asta de aproape adult sau?