Frânturi de toamnă sau a venit Decembrie și am mintea vraiște

_MG_5257

A venit Decembrie, acoperă-mă cu o pătură că e friguț și simt că deger când ies afară. N-am mai scris pe aici, a trecut și toamna și mintea mea destul de vraiște încearcă să se echilibreze cumva. Am șapte mii de chestiuni pe To Do List, vine Crăciunul chiar dacă momentan nu prea mă simt în spirit (la fel ca în ultimii ani, dar poate așa e când crești), fuckultatea îmi cere proiecte și proiecțele, vine și licența care nu se scrie singură și încerc să nu fiu un haos ambulant, adică să mă ocup și de hobby-urile mele sau să am obiceiuri sănătoase și să petrec timp cu oamenii mei. Mă compar involuntar cu majoritatea omuleților care au o viață așa fericită și fac și au, fără să se streseze așa din fiecare bucățică de existență posibilă, dar am mai scris aici despre comparație. Vreau să fac chestii și în același timp procrastinez, îmi place să cred că sunt specială cu toate că suntem aproape toți mediocrii, încerc să îmi găsesc un scop și un plan și un ceva care să mă facă să mă trezesc dimineața și cu toate astea până și laptopul meu e un haos, cum ar trebui să îmi fie mintea?

_MG_5252

_MG_5262

Mă gândesc destul de des de ce scriu aici, având în vedere că nu am o audiență prea mare și că nu sunt influenker, cu toate că probabil partea egocentrică din mine și-ar dori să fiu. De ce fac spam cu atâtea poze și spun chestii aiurea pe care nimeni nu le ascultă, de ce sunt așa activă pe social media și în același timp mă iau de ea, de ce mă comport mai mult ca un copil de liceu decât ca o persoană care într-o lună va fi majoră internațional. Se termină facultatea și eu tot nu știu ce fac cu viața mea și am atâtea idei pe care nu le pun încă în practică.

_MG_5243

Mi-e frică de atâtea, încât dacă fac o listă e mai lungă decât aia cu dorințe de Crăciun. Sunt mai fericită probabil decât am fost până acum și tot simt că nu pot să mă bucur de nimic. Fac chestii și încerc să fiu productivă și să ies din zona de confort, citesc mai mult, mă duc la psiholog, iubesc mai mult și mă perfecționez; e un efort, dar nu poți să te schimbi peste noapte.

_MG_5297

_MG_5300

Toamna asta am reușit să fac aproape toate chestiile de pe Bucket List (da, eu fac liste la aproape orice), am fost la Sighișoara, am dormit într-un cămin și moca într-un hotel, mi-am găsit fucking finally subiect de licență, am mai făcut fotografie pe film și am sărbătorit Halloweenul. Nu știu, am făcut mai multe, dar astea mi-au venit acum. Ideea era că viața nu e mereu nașpa și mă mai apucă și pe mine fericirea. Nu azi, but still.

_MG_5296

Poate vine atmosfera christmassy și la mine în creieraș. Până atunci, uite niște poze de toamnă făcute în Parcul Circului.

Ziua Cafelei și iubire nemărginită

Untitled-1

Astăzi a fost Ziua Cafelei, iar eu am boschetărit  umblat prin orășel și, paradoxal, am avut prima cafea abia pe la trei. Am simțit că trebuie să scriu despre licorea care m-a ajutat de-a lungul timpului să nu fiu o legumă tristă lipsită de energie, așa că mă chinui să îi dedic câteva rânduri aici până nu mi se închid ochii și îmi cade fața pe tastatură.

Am început să beau cafea undeva prin clasa a 10-a cred, adică acum vreo patru ani și jumătate, după o perioadă în care mi se părea un moft, un fel de viciu ieftin care te controlează și la care poți foarte bine să renunți. Țin minte cum îi reproșam mamei că bea prea multă cafea și că știu eu sigur că nu îi face bine, că de ce ne stricăm sănătatea cu astfel de băuturi. Până am ajuns să beau o dată de oboseală, apoi din nou și din nou, poate mai mult de fiță, și am ajuns să îmi car după mine la liceu un fel de termos ca să îmi beau cafeaua. Și cam ăla a fost declicul, uite, cafeaua nu-i așa rea cum îți spunea creierul tău de copil, acum te simți om mare și îți bate inima mai tare. La început o beam simplă, neagră, fără brizbrizuri și eram foarte mândră de asta. După mi-am dat seama că zahărul și laptele sunt combinația minunată, dar nu îmi pasă prea mult. Nu sunt genul ăla de băutor de cafea super fancy care face câteva pauze pe zi.

Dar iubirea mea pentru cafea este aici și licoarea asta îmi merge mai mult la inimă decât la creier, în sensul că e mai mult un feeling decât un efect. Nu știu clar de ce îmi place atât de mult, poate pentru că mă echilibrează într-un fel, cert e că mi se pare una dintre cele mai bune invenții ale umanității, cu mici excepții. Drink some coffee and handle it, gen. 

Also, azi Julius Meinl a avut o campanie foarte drăguță, de existența căreia mai auzisem până acum, dar la care nu mai participasem, unde îți poți plăti cafeaua sau ceaiul cu o poezie. Sau cum mi-am luat ceva din scris. Sau cum mi-am convins iubitul să scrie versuri. Mi se pare un mod foarte fain de a susține poezia, mai ales pe targetul ăsta tânăr. Am fost chiar în două locuri partenere, pentru că uneori mai ies și eu din casă. Oricum, good job.

Culmea ironiei, să fie Ziua Cafelei și să nu ai o poză bună cu ea.

Lma Cafea, te iub! 

Doi ani de povești în București

_MG_3621.JPG

Îmi amintesc destul de bine ziua în care m-am mutat în capitală din orășelul de provincie cu trei semafoare pe care poți să îl parcurgi dintr-o parte în alta în vreo oră. Cum ai putea să uiți cum ai plâns seara, dimineața și ziua următoare că tu te muți și lași acolo treburi neterminate și te-a lovit viața de adult în cap și tu vrei să te faci mică mică și să rămâi cu panica ta, poate ieșiți la o cafea și vă înțelegeți una pe alta. Am adunat doi ani de ciudățenii și descoperiri, rătăciri și amintiri și ceva-uri artistice, depresii și maturizări.

Când m-am mutat aici, Bucureștiul mi se părea cel mai haotic oraș. Păi cum să nu mă rătăcesc și să nu mă panichez și să mă simt bine aici unde nu prea știu pe nimeni și unde zgomotul e prea mult pentru mine. La un moment dat când trebuia să ajung la Marriott, aproape că am ajuns în Ferentari.

„- Ăsta ajunge la Unirii, nu?

– Ce să caute la Unirii?”

În toamna aia mă duceam în Cișmigiu când aveam fereastră și scriam depresivități într-o agendă roz cu quote auriu, ceva despre cum viața o să fie mai bună sau ceva englezisme motivaționale și mă uitam la cum cad frunzele în timp ce încercam să mă adaptez. Că facultatea era ceva nou și intersecția aia de la Leu mă făcea să turbez

Într-o sâmbătă a venit el să mă vadă, care de fapt nici nu era al meu încă, dar uite că am avut și eu dreptate o dată sau cel puțin paranoia nu mi s-a adeverit. Și l-am dus și pe el la Cișmigiu, parc care acum nici nu mi se pare așa appealing după ce mi-am clătit ochii și cu alte locuri, dar atunci părea oarecum familiar. Și mi-era frig în puloverul meu roz și nu voiam să recunosc, dar el a ales să degere și să mi dea hanoracul lui. Și ne-am luat în brațe și ne-am pupat pe obraz ca un cuplu de copilași în fața gurii de metrou de la Universitate, pe vremea când să fim împreună părea un fel de vis intangibil. Acum s-a mutat el aici în orașul agitat care pare că se îmblânzește. 

Când m-am dus la facultate în prima săptămână și ne-au pus profii să ne prezentăm de mi se acrise să îmi aud propriul nume de atâtea ori. 

Sau când m-am dus la primul meu interviu pentru un internship pe care nu l-am primit, dar am fost atât de mândră de mine că nu m-am rătăcit, chiar dacă era doar o străduță aproape de Victoriei.

Sau când m-am simțit importantă la birou în Pipera, printre fețe triste de corporatiști și mirosul ăla de tutun de la fabrica aia de existența căreia nu am aflat decât târziu. Unde am filmat pentru prima dată un vox de Ziua Orgasmului, pentru că de ce să nu mergi să întrebi oamenii de toate categoriile, de la florărese la inși în costum despre sex. După i-am întrebat despre marijuana.

Gara de Nord, care m-a văzut în șapte stări diferite, de la lacrimi și dor la fericire extatică. Mc-ul de pe Regina Elisabeta unde mai ieșeam să mănânc în pauze de facultate. Sau cafeneaua aia aproape de Kogălniceanu, de care m-am îndrăgostit când încercam să fiu scriitoare și lucram la un roman care încă nu e gata, poate va urma. Căminul din Grozăvești pe care l-am descoperit vara asta și unde mă bucur că n-a trebuit să locuiesc. Mie îmi place în Berceni, unde am văzut într-o zi ploioasă când mă credeam fundraiser o tipă cu un dihor în lesă. 

Nu credeam că mă voi obișnui cu orașul ăsta, nici vorbă de plăcut. Credeam că vom avea o relație de toleranță reciprocă, unde eu mă resemnez că am cel puțin trei ani de locuit și el cade la comun acord cu mașinile să nu mă calce și ratb-ul să nu îmi pierd prea multe ore în trafic. Dar unde să mai citești dacă nu în 381 dimineața pe la Big sau în 336 la semaforul ăla de la Leu.

Poate am dat-o prea poetic aici și prea puțin story, dar în doi ani de București am ajuns să îl consider acasă și sunt multe locuri în care am captat povești, chiar dacă nu sunt scrise aici. Bucureștiul e o ciorbă și ție nu îți place ciorba, dar ai ajuns să guști și să constanți că nu e așa proastă cum credeai.

Povestea primului salariu

_MG_1275.JPG

Într-o zi ploioasă de aprilie care nu se compara cu primăvara aceea plină de soare și floricele pe care și-o imagina, tipa asta care încerca să rămână pe linia de plutire a adulthood-ului s-a simțit mai matură decât de obicei. De fapt, nu a simțit cine știe ce – poate doar puțină mândrie că a câștigat primii bănuți din munca ei. Până la urmă, așteaptă asta din liceu – și acum are 20 de ani. 

Am tot scris despre cum e greu să te împarți între facultate, viață, sănătate pshică și what the fuck you do for living. În plus, încă mi se pare destul de greu să găsești un job sau internship care să se plieze pe nevoile și disponibilitatea ta sau să nu îți ceară niște chestiuni din astea imposibile, gen să știi să faci șapte mii de treburi, având în vedere că abia acum iei propriu-zis contact cu câmpul muncii.

Revenind. Se plimba ca un copil care primise un leu și se ducea să și-l spargă pe bomboane. Nu erau mulți, având în vedere că nici măcar nu avea atâta timp sau abilități, dar erau ai ei. Primul pas spre a se întreține singură și a avea, la un moment dat, stabilitate financiară. După o zi de plimbat prim mall, locul ăla pe care nu îl suportă și în care te duci de nevoie, nu de plăcere, s-a trezit din visul frumos. Și-a dat seama că următorul salariu nu îi mai e asigurat, pentru că a plecat din locul actual unde a fost plătită, după prima lună.

Discalimer: Într-o lună de internship am învățat destul de multe și mi-am dat seama mai mult spre ce tind. Nu regret că am plecat sau că am fost, am înțeles că probabil nu voi putea vreodată să fac aceeași chestie continuu. Aștept cu nerăbdare momentul în care voi putea să fiu freelancer și să lucrez pe proiectele mele, stabilindu-mi clar programul și alte din astea. Adică da, I wanna own my shit sau ceva.

So, acum caut.

Make cultură great again – în vizită la muzee

IMG_20190331_105603148_HDR

Mi-am dat seama recent că de când m-am mutat în București, adică de un an și jumătate, nu m-am dus la niciun muzeu. Nu știu dacă a fost din lipsă de chef, lene sau procrastinare, cert este că am ratat oportunitățile astea de a mă holba la cultură și de a-mi îmbogăți creierul cu informații. Probabil vizitele mele la muzee s-au regăsit cu precădere în copilărie, prin excursii cu clasa ori în momentele când veneam în capitală și eram o fetiță scumpă care voia să descopere. Cred că o puneam pe mătuși-mea să mă ducă în fiecare an la Muzeul Satului și am și niște poze de mare fashion model de când eram mică.

Long story short, săptămâna trecută mi-a propus o prietenă să mergem la muzeu și aia a fost. Acum probabil vor urma niște paragrafe în care comentez eu arta sau ceva.

Muzeul Național George Enescu a fost o experiență dezamăgitoare pentru mine. Când mă plimbam pe Victoriei și vedeam clădirea aia, mi se părea așa pe lux și opulență. Asta până să ajung și să constat că are nevoie de o renovare (care aparent va veni în curând). Nu zic că nu arată bine în mare, dar pe alocuri sunt foarte multe chestii care îi strică aerul boem. Nu sunt eu mare fană a muzicii clasice, dar mi-a plăcut tavanul ăsta pictat.

IMG_20190331_104132769

Muzeul Național al Literaturii Române a fost un upgrade, pentru că după „dezamăgeala” anterioară nu mai știam la ce să mă aștept. Jokes on me, am rămas plăcut surprinsă de cât de modern și minimalist a fost, plus că are un etaj, mansardă și demisol. Mașină de scris my love. Și vibeurile alea mișto pe care le ai când te simți wannabe scriitoare  și vezi scrisul de mână al autorilor și alte d-astea artistice.

IMG_20190331_120528368

f

Muzeul Național de Artă are intratea gratuită în fiecare primă miercuri a lunii, ceea ce a fost așa un imbold să mă adun și să merg. Pe lângă o expoziție mică și săracă, era deschisă doar Galeria Națională, so am fost dezamăgită că Galeria de Artă Europeană nu putea fi vizitată. Spoiler: există o regiune întreagă cu icoane, pentru că asta este arta noastră veche, aparent. Multă natură moartă, la un moment dat într-un tablou erau niște porumbi. Bine, nu mă pricep eu la pictură. Mi-au plăcut chestiile abstracte.

56446504_456923141718847_5510772477644505088_n

56659790_2364146186985637_961927598898675712_n

56232385_506290839774907_2032894977104674816_n

3

Pozele sunt făcute toate cu telefonul și editate în Photoshop, hai că nu sunt chiar așa rele.  Also, mă bucur că nu există taxă foto.

Nu pot să spun că m-au mișcat în mod deosebit călătoriile astea, îmi pierd răbdarea destul de repede. Dar e bine să mai ieși din bula ta și să vezi niște artă. Also, la mine la Călărași e un singur muzeu deschis în weekend.

P.S: Urmărește-mă pe Instagram pentru și mai mult spam. 

Ne maturizăm.

Blogul

Și asta e okay, greu și scarry pe alocuri.

Te trezești într-o dimineață și descoperi că trebuie să fii adult, să iei decizii mature și să îți asumi responsabilități și nu e deloc cum îți imaginai tu. Ai trăit cu impresia că e easy peasy și nu depui vreun efort deosebit, pur și simplu se întâmplă și ești gata să îți iei viața în mâini și să ai grijă de tine și de oamenii pe care îi iubești. Dar, aparent, sunt o grămadă de pași pe care trebuie să îi urmezi și, se pare, chestii pe care să le înveți pentru că nu ți le-a prezentat nimeni înainte. Cum era să te ia cineva de mână în anii tăi de copil și să-ți spună: „Hei, uite, va fi okay și poți să îți gestionezi viața fără să crezi că dai fail și fără să lași enșpe mii de gânduri irațioanale să te supere în fiecare zi.” Ce ar mai fi fost.

Dar nu, tu te-ai văzut în fața unor situații în care ai constatat că trebuie să părăsești alter-ego-ul tău de copil răsfățat care vrea să i se rezolve problemele de către altcineva și să îți asumi. Și, culmea, mereu ai crezut că tu ești deja matură și de descurci la toată treaba asta cu adulthood. Da, sună fun când te gândești că poți să îți decorezi locul tău, să ai banii tăi, pe el, un câine, vacanțe și să faci ce îți place fără să te controleze nimeni. Dar se pare că trebuie să muncești ca să nu mori de foame, să fii un om echilibrat, să îți rezolvi conflictele cu tine ca să poți să iubești cum trebuie, să te convingi că nu ești un om rău și nu vei face lucruri rele și nu plătești inconștient pentru păcate pe care nu ți le amintești, să îți permiți să fii, să îți mai dezvolți empatia și să îți dai seama că tu chiar poți să fii bine și să ai toate astea pe care ți le dorești. Dar nu vin la tine așa, singure.

Bine măcar că am o latură de housewife, sau cel puțin îmi place să mai fac prăjituri sau ceva, în ciuda talentelor mele scăzute la bucătărit. Ce știu să mai fac și mă ajută în viața asta de adult? Să analizez. Să planific. And so on. Poate că dacă mi-aș lăsa anxietățile deoparte, m-aș arunca pur și simplu și aș avea încredere că va fi bine ar funcționa. 

Vine o vreme când îți dai seama că nu mai ești în liceu și asta e bine, chiar dacă schimbarea te lovește fix în față. „We’re not in Kansas anymore”, gen. Nici nu ți-a plăcut prea mult perioada aia, dar măcar tot ce trebuia să faci era să fii și să te bucuri și să te raportezi la un viitor relativ apropiat. Acum și prieteniile sunt altfel, aveți timp să vă vedeți abia o dată pe lună, trebuie să te chinui să aduci ceva bun și în relație și să iubești, să încerci să nu înnebunești și să nu te cuprindă frica, să te și bucuri, să respiri, să… Cică dacă încerci și crezi în asta va fi bine. Repiră. You got this. Și nu ești singură în asta. 

Ce constatări. Eu și probabil toată populația planetei.

Iubirea pentru camere de hotel – din rezoluțiile pe anul ăsta

_mg_1911
Fluffy cosy happy

Anul ăsta a început surprinzător de bine pentru mine și nu știu dacă are legătură cu faptul că am împlinit 20 de ani săptămâna trecută, am fost lângă cine trebuia sau e un vibe în Univers. Voiam să scriu ceva despre încercări de schimbare de lifestyle și activități de oameni maturi, dar nu știu cât mă va ține. Cum eu și echilibrul nu prea suntem prieteni, măcar mă bucur că am o fază de oarecare calm. Ceva despre bullet journal aka pagini care mă fac să cred că sunt organizată; hobby nou și o direcție înspre care vreau să merg despre care încă învăț și mă face să fiu mândră de mine; ieri am văzut pe Netflix un documentar despre minimalism.

_mg_1802

Iubirea mea pentru camerele de hotel cred că s-a dezvolatat anul trecut, când am constata cât de lipsite de anxietate sunt zilele în care stau acolo. Asta și faptul că, atunci când ești într-o relație la distanță, hotelul devine prima casă comună. Ideea e că poți să te deconectezi și să nu conteze unde ești. Cel puțin eu asta simt. Nici nu e important cât de fancy e locul în care stai, atâta timp cât starea aia pe care o ai e mișto. Adică, eu am fost super fericită mâncând pizza și bând șampanie în pat în pijamale cu iubitul meu. Cred că mi-am descoperit o pasiune și pentru fotografiatul camerelor de hotel. Sau sunt singura ciudată căreia îi plac așternuturile messy.

_mg_1859

_mg_1795

_mg_1838

By the way, un loc cosy micuț cu un aer ușor rustic în București e George & Dragon, chiar dacă poate să te sperie puțin spațiul dacă ești claustrofob. Au și un pub, nu știu, n-am fost, dar părea promițător. Bonus: au și câine de care m-am speriat eu inițial.

_mg_1813

George & Dragon Bucuresti

Una dintre rezoluțiile mele pe 2019 este să ajung în cât mai multe camere de hotel posibile. Adică să călătoresc și să mă detașez. Și am descoperit că nu ai nevoie de super mulți bani ca să mergi în locuri. În plus, mi-am dat seama că pot economisi relativ ușor, în sensul că mai bine păstrez pentru o aventură scurtă undeva care îmi va aduce mult mai multe psihic și emoțional, decât să îmi cumpăr un răhățel material de care aș fi putut foarte simplu să mă lipsesc. 

George & Dragon Bucuresti

One day trip to Brașov

IMG_6174
Writing love notes on the wall

Sâmbăta trecută am făcut un train-trip (da, road trip pentru noi ăștia care mergem cu trenul) până la Brașov, pentru că prietena mea cea mai bună s-a mutat recent acolo. Și, believe it or not, nu mai vizitasem orașul ăsta, o informație extraordinară. Unii se duc în locuri fancy, dar când ești student sărac și nu-ți găsești job viața e grea. Dar mereu mi-a plăcut ideea să mergi random în locuri și îmi propun să o aplic.

Octombrie cu frunzele lui uscate, culorile, frigul și vibe-ul ăla romantic în care vrei să te plimbi pe străduțe portocalii când bate vântul și e vremea mohorâtă e frumos oriunde te-ai afla. 

IMG_6259

Spun asta cu riscul de a-mi lua câteva înjurături, dar Brașovul mi se pare puțin overrated. Bine, n-am făcut eu turul complet și poate n-am avut cel mai bun vibe ca să-l apreciez la adevărata valoare, dar am rămas ușor dezamăgită, în mare parte de clădirile pe care nu le renovează nimeni. Asta nu înseamnă că nu e mișto și nu mă voi întoarce. Oricum, orașele sunt ca oamenii și fiecare are partea lui frumoasă (scuze sunt clișeică iar).

IMG_6180

IMG_6175

M-am plimbat prin centru, am fost pe Strada Sforii care cred că a fost preferata mea și pe peretele căreia mi-am lăsat amprenta, am urcat puțin ca să văd priveliștea mai bine, am descoperit niște ziduri cu graffiti-uri drăguțe și am băut o cafea with a view.

IMG_6145

M-am trezit de la 5 jumate, am mers de două ori cu trenul, am făcut drumul București-Brașov, dar a fost nice și toamna e anotimpul meu preferat, așa că toată pădurea care se colorează a meritat efortul. Mă gândeam dacă aș putea să locuiesc în Brașov și cred că mi-am dat seama că m-am obișnuit cu capitala. Momentan.

IMG_6205

Și, din nou, cred că nici nu contează unde ești dacă ai oamenii care contează lângă tine. Clișeu iar.

IMG_6293

Acum un an m-am mutat

IMG_5411

Îmi amintesc dimineața aia răcoroasă de Septembrie și lacrimile care mi se plimbau pe față de parcă plecam la capătul Pământului și nu mă mai întorceam. Cum știam că viața mea se va schimba și asta e alegerea bună la care trebuia să ajung oricum, dar cum îmi era greu să mă arunc așa într-un oarecare tărâm necunoscut și să-mi las oamenii sau zona de confort.

Îmi amintesc ultima seară înainte să plec și cum am plâns două ore ca disperata, pentru că hei, mă mut și habar n-am ce se va întâmpla de acum încolo. Cum îl lăsam pe tipul de care eram îndrăgostită și care nu știa asta, ca într-un film romantic de liceu. Cum prietenele mele cele mai bune rămâneau tot acolo. Cum locul meu safe urma să se transforme. Și eu trebuia să mă schimb, așa brusc, și să devin un aproape adult într-o lume în care abia dacă îmi găseam un scop.

Primele nopți în București au fost depresive. Și nu pentru că nu mă puteam imagina locuind într-un oraș așa haotic, ci pentru că îmi era frică și dor. Și mă simțeam singură. Când oamenii îmi spuneu că mă voi obișnui și că trebuie să move on, credeam că doar încearcă să fie drăguți. Nu m-am dus două luni înapoi acasă, pentru că mi-am zis că dacă mă întorc îmi va fi greu să mă adaptez. Cred că maximum am stat acasă două săptămâni.

Un an mai târziu, am învățat cum să mențin o relație la distanță și că oamenii care țin la tine o vor face indiferent de unde ești. Că Bucureștiul are și părțile lui bune și îl pot numi acasă. Că viața se împarte și între trenuri și locuri care-ți sunt progresiv casă și că îți găsești cumva un echilibru în toate astea. 

Azi nu mai plâng. Sau cel puțin încerc. Uneori mai am un sentiment ciudat că sunt într-un oraș mare cu oameni necunoscuți și eu am nevoie doar de câțiva. Încă îmi mențin părerea și cred că home is not a place, it’s a feeling. 

Poate am învățat să fiu mai independentă și să petrec timp cu mine. Și abia aștept să-mi găsesc locul meu la care să mă întorc seara și care să știu clar că e a c a s ă și să nu mai existe distanță. 

Până atunci

„How lucky I am to have something that makes saying goodbye so hard.”