21 de ani în life hacks

_MG_5532.JPG
Asta putea să fie o poză cu mine, da’ e o cină romantică

Scurtă listă cu ce am mai învățat eu în anii ăștia de prințesică. 

1. Când n-ai tirbușon, vinul se deschide cu cuțit, cheie sau șurubelniță și împingi dopul în sticlă (bine, altcineva că eu nu deschid sticle sub presiune d-asta). La fel, dopurile de bere se scot cu lingura.

2. Cif cream e mai bun decât ăla spray dacă vrei să îți cureți cada de albastru de metil.

3. Dacă o carte nu te prinde, las-o și începe alta. Sunt atâtea cărți mișto pe pământul ăsta, încât nu merită să te simți incult doar pentru că nu e pe stilul tău ceva. (bine, uneori dacă revii peste ceva timp la cartea abandonată îți schimbi părerea). 

4. Aproape toate scenariile negative pe care ți le faci sunt false și nu se vor întâmpla. Anxiety can suck it.

5. Mergi la psiholog chiar dacă simți că nu ai nevoie; cel mai probabil ai.

6. Petele de sânge ies cu apă rece.

7. Nu te stresa prea tare cu școala/facultatea. De obicei dacă îți funcționează creierul poți să îți iei examenele ușor. În plus, notele nu înseamnă cam nimic – asta venind de la cineva cu 10 la două materii de la bac care a plătit taxă în primul an de facultate. 

8. Legat de facultate, dacă simți că un curs nu te ajută cu nimic și ai fi învățat mai multe acasă, mai bine nu te duce.

9. De obicei, oamenii care par răi sau nesuferiți sunt de fapt răniți. Keep that in mind.

10. Șervețele umede sau dezinfectant.

11. Mai bine faci ceva și nu îți iese, decât să nu faci nimic.

12. Să petreci timp singură e ceva bun. Adică să ieși cu tine, să pleci de nebună, d-astea.

13. Viața are și momente mișto. Mai ales când îți dezvolți obiceiuri sănătoase and you are not a crappy human being in general. 

14. Poți să te cerți cu cineva de un milion de ori, dacă vrea să rămână o va face.

15. Prieteni puțini și buni. Mai mult ca o familie.

16. Nimeni nu te poate împiedica să îți revezi serialul preferat de trei, patru sau oricâte ori vrei.

17. Iubirea nu e easy peasy, dar merită și te ajută să te vindeci. Să iubești și să fii iubită. 

18. Călătoritul împreună e important și te scoate, în general, din ale tale.

19. Cafeaua, vinul roșu și berea sunt viață.

20. Dacă cineva te super enervează, dar e acolo pentru tine, that is love. 

21. Va fi okay, chiar dacă nu crezi sau simți asta. 

Probabil am mai învățat și alte chestii mai deep sau practice, dar viața nu e perfectă și momentele nu sunt mereu cum ni le imaginăm la noi în cap și asta e okay.

Pupi, pa.

Poveștile mai mari decât noi

72271444_705702406599135_3109928700263530496_n.jpg

 #HPSmartTank

#povesteaWebstock 

Uneori, poveștile sunt mai mult decât ai putea tu spune vreodată. Îți aduni idei peste idei, faci fraze complexe, te pui pe scris de parcă spiridușul din creier încearcă să se adune ca să spună ceva coerent. Și, de cele mai multe ori, nu se pot limita într-un număr fix de cuvinte sau de pagini. Ca și cum începi să scrii o carte pe care o crezi terminată în câteva luni, dar la care te vezi lucrând, de fapt, câțiva ani. 18.000 de pagini nu sunt prea multe dacă iei în considerare zilele tale de ființă care trăiește și se hrănește cu fiecare experiență măruntă.

După mine, cea mai puternică emoție e iubirea. Și de aici derivă cele secundare, pentru că iubirea e vitală. Da, clișeu, dar altfel eram făcuți să rămânem în peșteri și nu mai aveam inima asta care trepidează la fiecare stare, de la cum plouă afară până la ție ți-e frig și nu e doar de la toamnă. Că e o răceală care îți pătrunde în oase și pe care nu poți să o oprești cu o bluză mai groasă.

Poveștile de dragoste sunt infinit mai mari decât noi. De parcă dacă iei doi oameni care descoperă că au particule care fug unele după altele asta simplifică în vreun fel ceva. Iubirea asta e un rollercoaster, e o călătorie, e o aventură într-un loc străin în care, chiar dacă ajungi să descoperi majoritatea străduțelor, tot găsești ceva care să te surpindă în fiecare zi. Și asta nu înseamnă că ești happy happy joy joy 24/7 sau că dacă plângi înseamnă că povestea ta nu e demnă de o ecranizare. Suntem haos și ne găsim sărutându-ne la semafor, în luminile panourilor publicitare, de parcă nu ne-am mai văzut de câteva luni. 

Noi ne scriem singuri povestea. Și, cu frigul de la finalul zilei și căldura emanată dintr-o îmbrățișare, merită.

Recenzie „Serotonină” sau de ce să ne luăm de mână și să mergem la psiholog

71147150_678959382587133_6134105470769561600_n.jpg
The guy in the background is Dennis Lloyd 

Sigur ai auzit și tu de Serotonină, și nu mă refer aici doar la hormonul care ne cam lipsește cu precădere și ne face să de simțim deseori de parcă ne-am dat cu capul de pereți o zi întreagă. În fine, vorbesc despre cartea apărută anul ăsta, mai exact de ziua mea, și cu care mai mult ca sigur ai văzut afișe peste tot prin București sau vreun pic de spam pe social media, pentru că la un moment dat toată lumea o citea. Eu mă tot loveam de ea în stația de autobuz de la 381 când plecam de la facultate, dar nu îmi făcuse cu ochiul prea tare, poate pentru că mi se părea ușor overrated.

Cum nu prea pot să citesc ficțiune decât foarte selectiv – sau probabil cărți în general, în sensul că fac parte din categoria aia de oameni care dacă nu sunt prinși de o carte în primele pagini nu se chinuie să o termine doar de complezență, pentru că mi se pare o risipă enormă de timp și energie și există atâtea cărți pe Pământul ăsta – și cum în ultimul timp am citit mai mult decât în ultimii ani, am zis că Serotonină merită o șansă, because why not.

Tot ce știam despre ea înainte e că era scrisă de un francez și că are ca subiect depresia. Ce să vrei mai mult?

Am observat niște similitudini cu Frederic Beigbeder, tipul ăla care a scris, printre altele, „13,99 lei” și „Dragostea durează trei ani” și care își dă cu părerea pe coperta cărții. Pentru o carte care tratează un subiect așa sensibil ca sănătatea psihică, mie nu mi s-a părut chiar atât de tristă, asta probabil fiind subiectivitatea mea.

Cum eu nu pot scrie sau discuta despre o carte fără să dau spoilere, voi omite partea cu rezumatul și voi comenta doar puțin de ce mi se pare mie că merită citită.

Mi-a plăcut în mod special faptul că frazele sunt foarte lungi, în sensul că se observă fluxul gândirii ușor haotic și asta, combinat cu modul de redactare, mi-au amintit puțin de stilul meu scriitoricesc – pe care l-am cam abandonat puțin în ultimul timp, dar nu contează acum. Se citește destul de repede și e destul de ușor de înțeles, te mai pierzi puțin în cronologie, acțiunea prezentă combinându-se cu o serie de rememorări de tip jurnal. Nu pot să zic că e chiar wow, dar mereu mi s-a părut fascinant să citesc ce au alți oameni în cap când li se amestecă gândurile în halul ăsta, pentru că știu că nu scrii o carte de genul ăsta pentru că te simți regele lumii, de obicei actele astea creative venind din suferință ca un proces de catharsis. Aparent, și Michel Houellebecq s-a luptat de-a lungul celor 63 de ani cu depresie and stuff. 

Chiar dacă e o carte despre depresie, mie mi se pare că e mai mult despre iubire. De fapt, lipsa ei. Faptul că cele două iubite mai importante ale protagonistului încă apar în mintea lui și implicit în roman, la mai mult de 20 de ani de la despărțire denotă faptul că, așa cum e precizat cumva și în final, iubirea chiar e într-un fel salvarea de la o existență mizeră. 

Recomand cartea asta doar ca să te lovești de o altă perspectivă, nu zic că the eternal misery e o idee bună sau o soluție, dar dacă le bagi pe gât oamenilor bullshituri cu fericire 24/7 nu îi ajuți. În plus, mi se pare că e un highlight al motivelor pentru care chiar ar trebui să mergem la psiholog la un moment dat în viață și de ce fiecare dintre noi, chiar dacă nu au experimentat o traumă profundă, are nevoie să își facă curățenie în sine. 

Citate: 

„Așadar, iubirea este pentru bărbat un scop, o împlinire, iar nu, ca în cazul femeii, un început, o renaștere;”

„Puteam profita ca s-o iau de la capăt, ca să mă reinventez, cum atât de comic se zice prin emisiunile televizate și în articolele de psihologie din revistele de specialitate; puteam la fel de bine să mă cufund într-o blegeală letargică.”

„Puteam oare fi fericit în singurătate? Nu cred. Puteam oare fi fericit în general? Cred că astea sunt niște întrebări pe care s-ar cuveni mai degrabă să le eviți.”

„Evităm să ne revedem prietenii din tinerețe ca să ne ferim să fim confruntați cu martorii speranțelor înșelate, cu propria năruire.”

„Nu cred că greșesc comparând somnul cu iubirea; nu cred că greșesc comparând iubirea cu un fel de vis în doi, care cunoaște, e drept, clipe de vis individual, mici jocuri de potriviri și de întrepătrunderi, dar care îngăduie, oricum, să ne transformăm existența pământească într-un moment special – și care, la drept vorbind, chiar e singura cale a acestei transformări.”

„Nici prietenia, nici compasiunea, nici psihologia, nici inteligența situațională nu sunt de vreun folos, oamenii își fabrică singuri mecanismul nefericirii personale.”

Aventura la Bușteni – castel, pisici, munte și iubire

_MG_3965

A durat o grămadă până m-am adunat să scriu acest articol care se vrea complex în care mai împărtășesc din experiențele mele de travel pe tărâmuri mioritice (că n-am bani să mă duc peste mări și tări momentan), în mare parte pentru că în ultimul timp procrastinez în ultimul hal (nu chiar, am fost mai rău de atât) și pentru că am rămas cu peste 400 de poze de selectat și editat. Nah, probleme de ființă cu preocupări artistice.

Nu zic că aceste câteva zile de vacanță mi-au ajuns și că nu mai am nevoie de vreo câteva sau că Bușteni e un loc așa minunat, dar cred că nici măcar nu contează unde mergi atâta timp cât găsești ceva nou, te relaxezi și ești cu cine trebuie. Sorry to break it to you, dar nu am urcat pe munte, nici pe jos nici cu telecabina, because that’s the kind of person I am. Bine că are castelul că altfel ar fi fost doar un loc tristuț lângă munte, dar e drăguț. Măcar în Predeal aveai Moose. Glumesc, sunt cârcotașă, poate că m-am săturat de ruta asta unde merg toți oamenii ăia prin august, dar revenind la oile noastre și lăsând la o parte remarcile mele acide de studentă sărak.

_MG_3738

Cazarea

A fost prima dată când am optat pentru un Airbnb, chiar dacă închiriat pe Booking, pentru că am călătorit cu mai mulți oameni so spațiu și money. Recomand AmurguluiBnB care de fapt e în Poiana Țapului, adică la vreo 45 de minute de mers pe jos de la gara din Bușteni (pentru că în Poiana Țapului opresc doar trenuri Regio) but hey, nu te duci la munte să te plimbi cu un taxi, nu? Practic ai un etaj mare, iar una dintre cele trei camere are baie proprie, decorul e drăguț cozy, livingul e colorat și chill și ai și o terasă. Also, poți să folosești bucătăria și d-astea și e super aproape de pădure. Raportul calitate preț e ce trebuie. N-am prea multe poze cu cazarea, but I highly recommend it. 

_MG_3779

Teatrul cu pisici

Nu știu despre tine, dar mie îmi place să nu am un plan clar când plec undeva, și din fericire iubitul meu e de acord. În sensul că nu îmi fac neapărat o planificare în legătură cu unde vreau să merg, adică îmi stabilesc câteva obiective, dar îmi las destulă libertate în legătură cu unde și când le vizitez ca să nu am un alt stres. În plus, urăsc să fac research pe restaurante dinainte, adică îmi place pur și simplu să mă plimb și să intru unde îmi face cu ochiul de afară, să mă simt așa ca Dora Exploratoarea.

Cu câteva zile înainte de vacanță am vrut să văd ce evenimente se țineau și am văzut random că se desfășura ceva numit Zilele Culturii, cu afișe foarte nașpa care păreau făcute de copii de generală, dar treaba cu pisici mi-a atras atenția. Așa că am fost pentru prima dată la un teatru/mai mult circ cu pisici, iar noi eram în al doilea rând și era aproape gol când am ajuns – noi, vreo 30 de copii și părinții/bunicii lor. De fapt Bimbo Show e un număr mai complex, care are și un clovn, o gâscă, niște porumbei și vreo doi cățeluși, pe lângă pisicile care fac giumbușlucuri. Când eram mică cred că am fost o singură dată la circ și nu îmi place ideea de animale chinuite, dar aici toate animăluțele păreau fericite și super bine îngrijite. În plus, chiar a fost drăguț și mi-a captat atenția și copiii păreau că se distrează. Și cei doi organizatori sunt un cuplu de foști circari, which was even cuter. 

_MG_4067

Castelul

Voiam să îl păstrez pentru sfârșit, dar mai bine scriu acum despre el. Dacă la Bran a fost puțin dezamăgitor, în sensul că stilul lui nu a fost ce aveam eu în cap, Cantacuzino mi-a plăcut, chiar dacă mă avertizaseră vreo două persoane că e plictisitor. Mie mi s-a părut drăguț, puțin sub așteptări, dar chiar a fost o experiență nice. Chiar dacă nu îmi plac ghizii în general, cel de aici nu a fost chiar așa deranjant. În ciuda a ceea ce vezi pe site, ai voie să faci poze în interior, iar prețul e destul de okay, 20 de lei parcă dacă ești student, asta fără galeria de artă care sincer nu mi-a lipsit. Mi-a plăcut aerul boem și faptul că există foaarte mult lemn și vitralii. Nu mă pricep eu la comentat arta, but. În plus, curtea castelului e foarte mare, leagănele alea clișeu sunt cute. O altă treabă interesantă care se desfășoară afară și pe care am făcut-o pentru prima dată este trasul cu arcul, care mi-a plăcut mult și care vreau să se repete. Un fel de Robin Hood după doi ani în Berceni. 

_MG_4071

_MG_4068

Nu zic că aș veni aici mereu, dar e bun de marcat pe listă. Oricum, mie îmi plac mult castelele și clădirile istorice și abia aștept să ajung la Castelul Huniazilor la un moment dat. Soon sper. 

_MG_4014

_MG_4015

Unde să mănânci și unde să NU

În ceea ce privește mâncarea, cred că a fost prima dată când am plecat în vacanță și am gătit (a se citi pizza congelată și sendvișuri) și cred că am ieșit mai ieftin așa. Cât despre  localuri, Grill Express are o pizza absolut oribilă și, trust me, eu sunt aia care a inventat pizza cu oțet la un restaurant nasol din Brașov. Pe de altă parte, La Etaj a fost mișto din mai toate punctele de vedere (mai puțin muzica, I mean cine ascultă Andra pe repeat o oră?), adică mâncarea a fost super bună, personalul drăguț, locul e decorat nice și prețul e okay. E și în centru, aproape de gară.

_MG_4112

Despre călătoria asta, sau despre călătorii în general, nu prea știu ce să povestesc. De data asta mi-am dat seama că fericirea chiar vine din chestii simple, oricât de clișeu sau fake ar suna pentru o persoană preponderent depresivă ca mine. Nu trebuie să mergi într-un loc fancy sau să faci ceva deosebit ca să ai starea aia pe care ți-o dă descoperitul de locuri noi alături de persoana importantă pentru tine. I think I am blessed I got the chance to discover new places and be happy with him and I wanna do that again and again. 

Much Love and Peace. 

P.S: Pentru mai mult spam cu poze, cum îmi place mie să fac, uită-te pe Instagram. 

Alte povești despre fotografia pe film și de ce e important să ai hobby-uri

Untitled-7

Am scris acum câteva luni despre cum am descoperit fotografia pe film și cum mi-a schimbat cumva lifestyle-ul, după ce am primit acest aparat vintage minunat că până îl duceam eu la reparat pe cel care probabil mi-a făcut poze de bebe îmi trecea și pasiunea. Din fericire, nu l-am lăsat pe birou să se pună praful pe el și acest obicei nou m-a captat – în ultimele trei luni am învățat câte ceva despre acest tip de fotografie și l-am plimbat după mine de colo-colo.

Nu mă dau mare fotograf acum, că nu sunt – cu toate că mi-aș dori, dar probabil sunt mult prea leneșă ca să învăț pe deplin partea tehnică; pentru mine se bazează mai mult pe emoție. Nici de data asta nu am învățat prea bine setările pe film, dar am făcut un mic research și îmi place să cred că am schimbat ceva. Dacă data trecută aveam doar câteva poze, pentru că nu știam că de fapt sunt 72 și  prima mea încercare a ieșit puțin dezamăgitoare, acum deja mi se pare că stăpânesc puțin mai bine situația și sunt destul de mândră de ce a ieșit. Nici nu am așteptat două săptămâni după developare la mine în oraș, dar asta nu e o informație relevantă; în plus, am mai zis că mi se pare puțin mai costisitor, dar în același timp merită.

De ce îmi place ideea de fotografie pe film?

Pentru că ai o singură șansă – nu poți să încerci șapte cadre diferite, să vezi cum au ieșit, să le ștergi sau modifici – abia la scanare poți să îți dai seama, adică în destul de mult timp.

Îmi place foarte mult faptul că, până vezi ce a ieșit de fapt, uiți momentul în care ai făcut respectiva fotografie și așa e într-un fel o dublă bucurie, că poți să o vezi într-un final și că ai o amintire de rememorat.

Mi se pare că foarte multe chestii, adică în mare parte toate arată artistic pe film.

Îmi place vibe-ul ăsta vintage unde nu mai avem totul așa digitalizat și suntem hipsterei.

Îmi place să îmi plimb camera veche în husa ei de piele și să apăs pe declanșator random ca după să aștept câteva săptămâni sau luni până să văd ce a ieșit.

Știu că multora li se pare ceva ciudat, mai ales că azi toată lumea se autointitulează fotograf și că poți să surprinzi ce e în jurul tău chiar și cu telefonul, dar pentru mine e o treabă de amintiri și emoție și ceva mai deep, adică tot procesul ăsta. Ori devin o fană a vintageului, ori de fapt am fost mereu și acum că mă maturizez îmi ies anumite componente ale personalității la suprafață.

E important af să avem hobby-uri

Eu cred că nu poți să fii într-un oarecare echilibru cu tine dacă nu găsești ceva de făcut care să te facă să te simți bine, indiferent de ceea ce ar însemna asta. Fie că devorezi seriale, filme sau cărți, ești fan al activități în aer liber sau colecționezi chestii, mi se pare că asta te face să ai un scop și să îți implici energia în ceva. După mine, preocupările artistice de genul scris sau fotografie au cu adevărat proprietăți terapeutice, de aceea mi se pare foarte trist că unii oameni nu și-au găsit (sau, mai degrabă nu-și caută conștient) un mod de evadare. Pentru că da, viața e complicată uneori, dar cred că trebuie să avem singuri metodele noastre de coping. În plus, un hobby te face să te simți mai puțin singur, sau să nu îți proiectezi absolut toate nevoile pe persoana de lângă tine și te face să te înțelegi mai bine. 

Nu știu, nu sunt psiholog, dar cred că dacă iei o activitate pe care o iubești și poți să o desfășori în singurătate și să te ajute să te regăsești, cumva, ești pe drumul cel bun de self-love and self-discover și crești mult pe plan personal.

Închei aceste constatări de speaker motivațional cu câteva povești scurte despre zilele în care m-am uitat prin lentila de sticlă a aparatului foto.

Ziua în care am plecat cu o prietenă până la Sinaia și, chiar dacă era Mai, a fost așa de frig încât mi-am luat geaca de iarnă; also, la Peleș era o coadă imensă.

Ziua în care am plecat de nebună într-un one day trip la Brașov și m-am văzut cu prietena mea cea mai bună după o perioadă de distanțare.

View this post on Instagram

Și această idee de decor cu cărți.

A post shared by Beatrice Crețu (@beatrice_c11) on

Ziua în care am fost cu el la Zoo și am mâncat vată de zahăr roz.

Plus altele despre care cel mai probabil voi scrie pe Instagram unde mai fac eu spam artistic.

Câteva chestii useful pe care să ți le pui în bagaj

moodboardv2
Mare încercare de Mood Board

Nu știu dacă simt eu nevoia de o vacanță acum, – de fapt ba da, și mai e foarte puțin până când voi putea să mă bucur din nou de starea aceea pe care ți-o dau camerele de hotel și locurile noi în care te aventurezi – dar m-am gândit să am și abordări mai useful cumva pe blog, pentru că nu totul ar trebui să fie despre mine și poate pot să ajut cumva, cu un sfat sau o idee sau whatever it is.

Așa că uite o listă (listele, preferatele mele pe care le recomand cu orice ocazie posibilă; ah, stai, de fapt nu fac asta doar sună bine; oricum fă-ți liste it helps) cu ce mi se pare mie important să îți pui în bagaj, indiferent că pleci la munte, la mare sau pe altă planetă. Nu călătoresc atât de mult pe cât mi-aș dori, poate pentru că atunci când ești student și nu provii dintr-o familie de bani gata posibilitățile tale financiare sunt considerabil reduce, dar încerc să mai ies din viața mea de toate zilele și probabil voi mai scrie aici despre cum e să travel cu bani puțini, pentru că am descoperit că e posibil să pleci câteva nopți și fără să dai o grămadă pe cazare (citește aici despre cum e la Hostel și de ce cred că e o variantă bună uneori).

Voi scoate din această listă elementele basic, de tipul haine și pastă de dinți, pentru că nu mai are sens să le menționez.

  • Ceva grosuț, cum ar fi un hanorac/pulover/jachețică, pentru că oricât de cald ar fi, noaptea se face răcoare sau va ploua pentru că chiar dacă urmărești meteo e posibil ca Mama Natură să te surprindă. Bine, nu zic că nu s-ar putea să fie chiar cald și să cari piesa asta vestimentară degeaba cu tine, așa că mai bine alege ceva mic, compact, care să nu îți ocupe prea mult spațiu.
  • Pastile de durere, Calciu sau Magneziu. Sau toate trei, pentru că nu știi niciodată dacă te apucă vreo criză de ceva, sau, cum sunt eu, ceva cădere de calciu/anxietate/oboseală. Nu zic că nu găsești o farmacie, dar poate nu vrei să pleci de nebun(ă) noaptea din hotel doar pentru asta. Better safe than sorry, if you know what I mean. 
  • O carte. Te duci acolo să te deconectezi și să te distrezi, dar trebuie să iei în calcul că drumul durează de obicei destul de mult. Eu citesc în tren sau autobuz și mi se pare niște timp folosit în mod util.
  • O agendă. Probabil aici mă includ doar pe mine, pentru că mereu plimb câte una prin rucsac doar ca să fie.
  • Nu mai zic de cameră foto și acte, că alea le știm.
  • Căștile. Pot fi utile în situații precum cea de mai sus, mai ales dacă dai de vecini de scaun gălăgioși.
  • Nu știu dacă lumea chiar folosește prosoapele de la cazare, n-am stat în hoteluri fancy, așa că mai bine îți iei prosop de acasă.

Nu știu ce altceva omit, primele trei mi se par super importante și probabil le-am scris din experiența mea, știu că nu ți-am prezentat ceva revoluționar și în cel mai rău caz poți găsi aproape orice la cel mai apropiat magazin – atâta timp cât nu mergi într-o cabană în munți.

Eu am observat că măcar nu uit nimic acasă, surprinzător, și că aproape am ajuns în punctul în care nu îmi car inutil chestii după mine – măcar încap toate într-un troller micuț și un rucsac. În plus, am început să îmi dezvolt obiceiul de a -mi lăsa laptopul acasă și cred că e o decizie foarte bună.

Nici nu contează unde pleci și cât stai, atâta timp cât ieși puțin din rutină și reușești măcar un pic să îți pui restul gândurilor pe hold.

Happy travelling,

Betty.

Există viață după Facebook și Instagram – cum a fost #olunăfărăsocialmedia

_MG_3607v2
Credits photo: my awesome boyfriend. 

Am revenit pe Tărâmul Internetului și pauza mea de deconectare s-a încheiat, așa că acum pot să văd liniștită cine ce mai face și alte chestiuni din astea vitale care se mai desfășoară în mediul online. În plus, pot să împărtășesc content-ul pe care nu l-am pus în ultima lună, deci dacă fac spam e justificat. Just kidding. Urmează un articol destul de lung și pe alocuri incoerent. 

Într-o notă mai serioasă, ultima lună a fost extrem de benefică pentru mine și dacă m-ar întreba cineva care are dubii în legătură cu o decizie similară, i-aș spune să o facă și gata. Ca să înțelegi, gândește-te că eu pierdeam super mult timp fără să mă uit la nimic concret, în sensul că îmi ridicam telefonul doar ca să dau un refresh inutil sau deschideam Facebook pe laptop și rămâneam acolo câteva ore, cu tabul în față, fără să pot lucra la ceva. Deci aveam un oarecare nivel de dependență.

Nu zic că acum am ajuns precum  călugării ăia budiști și că obiceiurile mele au devenit sănătoase peste noapte, dar cred că e un challenge pe care merită să îl încerci și care te ajută să te descoperi puțin mai bine. Citisem despre asta când am luat decizia spontană să renunț la afișarea online, dar nu eram foarte sigură la ce să mă aștept. Ideea e că atunci când nu mai postezi și nici nu mai vezi ce postează alții, ajungi să reflectezi mai mult asupra a cine ești tu și ce vrei să transmiți. 

Primele zile au fost puțin ciudate, dar după ce petreci niște timp fără online, ajungi deja să uiți că există – social media who? Sunt foarte mândră că nu am folosit acele emergency exits despre care vorbeam, adică chiar nu am intrat absolut deloc. Bine, am mai tras cu ochiul la un story pe Messenger că era acolo dar nu l-am deschis, iar Google News sau cum îl cheama nu se pune. Also, nu poti sa interzici social media oamenilor din jur. 

Am avut o grămadă de timp și poate chiar l-am folosit healthy. Am stat cu oameni care îmi fac bine și am descoperit câteva locuri noi. Am citit, cred că nu am mai citit așa mult de când eram mică, iar ăsta este unul dintre aspectele de care sunt foarte mândră, în sensul că mereu simțeam că nu am destul chef sau energie sau timp ca să citesc și asta mi se părea extrem de trist. Acum, în schimb, am reușit să termin vreo câteva cărți. Mi-a crescut și attention span-ul puțin, având în vedere că eu nu aveam răbdare să termin un articol scurt sau un status mai explicit și acum am devorat puțin  blogul lui Mark Manson (Da, tipul care a scris „The Subtle Art Of Not Giving a Fuck”). Cum spuneam și mai sus, am avut mai mult timp de introspecție și asta este puțin overwhelming pentru o persoană pe care o mănâncă anxietățile în fiecare zi, dar cumva când ajungi să nu îți mai hrănești creierul cu prostii poate ajungi mai bine – nu că aș fi devenit prea înțeleaptă între timp. Also, am scris pentru că simțeam nevoia, nu pentru că îmi spuneam că trebuie

Nu zic că social media e rea și trebuie să o punem la colțul de rușine și să o izolăm de ceilalți copii și am ajuns la concluzia că e utilă doar dacă știi să o folosești cum trebuie. Nu vine nimeni cu un ghid care să îți explice cum și de ce să faci sau în ce cantități (nu industriale, obvious), dar ai posibilitatea să promovezi niște chestii relevante, mai mult decât să îți dai check-in în aceleași locuri și să pui poze cu tine în chiloți (nu că aș încerca să judec sau să fiu politically incorrect). Până la urmă fiecare face ce vrea el în ograda lui virtuală, dar dacă poți să te dezvolți pe tine și să îi ajuți cumva pe ceilalți, măcar că dai o idee sau ceva care să le gâdile inspirația cred că e mai rewarding. 

Am constatat că cu cât mă apropiam de ziua în care voi reveni pe Social Media, cu atât nivelul meu de anxietate creștea, pentru că pun presiune pe mine în legătură cu organizarea postărilor și știu că e vina mea și că trebuie să învăț să nu mai consum atâta energie cu asta, ci mai mult să fac content – adică să scriu și să fac poze pornind de la premisa că îmi plac aceste activități, nu pentru că simt nevoia să mă afișez. Oricum, în experimentul ăsta am constatat că pot să iau o pauză atunci când simt nevoia și că nu e absolut nimic în neregulă cu asta. Trebuie să mai lucrez puțin la partea asta și să înțeleg cum pot să fiu organizată și productivă în același timp 

Câteva concluzii mai clare la care am ajuns:

  • FOMO este hrănit de online, pentru că uităm că noi vedem acolo doar ce vrea omul ăla să ne arate și imaginea lui e cumva distorsionată.
  • Nu social media este negativă și nu trebuie să îți ștergi toate conturile și să te muți în munți, dar să te educi puțin.
  • Pot să trăiesc în contexte sociale și fără să dau scroll infinit – bine, poate că tot fac ceva pe telefon, but baby steps. 
  • După ce închizi Facebook și Instagram, îți dai seama că ai o viață offline.
  • Dacă am putut să trăiesc o lună fără să știu ce fac foarte mulți oameni, înseamnă că trebuie să încep să dau unfollow masiv și să îmi filtrez mai bine conținutul pe care îl văd.
  • Dai vina pe social media că procrastinezi când de fapt e vina ta. Și nu trebuie să mă simt vinovată că postez prea puțin sau prea mult, iar toată planificarea asta ar trebui să fie oarecum relativă. Dar cum eu așa funcționez și mă apuc destul de greu fără un To Do List măcar mental, trebuie să găsesc un echilibru între astea. 

Acum voi încerca să îmi educ obiceiurile și chiar dacă revin să nu cad din nou în vechile extreme. Adică pot să iau o pauză oricând și trebuie să mă concentrez să fac ce îmi place din motivul ăsta și să îmi dezvolt aceste skilluri. Și fuck rules. 

P.S: Bless my bf că îmi trimite video-uri cu animale.

P.P.S: O replică status worthy pe care nu am avut cum să o postez. „Dani Mocanu are manele de nișă”.

#olunăfărăsocialmedia – de ce iau o pauză de la floricele și perfecțiune

_MG_3330

Social media, această pășune online unde fiecare are dreptul să își susțină opinia și să fie pasiv-agresiv în legătură cu asta, să își pună un milion de filtre și să prezinte cât de mișto și fericită e viața lui, în special pe Sfântul Internet sau să aleagă să fie real și să ne arate că nu e chiar atât de intangibil și nu zâmbește așa des ca în pozele de pe Instagram. Nu judec și nu încerc să fiu ipocrită, că și eu intru more or less în oala asta de oameni care își caută cumva validarea în online, chiar dacă nu la un mod hardcore.

Nu spun acum că social media e rea și ne face să ne pierdem încrederea în noi și să ne vindem sufletul pentru like-uri, doar că eu cred că trebuie într-un fel să facem ceva de genul educație pentru online. În sensul că sănătatea noastră psihică depinde destul de mult de ce vedem când dăm scrollul cel de toate zilele prin feeduri care mai de care mai fericite și perfecte.

Îmi place Instagram. Îmi place Facebook. Îmi place că avem oportunitatea asta de a ne exprima liber, fără prea multe rețineri, de a ne inspira, de a ne informa, de a ne scoate arta la lumină. Eu cred mult în asta și, având în vedere că nu consum aproape deloc TV sau radio, new media chiar sunt o sursă importantă de informare pentru mine. Cred, totuși, că e foarte important să poți să filtrezi contentul pe care îl consumi în online. 

În ultimul timp, am observat că îmi este destul de greu să mă adun și să creez, pentru că ajung să mă compar cu tot ce văd și să mă simt ușor pierdută – în sensul că poate nu pot face nimic suficient de bine și știu că barierele astea mentale ni le punem singuri, dar sunt hrănite înt-o anumită măsură de ceea ce vedem. În plus, ajung să nu fac nimic și să mă pierd prin scrolluri inutile și mie mi se pare că dacă petreci mai mult timp online fără scop sau încercând cu disperare să promovezi ce faci, decât făcând concret ce îți place, ai putea avea o problemă. Cum am mai spus aici, social media ar trebui să fie mai mult un mijloc, fie el de promoting, informare, inspirație, divertisment and so on, nu un scop. 

Așa că am decis să iau o pauză de la social media începând de luni. Fără Instagram, Facebook sau blog – până mă adun și înțeleg mai bine decât acum ce vreau eu să transmit în online și de ce fac asta. Mă aștept ca în perioada asta să mă concentrez mai mult pe mine, pe scris, pe fotografie, să citesc, să petrec timp cu oamenii la care țin și să fac mai multe chestii pentru care nu găseam moment până acum. Asta nu înseamnă că nu pot să fac chestiile de până acum, din contră – probabil voi reveni cu mai mult content. Sper să mă ajute să mă echilibrez puțin pauza asta. Oricum, nu e ca și cum renunț la internet și mă mut în peșteră. Voi continua să folosesc Messenger, because I need. Și probabil voi avea și câteva așa-zise emergency exits. Oricum, sper să învăț ceva din luna fără social media și să reușesc să o duc până la capăt. Peace.

Instacamp – sau când ies din casă și învăț despre cum să fii tu fără șapte filtre în online

LRG_MHN09903
Also, poză drăguță în care am mai multe culori decât de obicei

Uneori aleg să ies din casă și să îmi mișc fundul antisocial afară din zona mea de confort, chiar dacă nu sunt prea bună prietenă cu aceste contexte în care sunt o mulțime de oameni pe metru pătrat. Prima dată când am ajuns la o conferință despre blogging și social media aveam 17 ani, nu știam prea multe, dar aveam planuri și eram oarecum mândră și hotărâtă – trei ani mai târziu încă îmi mai caut locul, dar știu că asta e okay.

Azi am fost la Instacamp și cred că mi-a făcut bine să mai ies în lume, având în vedere că e vacanță și sunt jobless momentan. Când merg la eventuri de genul vin mereu cu energie și inspirație și spun că voi face enșpe mii de chestiuni – că mă ține starea doar câteva zile e partea a doua.

A venit la fix conferința asta, având în vedere că sunt într-un moment de regăsire și de conștientizare a prezenței mele în online. Că nu există o rețetă a succesului știam deja și uneori mă enervează presiunea asta pe care o punem singuri pe noi despre cât de des să postăm, ce să postăm and so on și de aceea mi se pare super important ca social media și content creatingul în general să nu fie scopul principal. Gen dacă pică Insta și Facebook mâine de tot, tu să continui să scrii sau să faci poze or whatever the fuck you are doing doar pentru că îți place, nu pentru că vrei să aduni like-uri care să îți hrănească egoul (da, aprecierea e bună, dar dacă faci ce faci doar din motivul ăsta, eu cred că există undeva o problemă).

Da, e normal să existe o mulțime de tips and tricks despre cum să îți crești contul de Instagram, ce să faci sau să nu faci și nu spun că toate astea nu sunt importante sau demne de urmat, eu chiar am în plan să îmi organizez mai mult conținutul, cu toate că poate haosul mă definește și aia e. Ideea cred că e să nu ai prea multe repere care să se dovedească a fi fake și să știi cine ești ca să poți să fii tu acolo, dincolo de interacțiunea online, autentic și asumat. Și indiferent de ce fac oamenii din jurul tău, cu trenduri, rețete și alte nebunii, tu să știi că ăla vrei să fii și asta te face pe tine unic și happy într-o oarecare măsură. 

Mereu mă gândesc că poate toată organizarea asta în online poate să devină obositoare și ușor robotică și trebuie să existe un echilibru între asta și partea strict umană. Oricum, Instagram e o rețea mișto și deja nu mai e doar despre vacanțe pe insulițe.

„Fotografia e o chestiune umană, nu tehnică.”

„Cele mai bune poze nu sunt alea premeditate.”

Speakerii mei preferați au fost clar Alex Gâlmeanu, Vlad Eftenie și Tammy Joanna pe care îi recomand dacă vrei să vezi content care să te inspire și să îți dea de gândit somehow.

P.S: Follow me AICI, dacă n-ai făcut-o deja ^_^

„Bărbații sunt de pe Marte, Femeile sunt de pe Venus” de Dr. John Gray – sau ce am mai învățat despre iubire și empatie

_Multe dintre reacțiile noastre negative nu sunt sentimente reale, ci mecanisme defensive pe care le utilizăm inconștient pentru a evita sentimentele adevărate._ _Există un paradox_ deoarece vă simțiți în sigura (1)

Am mai scris aici că anul acesta m-am surprins pe mine și mi-am făcut timp să citesc mai des, în special tipul ăsta de cărți despre psihologie, pentru că măcar așa îmi mai fac curățenie la mine în minte când gândurile mele se iau de mână și joacă șotron. Îmi place să scriu și despre lecturile astea, poate ajută pe cineva vreo recomandare sau ceva, eu mai văd în online cărți pe care pare că merită să le citesc sometimes.

Cred că de când eram mică am auzit de cartea asta, pentru că o avea mătuși-mea în biblioteca de pe hol și îi vedeam titlul care mă ducea cu gândul la ceva poveste intergalactică. Ulterior am aflat că era de fapt ceea ce căutam după ce am citit „Cele cinci limbaje ale iubirii”, despre care am mai scris AICI.

Dr. John Gray e un om mai deștept decât mine care m-a ajutat să-mi clarific multe dintre aspectele care mă făceau pe mine să mă supăr în relație, pentru că abia mă înțeleg pe mine, cum se presupune că ar trebui să înțeleg și persoana lângă care sunt? 

Pe scurt, el vorbește despre Marte și Venus drept locurile de unde venim, pentru că suntem construiți aproximativ diametral opus din punct de vedere emoțional și psihic și asta este, în mare, sursa conflictelor. Lipsa comunicării reale sau înțelegerea greșită a modului în care simte și gândește celălalt. 

Cele aproximativ 200 de pagini se citesc destul de ușor, doar că îți trebuie puțin timp să procesezi. Also, se vede că e de prin 1992, pentru că traducerea poate fi puțin cam dubioasă pe alocuri.

Ceva ce am descoperit și m-a ajutat destul de mult, a fost să înțeleg pe bune că atunci când ești într-o relație fericită, sentimentele tale negative pe care te-ai chinuit în trecut să le ascunzi se întorc ca să le vindeci. Asta a fost destul de calmant pentru mine, având în vedere că mi-e greu să gestionez ce gândesc de obicei. Mi se pare foarte util să citești cartea asta, pentru că te ajută să te descoperi pe tine puțin mai bine și să înțelegi și perspectiva partenerului tău. #Recomand

Uite și câteva citate:

„Noi presupunem în mod eronat că dacă partenerii ne iubesc, ei vor reacționa și se vor comporta într-un anume fel – felul în care reacționăm și ne comportăm noi.”

„Secretul de a întemeia o relație reușită este ca ambii parteneri să câștige.”

„O femeie nu trebuie acuzată pentru că are nevoie de asigurări, așa cum un bărbat nu trebuie acuzat că are nevoie de izolare.”

„Este nevoie de doi pentru o ceartă, dar sjunge unul singur pentru a-i pune capăt.”

„Trebuie să admitem că în sinea noastră este un individ sensibil care se indispune chiar și atunci când rațiunea de adulți ne spune că nu există nici un motiv pentru a ne supăra. „