2019 sau ce am mai făcut într-un an

Untitled-1
Nu, un colaj mai bun n-aveam

Fac parte din gama aceea de oameni cărora le place finalul de an, pentru că, normal, new year new me bullshit. Bine, nu chiar așa, dar ceva pe acolo, îmi place ideea de început fresh, de șansă, de “uite că parcă am făcut ceva anul ăsta și nu am fost un cartof trist mereu, poate la anul am mai mult entuziasm”. Așa că îmi fac lista asta publică de achievements pentru mine, să văd că bă, I did something. Cam multă romgleză, poate îmi trec pe lista de rezoluții pe anul viitor. Da, îmi place și să îmi setez goaluri pentru anul care vine și, spre surpinderea mea, chiar m-am ținut de majoritatea. Într-o ordine haosată ca mintea mea, urmează chestiile de care sunt eu more or less mândră (plus niște linkuri în caz că vrei să citești despre).

Primul meu salariu – bine, că am plecat după o lună e o lecție pe care am învățat-o almost the hard way. 

O săptămână de job când am învățat că fundraisingul nu e pentru mine și am fost concediată/mi-am dat demisia. 

Interviuri cu oameni mișto pentru Cromatic Studios

Primii pași spre freelancing (și prima colaborare pe blog).

Fotografie pe film (thx to my awesome bf că altfel nu cred că mă apucam) cu care fac spam pe Instagram.

Am citit mai mult decât în ultimii ani și asta e unul dintre cele mai bune habituri pe care le-am dezvoltat. 

Internship mișto la Mullen Lowe.

Am mers la mai multe eventuri, cred.

O lună fără social media.

Am călătorit mai mult decât în toată viața mea, probabil, chiar dacă nu am mers în locuri ieșite din comun. Am fost la Bran, Argeș, Bușteni, Sighișoara, plus niște Sinaia, Azuga și Brașov. Majoritatea aventurilor au fost cu iubitul meu, dar am mai avut și câteva plecări de nebună.

Am fost la muzee și castele, susțineți cultura.

Am tras pentru prima dată cu arcul și am sărbătorit Halloweenul mai concret.

Nu știu, am făcut doi ani de facultate, n-am înnebunit de tot încă, cică mi-am început licența. 

Am fost puțin la psiholog, dar nu destul încă.

Am învățat mai multe despre iubire and stuff.

Am câștigat și eu ceva, adică am fost printre cei zece finaliști ai unui concurs de poezie și am ajuns cu un poem într-o cărticică.

Am început să scriu iar poezie și am am mai lucrat la romanul pe care cică îl scriu de când eram în liceu; va fi și gata într-o zi. 

Îmi place să cred că nu mai am atât de multe gânduri iraționale, anxietăți și depresii, dar m-aș minți singură. Îmi place să cred și că am învățat să trăiesc cu ele, dar încă mă consum din cele mai mici chestii și dramatizez, dar sunt aici așa că probabil sunt okay.

Am fost fericită, am râs mult, am plâns mult pentru că așa sunt eu, un paradox ambulant; am avut și momente mișto pentru care sunt recunoscătoare și am crescut pe plan personal. Probabil am mai făcut chestii pe care nu le-am pus aici, dar în mare anul ăsta m-a ajutat să conștientizez că într-o zi vom fi mai bine.

Poate că am abandonat puțin scrisul aici, poate că am pus presiune pe mine pe care încerc să o controlez, poate că nu sunt mereu mulțumită de mine (a se citi destul de des), dar eu știu că încerc să fiu o versiune bună a mea, să mă iubesc și să îmi cresc abilitățile, să îmi dezvolt scrisul și să fiu mai aproape de femeia aia badass pe care o am în cap și care îmi doresc să devin. Am învățat că e okay dacă nu sunt mereu bine, că nu am cum, că să te compari cu toți oamenii talentați din jur nu aduce aproape nimic bun, că oamenii tăi sunt lângă tine indiferent de câte căcaturi ați experimenta împreună. Mulțumesc că mă suportă și mă iubesc și sper să fie aici în continuare. Iubirea e complicată, prietenia e complicată, un om nu te face brusc bine, dar poate că te ajută să fii mai bine, pentru că atunci când viața ta e un haos și faceți un haos comun poate găsiți un echilibru. 

Am aberat un pic, voiam să zic doar că va fi okay and love is stronger than fear.

How does it feel to love someone when your whole mind is against you

_MG_3687.JPG

Love is great. Love is powerful. Love does that magic trick when you are totally healed, like the broken parts of yourself were never there. Love is supposed to make everything feel right, like a catharsis and, if not, there must be something wrong – with you, with your partner or with the relationship itself. Because we were taught from a very young age that this force is greater than us and will solve every single one of our problems – you don’t seem to hear songs or watch movies about how it almost makes everything right. For me, growing up with this type of expectations that it is meant to mend you and bring that happy happy joy joy back on you was kinda destructive. Add to this some anxiety and OCD thoughts and you can predict the perfect disaster. Just that he is still here and I am still here and we make it work, every single day. 

I can’t remember the first time my thoughts were an irrational mess running through my mind like they were at the most important race in history, but I can now identify my what ifs very clearly. I still remember that one moment, at the start of our relationship, when I was really terrified that something will go wrong. I had no idea what, but something. I know, a little suspicion is healthy, but questioning your actions non stop definitely is not. 

As time went by, I had those awful thoughts more often and that somehow led to fights I created just to show myself that something must be wrong. Am I worthy of his love? Do I really, truly love him? What If  – insert infinite amount of scary scenarios. Some days were really hard, because it was a battle between emotions and my brain who didn’t let me to enjoy my relationship. You know, like searching for validation that things were okay between us from every close friend or relative I had, stuff like that. Okay, some mental breakdowns, a visit to my therapist, some great memories and almost two years later, I still have this wonderful man by my side. 

We can talk about absolutely everything, the stupid, embarrassing and most intimate stuff – without me feeling uncomfortable or judged. And because we have that type of intimacy maybe I’m scared I’ll lose it. I mean, imagine that everything goes just fine, but somehow you manage to worry a lot about every single detail and feel like a crazy kid who doesn’t deserve to be loved. 

Research is another thing that helped me. Finding that other people also went through this rough experience and managed to get over it offered me some assurance. You worry because you care, normal people don’t have this kind of thoughts when they are not emotionally involved. The simple fact that you question yourself underlines the fact that you deeply care. 

They say that when love is good and fulfilling it is natural to somehow feel your hidden trauma because it is a proper way to heal. Also, you might project it in the present. And that, for me, makes a lot of sense. Some book that really helped me are “The Five Languages Of Love”  by Garry Chapman and “Men Are From Mars, Women Are From Venus” by Dr. John Gray and I recommend them to all in need of clarification or some words of wisdom regarding relationships. 

The fear of losing this is bigger than me sometimes. Most of the time, actually. But I know I am blessed to live this wonderful love and I can make the best of it. And I can make it last, step by step. Love is stronger than fear.

Our mind likes to play tricks on us – especially when it comes to love. Maybe the key is to understand that and don’t blame it on yourself. I am still trying to figure it out, but things get better.

Love and compromises

gif1.gif

*Sometimes I like to write in English, probably because I feel that some stuff are better expressed like that. Sorry in advance for the potential mistakes.

Love. That butterflies and fireworks emotion which is supposed to heal all the broken parts of yourself, make you a better person in every way humanly possible, help you be in peace with yourself and your person all the time and change the world we live in, all at once. They say it’s not healthy to fight, have arguments or get mad at each other. They say it’s not okay to cry when you’re in love or something about toxic relationships and that cliché about being on cloud nine all the time. B U L L S H I T.

Nobody talks about the messed up scenarios you made up inside your head without even wanting, which make you sad and react unnecessarily for absolutely no reason at all. Nobody talks about being in love and fighting your all demons simultaneously. It can be really exhausting to be depressed or anxious while you keep trying to maintain a love relationship. Moreover, when both of you are struggling it gets even harder.

I used to think that love was easy peasy – and if not, of course that it’s not good and my brain gets on damage mode and I need to leave. In the past two years, I learned a lot about how we function emotionally and psychologically, and why we react the way we do in the interactions with another human being. I discovered some interesting facts about myself and I keep highlighting my opinion, our family and the place we grew up in have a huge impact on who we are and the way we love.

But, as my therapist told me when I was a paranoid piece of shit soul, love is like a fire: you need to put an effort every day in order to make it work. I’m not saying that you need to force something that obviously is not there, but to keep fighting for that good something that you have.

Love is a connection – something deeper, Universe related maybe – but also an aware choice. I’m not a relationship guru who came here to give advice about how you should live your (love) life, but from my own experience I came over some stuff who made me struggle.

So, I guess we all agree on that: love is not perfect. Sometimes you and your lover will get mad, hurt each other or say stuff you wish you wouldn’t. And it’s perfectly normal. It’s human to be like that and it’s unrealistic to think you will agree on absolutely every topic all the time – that’s completely not healthy. It was really hard for me to understand the distinction between normal fights and humanly reactions and toxicity, maybe because my brain seeks drama from places it is not. And I’m still trying.

But it’s so fucking beautiful to have someone who doesn’t give up on you. Someone who makes your life better just by simply existing. Someone who sees behind your mess and loves you for being you, flaws and all. Someone who looks at you like you are the sun. And activates the little weird kiddo that you know you are, deep down. Someone who makes fun of you and who makes you laugh – like forgetting about your own chaos and problems for a while. That someone is not a perfect person who doesn’t make mistakes and is always just the way you want, but someone who makes an effort. And he makes you try harder, be better, heal. Someone who says they’re sorry when they hurt you and is not afraid to tell you how much they care about you. And means it. Someone who tries to make peace with themselves, for them and for you too.

Love is not a fairytale. I don’t believe that anymore. Love is more like something you make, rather than something which comes to you just like that. And sometimes we’re selfish af and react from our own trauma. So, I guess that compromise is vital. 

Oamenii care aleg să rămână

_MG_2109

Oamenii cărora poate că le-ai dat atâtea motive să plece. Și nu au făcut-o. 

Știu că sun ca într-un clișeu masiv, de parcă fraza asta e undeva pe toate drumurile, scrisă pe afișe și lipită cu aracet sau pur și simplu întipărită în mintea noastră, într-o lume dominată de haos. Nici măcar nu contează.

Când la tine în cap e o ciorbă, îți e greu și ție să te mai înțelegi. Okay, nu te abandonezi și îți dai seama că oricât de nașpa ai fi, trebuie să ai grijă de tine într-un fel sau altul – te dai jos din pat și nu zaci ca leguma, încerci să te vindeci și știi că nu merge cu bătut din palme și citate despre self-help. Că nu ești așa de ieri și că nu îți plângi de milă, pur și simplu încerci să supraviețuiești când demonii tăi joacă șotron și fac gălăgie. Da, toți îi avem, more or less, îmblânziți sau de-a dreptul sălbatici. Și ne lovește pe toți starea asta de agitație constantă, în care ceva nu e în regulă – și de cele mai multe ori acel ceva suntem noi. Pentru mine e o constantă pe care învăț în fiecare zi să o gestionez.

Cu toate astea, există acolo oameni care nu renunță la tine atunci când e greu. Care îți văd și părțile întunecate, urâte, pe care te chinui să le faci mai acceptabile vizual. Și te fac să îți dai seama că nu trebuie să te ascunzi – că bucățile mai puțin bune din tine sunt tot demne de iubire. Că ești un univers și că haosul ăsta e și el bun la ceva. Și că poți să te vindeci încet, poți să ajungi o versiune mai bună a ta. Și sunt acolo să îți amintească și să te ajute. Să te ia de mână când devine și mai complicat și să te asigure că va fi okay și că poți să depășești asta. Oamenii care nu țin cont de distanță sau de câte imperfecțiuni ai avea și care te suportă așa, necondiționat.

Cu frici, panici, crize, lacrimi, haos. Uneori ești speriată, dar știi că nu ești singură. Și încerci să oferi această reciprocitate, chiar dacă nu ți se pare suficientă mereu. Nu știu. Ăsta e un moment d-ăla de scris random ca să mă descarc, probabil.

Oamenii care te iubesc și pentru care ești thankful. Atât. 

Anxietate și alți demoni: când tot ce te face să nu te simți okay ești tu și ceva despre iubire

 

Untitled-1
Not my best thumbnail, but still

*Seria aceea în care încerc să mă înțeleg și să împart asta cu eventuali oameni care au trecut prin ceva similar. 

Unele zile sunt mai complicate decât altele. În general, pentru oamenii normali, treaba asta ține de factori exteriori pe care încerci să îi schimbi și probleme reale care chiar sunt acolo. Totuși, pentru unii dintre noi, majoritatea problemelor – cărora le dăm proporții pe care nu le merită – există la noi în cap. Nu e ca și cum îți dorești toate astea și te trezești dimineața gândindu-te cum ar fi să te faci să te simți oribil și să reacționezi dramatic la cele mai absurde chestii. Nu știu câți oameni înțeleg de fapt cât de greu este să îți educi creierul să nu te mai facă să te simți așa. Mă lupt cu treaba asta teoretic de prin liceu, dar probabil are rădăcini mult mai adânci de atât.

Uneori nu se întâmplă nimic concret și tot te simți de căcat. Ai un iubit mișto care e acolo și încearcă să te ajute cum poate – și te iubește. Știi ce îți place să faci, mai ai un an și puțin de facultate, stai în București, nu ai prea multe chestii reale cu care să îți bați capul, ai 20 de ani și cu toate astea te consumi din cele mai mici aspecte de parcă ar veni sfârșitul lumii din orice. Și te apucă aceleași tendințe autodistructive care nu îți permit să fii fericită ca lumea și să te vindeci și atât. Uneori cauți vinovați, pentru că îți e destul de greu să accepți că vina e a ta și că trebuie să îți permiți să fii și să te ierți. Dar hei, măcar știi care sunt problemele și încerci să lucrezi la ele, so într-o zi va fi mai bine. Trebuie să crezi în asta, ca o mantră, și să îți educi creierul ca să luptați pentru aceeași chestie. 

Psihologii spun că mintea noastră ne poate oferi fix ce ne dorim. E mai greu să îți faci creierul să înțeleagă chestia asta. Dar cică se poate. E ca și cum mintea mea ar fi o persoană separată, independentă de mine, care aparent luptă împotriva mea. Nu prea mă lasă să iubesc, să respir, să scriu. „Hai să ne jucăm” îmi țipă din toți rărunchii, mai tare în unele zile, mai încet în altele. Și îmi prezintă același șir de gânduri idioate, cu brizbrizuri sau fără, de care m-am saturat și despre care știu că sunt fake. Dar mintea mea mă face să cred că eu sunt fake. Mintea mea mă minte. Mă face să cred că nu merit și îmi induce toate astea de parcă ar fi pe bune, fondate pe ceva. De fapt nu au niciun fundament real, dar asta nu înseamnă că nu e destul ca să mă facă să sufăr. Cum ar trebui să îi explic eu cuiva ce e la mine în cap, când nici eu nu înțeleg?!

Creierul meu are capacitatea asta extraordinară de a crea scenarii iraționale pornind de la o chestie care mi-a fost zisă sau care s-a întâmplat, dar care nu este negativă în sine. Mai ales când vine vorba despre iubire, acest subiect complicat pentru muritorii de rând – adaugă la asta anxietăți și gânduri obsesiv compulsive și faci o ciorbă panicată. Uneori sunt defensivă, uneori mă întreb dacă e în regulă să ceva, uneori e mai greu și să fii într-o relație la distanță. Se pare că multe din chestiile astea vin  din copilărie și sunt niște reacții mai mult imitate pe care poți să le schimbi. Cică și emoțiile negative pe care le experimentezi în iubire au un rol benefic, pentru că îți permit să te vindeci – și te simți safe lângă persoana aia încât să afișezi toate astea. 

Iubirea nu trebuie să fie mereu cu floricele și sclipici și persoana iubită nu trebuie să îți îndeplinească absolut mereu nevoile, să aibă fix aceeași opinie cu tine, să fie suma așteptărilor tale și să îți preia demonii. Uneori facem sau spunem anumite chestii care inițial nu sună bine, dar vin din iubire. Dacă nu ești susținut așa cum te-ai aștepta tu să o faci, nu înseamnă că persoana de lângă tine nu te susține în modul ei. Și când iubim suntem de fapt copii, așa că aparent reacțiile imature vin tot de acolo. Nu, nu se dărâmă tot peste tine, e okay, creierul tău te minte, tu chiar știi ce e real. Plapuma asta de iubire pe care chiar o simți atunci când te ia în brațe și ăla este locul safe, unde nu te simți judecată, presată, anxioasă. Acolo e realitatea. Și mai știi și că veți face să fie bine și merită.

Încerc să înțeleg psihologie ca să mă înțeleg pe mine. E un proces, nu pot să repar ani de obiceiuri distructive și părere proastă despre mine peste noapte. Dar știu că se poate, știu că pot să identific momentele negative, să scap de gândurile iraționale și să fiu varianta aia mișto a mea. Și știu că nu sunt singură în asta.

Anxietate și alți demoni: eram a 12-a și simțeam că înnebunesc (I)

Anxietate-și-alți-demoni

*De anul trecut prin mai tot zic că încep seria asta pe blog. Nu spun neapărat că sunt în măsură să dau sfaturi sau că în 20 de ani de viață am devenit mare speaker motivațional, dar mi-am dat seama că vreau să abordez subiectul ăsta, pentru că e ceva cu care m-am confruntat de-a lungul timpului și care încă e aici. Nu sunt psiholog, nu am vreo tulburare de tratat și nu am trecut prin evenimente dramatice marcante. Actually, mi-ar trebui niște terapie să îmi manageriez partea irațioanală și cea emoțională, dar baby steps. Și pe mine, când eram în crize, mă ajuta să citesc experiențele altor oameni care se confruntau cu ceva similar. Așa că scriu aici în primul rând pentru mine, ca să văd mai clar cum am reușit să îmi depășesc perioadele negre. Sau cum încerc să mă vindec. Și, poate, pentru măcar o persoană care va citi vreodată întâmplător și își va zice „Uite, mă, nu sunt singur prin asta”. Nu încerc să dramatizez, pur și simplu enunț niște fapte. Asta face parte din povestea mea. Și mereu am vrut să pot să ajut. Poate nu îmi iese, poate nu sunt destul de pregătită în domeniu, dar vreau să promovez toată treaba asta cu mental health și nu mă refer la romanticizing it și prin intermediul blogului chiar pot. Că la noi în România, dacă te trimite șa psihologul școlii îți spun să te rogi, sau dacă spui că ai ceva îți răspund că n-ai nimic, îți trece. Așa că acum ating gradul de sinceritate maximă. Sau undeva pe acolo.

Mereu am fost un copil introvertit, genul acela care nu voia să meargă la grădiniță sau la școală, care comunica doar cu vreo 3 persoane și care avea resting bitch face. Da, la vârsta aia. Cu timpul, intratul în colectivități m-a făcut să îmi mai pierd acest trac de oameni. În clasa a noua abia puteam să fiu ascultată în fața clasei, la absolvirea liceului am ținut un speech pe o scenă. Și sunt absolut sigură că nu sunt singura care a crescut așa.

Nu știu clar când am auzit termenul de ANXIETATE, probabil prin liceu când vorbeam cu o prietenă despre problemele mele și ajunsesem în contextul de anxietate socială aka fobia mea de oameni. Am trăit așa, cu asta, încercând să combat și să nu mă izolez în bula mea.

Era începutul clasei a 12-a, ultimul meu an de liceu. Mă bucuram că se termină și în același timp aveam o oarecare nostalgie a zilelor în care chiar nu aveam mai nimic de făcut, poate un fel de regret al faptului că am pierdut timp consumându-mă până am ajuns la versiunea asta a mea care e conștientă că mai bine faci ceva decât să te gândești cum ar fi fost să. Voiam să fie anul meu, să ajung la final într-un mare fel, să fie bine. Nu îmi mai amintesc concret primul moment în care am constatat că ceva nu e în regulă. Știu doar că de atunci, fiecare zi era o provocare și mă gândeam în permanență că leșin. Acolo. Sau, eventual, mor. Era toamnă, final de noiembrie, genul acela de zi când nu prea faci ore că urmează mini-vacanța de 1 Decembrie. Stăteam în bancă, era totul relativ normal, până am simțit ceva ciudat și a început să îmi bată inima mai tare, să am o stare de parcă am căzut din lună care nu e amețeală și pur și simplu aveam impresia că sunt în pericol, că se va întâmpla ceva, că trebuie să merg acasă unde e locul meu safe. Și asta am făcut. Am dormit toată ziua. Acela a fost, cred, primul semi atac de panică.  Asta făceam destul de des, pentru că atunci când stai la 5 minute de liceu și te simți măcar puțin rău, te duci acasă. Aveam o stare similară cu cea a leșinului. Avusesem și un mic istoric, în urmă cu vreo trei ani, în care am crezut că nu pot să respir. Așa, brusc. Adică eu vreo două luni am zis că nu pot să respir și m-am autodiagnosticat cu o mulțime de boli, ajunsesem să beau ceai de tei și să încerc să fac meditație, dar am dat fail. Până m-am dus la un psiholog, pur întâmplător, și totul revenise la normal.

Ideea era că eu nu voiam să fiu așa și, cu toate astea, pierdeam controlul. Luam vitamine, încercam să îmi cresc self-esteem-ul și să descopăr ce mă face să fiu așa. Cu research pe șapte site-uri, cu întrebări și cereri de confirmări de la oamenii din jurul meu. „Sunt palidă?” devenise un fel de salut. Inițial am crezut că am ceva fizic. Toate bolile pământului. Și bineînțeles că am făcut research pe simptome și ipohondria ți le mai accentuează.

Era atât de frustrant. Nu se întâmplase nimic, nu trecusem prin ceva extraordinar recent, nu știam care putea să fie cauza stărilor mele și, implicit, nu știam ce să fac ca să le pot remedia. Tot ce puteam să fac era să sper că a doua zi când mă voi trezi dimineața voi reveni la viața mea veche, fără complicații de acest fel. M-am certat cu prieteni și cu mama, pentru că mă frustra și faptul că nimeni nu înțelegea prin ce trec și îmi explicau, rațional, că nu am nimic. Poate îndrăgosteala puerilă și unilaterală de liceu m-a făcut să sufăr mult prea mult, pentru că simțeam, la un moment dat, sfârșitul venind și mi-a dat peste cap toate mecanismele de self-defense, nu vorbim despre asta acum. Poate lipsa aia acută de iubire. Poate așa eram eu, defectă. Astea erau unele dintre cauzele pe care încercam să le înțeleg, să le procesez, să mă facă să îmi găsesc soluția.

Am mers la psiholog de câteva ori, probabil prea puține decât ar fi trebuit, iar de acolo am înțeles că mă autosabotam și mă pedepseam singură. Ceva masochism emoțional. Ceva attention seeker. Și știu că sunt o mulțime de alți oameni care au trecut prin chestii marcante, dar se pare că poți să te simți ca ultimul om și pentru că subconștientul tău crede că asta vrei. Ceea ce este, din nou, frustrant. Adică, îți cade puțin lumea peste tine când constați că tu te faci să te simți de căcat. 

Long story short, începusem să îmi revin progresiv, am fost și la medic să îmi spună că nu am nimic. Ultimul atac de panică pe care l-am avut cred că a fost ca lumea, am luat un taxi pentru trei străzi și simțeam că se termină acolo. Dar am dat bacul, am dat admiterea și m-am dus la facultate, așa că nu am avut de ales și a trebuit să mă adun.

Dar, aparent, ăla era doar începutul, pentru că tot ce a urmat a fost poate la fel de urât. 

Obiceiuri sănătoase: ce mă ajută pe mine

_MG_2058
Când ți-e prea lene să faci un thumbnail în Photoshop

Nu sunt cel mai potrivit om în ceea ce privește self-love, self-time și alte din astea, dar încerc și știu că de la relația ta cu tine pornesc și celelalte și că trebuie să faci cumva pace cu ceea ce ești. Nu spun nici că am ajuns în totalitate în acel punct și probabil nu te trezești pur și simplu într-o dimineață și oprești războiul cu tine, dar sunt unele activități care îți mai arată că ai grijă de tine și meriți. Poate că sunt The Queen of Procrastination, în sensul că mereu am o listă la mine în cap cu o mulțime de chestii mișto pe care aș putea să le fac dacă nu m-ar lovi anxietatea/deprimarea/crizuțele și altele pe care învăț să le controlez.

În ultimul timp, am încercat să îmi dezvolt o serie de obiceiuri sănătoase. Sau erau acolo până să le observ eu, cel mai probabil. Le scriu aici în mare ca să le vizualizez mai bine, nu că ar ajuta pe cineva în mod special. Și oricum, nu pe toți ne scot din starea de legume tristuțe aceleași chestii. 

Scrisul. Cred că am mai spus-o de un milion de ori, dar scrisul chiar e terapeutic. Probabil așa am început eu să scriu și ideea e că atunci când nu îți mai încap gândurile în cap sau se amestecă toate și fac o ciorbă, dacă le așezi undeva e ca un fel de catharsis. Bine, asta nu înseamnă că uneori nu simți o presiune doar când ai intenția să pui mâna pe un pix și să te transpui.

Serialele. Sau, mai nou, documentarele. Cu toate că a fost sesiune în ultima lună, am avut timp să mă uit la câteva seriale, filme și documentare și uneori puterea mea de concentrare nu e la minimum. Recomand Sex Education, care e foarte mișto și Conversations with a Killer: The Ted Bundy Tapes. Și Bandersnatch. Și The American Meme.

Cititul. Recunosc, nu citesc așa mult cum mi-aș dori, poate pentru că nu îmi caut cărțile potrivite sau am un deficit de atenție. Ceva pe acolo. Dar îmi place să citesc psihologie/self-help, dar nu la modul ăla super motivațional. Îmi place să înțeleg cum gândim și de ce facem anumite chestii și asta mă ajută. Recomandare și aici. „Paradoxul iubirii” de Pascal Bruckner și „Câteva motive să iubești viața” de Matt Haig căreia sper să îi scriu o recenzie soon.

Gătitul. Asta sună de parcă sunt mare bucătăreasă, dar mă refer la cele câteva prăjituri basic pe care știu să le fac și aici includ și brioșele. Dar mă relaxează puțin și îmi place să știu că fac dulciuri care sunt apreciate. Mai am de lucrat aici.

Să fac poze. Și să editez/fac chestii în Photoshop. Să fiu matinală. Să mă plimb afară când e soare. Să merg cu trenul, undeva. Să beau cafea sau vin. Să stau cu iubitul meu și să avem activități mișto sau să nu facem nimic și să ne bucurăm pur și simplu că existăm. Să îl înțeleg și să învăț să iubesc. Să văd apusuri și eventual răsărituri. Să stau în camere de hotel. Să catch up cu prietenele mele. Să constat că problemele mele de fapt nu există și sunt mai puternică decât gândurile mele iraționale. 

Pe tine ce te ajută?

Ne maturizăm.

Blogul

Și asta e okay, greu și scarry pe alocuri.

Te trezești într-o dimineață și descoperi că trebuie să fii adult, să iei decizii mature și să îți asumi responsabilități și nu e deloc cum îți imaginai tu. Ai trăit cu impresia că e easy peasy și nu depui vreun efort deosebit, pur și simplu se întâmplă și ești gata să îți iei viața în mâini și să ai grijă de tine și de oamenii pe care îi iubești. Dar, aparent, sunt o grămadă de pași pe care trebuie să îi urmezi și, se pare, chestii pe care să le înveți pentru că nu ți le-a prezentat nimeni înainte. Cum era să te ia cineva de mână în anii tăi de copil și să-ți spună: „Hei, uite, va fi okay și poți să îți gestionezi viața fără să crezi că dai fail și fără să lași enșpe mii de gânduri irațioanale să te supere în fiecare zi.” Ce ar mai fi fost.

Dar nu, tu te-ai văzut în fața unor situații în care ai constatat că trebuie să părăsești alter-ego-ul tău de copil răsfățat care vrea să i se rezolve problemele de către altcineva și să îți asumi. Și, culmea, mereu ai crezut că tu ești deja matură și de descurci la toată treaba asta cu adulthood. Da, sună fun când te gândești că poți să îți decorezi locul tău, să ai banii tăi, pe el, un câine, vacanțe și să faci ce îți place fără să te controleze nimeni. Dar se pare că trebuie să muncești ca să nu mori de foame, să fii un om echilibrat, să îți rezolvi conflictele cu tine ca să poți să iubești cum trebuie, să te convingi că nu ești un om rău și nu vei face lucruri rele și nu plătești inconștient pentru păcate pe care nu ți le amintești, să îți permiți să fii, să îți mai dezvolți empatia și să îți dai seama că tu chiar poți să fii bine și să ai toate astea pe care ți le dorești. Dar nu vin la tine așa, singure.

Bine măcar că am o latură de housewife, sau cel puțin îmi place să mai fac prăjituri sau ceva, în ciuda talentelor mele scăzute la bucătărit. Ce știu să mai fac și mă ajută în viața asta de adult? Să analizez. Să planific. And so on. Poate că dacă mi-aș lăsa anxietățile deoparte, m-aș arunca pur și simplu și aș avea încredere că va fi bine ar funcționa. 

Vine o vreme când îți dai seama că nu mai ești în liceu și asta e bine, chiar dacă schimbarea te lovește fix în față. „We’re not in Kansas anymore”, gen. Nici nu ți-a plăcut prea mult perioada aia, dar măcar tot ce trebuia să faci era să fii și să te bucuri și să te raportezi la un viitor relativ apropiat. Acum și prieteniile sunt altfel, aveți timp să vă vedeți abia o dată pe lună, trebuie să te chinui să aduci ceva bun și în relație și să iubești, să încerci să nu înnebunești și să nu te cuprindă frica, să te și bucuri, să respiri, să… Cică dacă încerci și crezi în asta va fi bine. Repiră. You got this. Și nu ești singură în asta. 

Ce constatări. Eu și probabil toată populația planetei.