Relația mea cu scrisul sau hei, am un poem într-o carte

78183031_456151525040239_4490544855230971904_n
Am zis și io ceva care suna deștept 

Prima dată când am scris ceva demn de admirație cred că era prin clasa a treia, când ne-a pus învățătoarea să continuăm fragmentul din „Alice în Țara minunilor” pe care îl studiasem la clasă. A ajuns la panou. Prima dată cred că am scris o poezie prin generală. Era o temă și ceva cu natură și nu credeam că mă pricep la scris sau că e ceva ce mi-ar plăcea. Dar de atunci a început călătoria asta a mea artistică, unde mă vedeam transpunându-mă pe pagini ca un mod de exprimare și vindecare. Și sunt foarte recunoscătoare că am asta, că scrisul e un fel de elemant vital. Relația noastră complicată m-a făcut mereu să simt că nu mă dedic suficient, apoi am realizat că nu trebuie să fii acolo 24/7 ca să conteze.

https://www.instagram.com/p/B5QIoDQAkia/

În liceu scriam poezii la ora de economie, unde nu știu de ce mă lovea inspirația mai rău decât acasă. Nu pot să zic că sunt super poetă, nu cred că pe mine mă definește o singură chestie oricum. Dar, pentru probabil una dintre puținele dăți în viața mea, am câștigat și eu ceva – și mi-a apărut un poem într-o cărticică. Long story short, Arta nu mușcă, un ONG mișto care a făcut treaba cu Tramvaiul poeziei, a organizat un concurs de poezie unde au fost 10 câștigători. N-am mai participat la chestii din astea literare neapărat, iar faptul că oameni avizați au văzut un potențial mă face cumva să cred mai mult în mine. Nu că scrisul meu ține în mod special de feedback, că eu aberez indiferent de ce părere au ceilalți. Am recitat în fața unor oameni și nu m-a luat panica, m-am simțit ca la serbare la grădiniță, am ieșit din zona de cofort și am învățat chestii.

Ce voiam eu să zic aici e că uneori mai fac chestii cu viața mea și ăsta era un reminder propriu. 

Bravo Betty, cum era aia.

P.S: Poate încep să postez niște poezie aici, who knows.