One day trip to Brașov

IMG_6174
Writing love notes on the wall

Sâmbăta trecută am făcut un train-trip (da, road trip pentru noi ăștia care mergem cu trenul) până la Brașov, pentru că prietena mea cea mai bună s-a mutat recent acolo. Și, believe it or not, nu mai vizitasem orașul ăsta, o informație extraordinară. Unii se duc în locuri fancy, dar când ești student sărac și nu-ți găsești job viața e grea. Dar mereu mi-a plăcut ideea să mergi random în locuri și îmi propun să o aplic.

Octombrie cu frunzele lui uscate, culorile, frigul și vibe-ul ăla romantic în care vrei să te plimbi pe străduțe portocalii când bate vântul și e vremea mohorâtă e frumos oriunde te-ai afla. 

IMG_6259

Spun asta cu riscul de a-mi lua câteva înjurături, dar Brașovul mi se pare puțin overrated. Bine, n-am făcut eu turul complet și poate n-am avut cel mai bun vibe ca să-l apreciez la adevărata valoare, dar am rămas ușor dezamăgită, în mare parte de clădirile pe care nu le renovează nimeni. Asta nu înseamnă că nu e mișto și nu mă voi întoarce. Oricum, orașele sunt ca oamenii și fiecare are partea lui frumoasă (scuze sunt clișeică iar).

IMG_6180

IMG_6175

M-am plimbat prin centru, am fost pe Strada Sforii care cred că a fost preferata mea și pe peretele căreia mi-am lăsat amprenta, am urcat puțin ca să văd priveliștea mai bine, am descoperit niște ziduri cu graffiti-uri drăguțe și am băut o cafea with a view.

IMG_6145

M-am trezit de la 5 jumate, am mers de două ori cu trenul, am făcut drumul București-Brașov, dar a fost nice și toamna e anotimpul meu preferat, așa că toată pădurea care se colorează a meritat efortul. Mă gândeam dacă aș putea să locuiesc în Brașov și cred că mi-am dat seama că m-am obișnuit cu capitala. Momentan.

IMG_6205

Și, din nou, cred că nici nu contează unde ești dacă ai oamenii care contează lângă tine. Clișeu iar.

IMG_6293

Reclame

Acum un an m-am mutat

IMG_5411

Îmi amintesc dimineața aia răcoroasă de Septembrie și lacrimile care mi se plimbau pe față de parcă plecam la capătul Pământului și nu mă mai întorceam. Cum știam că viața mea se va schimba și asta e alegerea bună la care trebuia să ajung oricum, dar cum îmi era greu să mă arunc așa într-un oarecare tărâm necunoscut și să-mi las oamenii sau zona de confort.

Îmi amintesc ultima seară înainte să plec și cum am plâns două ore ca disperata, pentru că hei, mă mut și habar n-am ce se va întâmpla de acum încolo. Cum îl lăsam pe tipul de care eram îndrăgostită și care nu știa asta, ca într-un film romantic de liceu. Cum prietenele mele cele mai bune rămâneau tot acolo. Cum locul meu safe urma să se transforme. Și eu trebuia să mă schimb, așa brusc, și să devin un aproape adult într-o lume în care abia dacă îmi găseam un scop.

Primele nopți în București au fost depresive. Și nu pentru că nu mă puteam imagina locuind într-un oraș așa haotic, ci pentru că îmi era frică și dor. Și mă simțeam singură. Când oamenii îmi spuneu că mă voi obișnui și că trebuie să move on, credeam că doar încearcă să fie drăguți. Nu m-am dus două luni înapoi acasă, pentru că mi-am zis că dacă mă întorc îmi va fi greu să mă adaptez. Cred că maximum am stat acasă două săptămâni.

Un an mai târziu, am învățat cum să mențin o relație la distanță și că oamenii care țin la tine o vor face indiferent de unde ești. Că Bucureștiul are și părțile lui bune și îl pot numi acasă. Că viața se împarte și între trenuri și locuri care-ți sunt progresiv casă și că îți găsești cumva un echilibru în toate astea. 

Azi nu mai plâng. Sau cel puțin încerc. Uneori mai am un sentiment ciudat că sunt într-un oraș mare cu oameni necunoscuți și eu am nevoie doar de câțiva. Încă îmi mențin părerea și cred că home is not a place, it’s a feeling. 

Poate am învățat să fiu mai independentă și să petrec timp cu mine. Și abia aștept să-mi găsesc locul meu la care să mă întorc seara și care să știu clar că e a c a s ă și să nu mai existe distanță. 

Până atunci

„How lucky I am to have something that makes saying goodbye so hard.”