Cum să nu înnebunești în sesiune? #sfaturicuBetty

sesiune
Mare thumbnail în Photoshop

A venit sesiunea, acea perioadă din an (bine, ediția de iarnă) în care încerci să înveți pe ultima sută toată materia dintr-un semestru, eventual cu o serie de informații despre existența cărora nici măcar nu știai aka citești pentru prima dată ceva ce ar fi trebuit, tehnic, doar să repeți. Sau exercițiul cât de mult poți să înveți în 3 săptămâni.

Examenele sunt motiv de disperare pentru mulți dintre noi, dar din fericire pentru mine am dezvoltat un fel de toleranță la tipul acesta de stres. Sau mă consum din atât de multe chestii, încât aici am ales să nu îmi pese. Hei, eu sunt aia care se apucase de Pretty Little Liars, serialul cu crime și 7 sezoane înainte de BAC (și am luat note okay, so poate așa e tipul meu de creier, nu știu). Prima sesiune cică nu se uită niciodată: eu nu știam pe ce planetă sunt și încercam să descopăr cum se învață la facultate. Oricum, am terminat primul an destul de bine, având în vedere că am reușit să trec la buget. Un articol despre cum am descoperit că facultatea mea e o ciorbă și ăsta e un lucru pozitiv, plus că aproape fac unele chestiuni utile și încă încerc să-mi dau seama ce fac cu viața mea, într-un articol care va apărea când îmi mai amintesc că am blog și îmi place să scriu.

Azi mi-am adus aminte că voiam să fiu utilă și să împărtășesc din experiența mea vastă de viață, sau măcar să fiu funny. Nu sunt eu cel mai indicat om care să dea sfaturi, dar îmi place să îmi exersez latura asta sau ceva. Ce să faci ca să nu înnebunești în sesiune? Uite o listă care mă ajută pe mine. Sau eu sunt o cauză deja pierdută, cine știe.

Încearcă să îți gestionezi timpul astfel încât să nu ajungi în crize și panici. Adică începe să citești măcar cu câteva zile înainte să vină examenul ăla. Și dacă stai cu foile lângă tine și nu faci nimic, măcar îți dai impresia că ești productiv și-ți crești self-esteem-ul.

Nu învăța mecanic. Poate am eu o problemă, dar îmi e super greu să învăț ceva ce nu înțeleg. Sau care nu are măcar un 1% aplicabilitate în viața reală.

Schemă, liniuțe, săgețele, bulinuțe, highlighter. Adică încearcă să îți explici singur și să îți organizezi informațiile într-un mod în care să te ajute.

Ia o pauză, bea ceva, fă altceva sau ieși afară. Adică trebuie să ai niște momente în care îți golești creierul, pentru că trust me, dacă simți că nu mai poți și te chinui nu vei rezolva nimic.

Dormi. Da, știu, cică în sesiune trebuie să ai nopți nedormite, dar eu abia pot să învăț ziua.

Programează-ți o mini excursie sau ceva care să te motiveze când se termină sesiunea, un fel de reward.

Nu pune presiune pe tine. Sănătatea ta psihică e mai importantă, pe bune. Anii ăștia de școală te învață să te pui pe locul doi și să trăiești cu o frică permanentă, de parcă tot viitorul tău ține de modalitățile astea de evaluare. Și nu te stresa de parcă este cea mai importantă chestiune din viața ta, pentru că nu e. Examenul ăla trece oricum, așa că mai bine respiri și te calmezi.

Sesiunea vine, sesiunea trece. Nu ar trebui să mai dau sfaturi. Nu mă ascultați.

Reclame

Am întrebat studenții ce mânâncă în cămin ca să văd dacă zacusca e doar un mit

untitled-2

*articolul ăsta nu fusese scris pentru blog, dar dacă nu putut să apară în altă parte merge lejer aici; mi-e dor de internshipul la Noizz; mulțumiri speciale prietenelor mele. 

Viața de student este plină de oportunități, challenge-uri, party-uri și alte momente de rebeliune, în care nimic nu mai contează și te trezești în trioul bani – femei/bărbați – alcool și simți că ești regele/regina lumii. Okay, aproape pe acolo. Dar vine un moment în lifestyle-ul ăsta ușor autodistructiv și independent când rămâi fără mâncare sau când modurile în care ai putea găti sunt limitate. Bine, asta nu mă vizează pe mine, având în vedere că stau la o mătușă și am mâncare caldă oricând îmi doresc. Dar nu toată lumea are noroc, pentru că așa cum spune un filosof contemporan „Cine are noroc, are”.

Am vrut să văd dacă mitul cu zacusca salvatoare e adevărat sau reprezintă doar un bullshit învechit, așa că am întrebat câțiva oameni despre asta. Te invit și pe tine să descoperi mai jos răspunsurile la această dilemă care sigur ne frământă pe toți.

Când ai mâncat ultima dată zacuscă?

Carmina Panait, 18 : Mai de mult am mâncat, nu mai știu. De când sunt la cămin n-am mâncat, dar mi-am adus acum.

Ramona Neagu, 22: Nu am mâncat niciodată, nu îmi place.

Mihaela Niculescu, 22: Acum o lună.

Karola Illeș, 22: Acum două săptămâni.

Daniela Țuluca, 19: Nu sunt foarte mare fan zacuscă, dar nu am refuzat săptămâna trecută când o colegă a vrut să împartă.

Ce mănânci, în general, în cămin?

Carmina: Mănânc iaurt, cârnați, conservă de pește, sarmale, ardei umplut, chiftele și eventual cozonac, știi tu.

Ramona: Mâncare gătită de acasă, brânzeturi, mezeluri.

Mihaela: Mâncare gătită de la părinți, șuncă, cașcaval, roșii, pizza, dulciuri.

Karola: Fructe, supa la plic, ciocolata, iaurt, icre.

Daniela: În cămin nu prea mănânc, prefer să îmi iau ceva de la cantină sau patiserie, dar uneori mai apelez la un iaurt cu biscuiți de la magazinul de jos sau fructe.

Cum îți împarți bugetul pe mâncare?

Carmina: Nu împart nimic că acum am destui bani. :))

Ramona: Ai bani, mănânci, n-ai bani nu ți-e foame.

Mihaela: Împart banii pe zile și încerc să mă incadrez într-un anumit buget.

Karola: În fiecare zi încerc să nu cheltui mai mult de 20 lei pe mâncare.

Daniela: Aloc undeva la 15 lei pe zi pe mâncare, dar dacă mănânc la cantină, chiar mai puțin.

Se pare că în 2018 zacusca a fost înlocuită de mezeluri și alte răcituri, chiar dacă studenții români încă mai mănâncă tradiționalul pachet de la mama.

Viața de adult mă bate

982723_Screen_shot_2017_03_31_at_10_1759606d0a2df2e4035001a4e862383f
Aproape same

Îți amintești când erai în liceu, iar cele mai mai probleme pe care le aveai erau crush-ul care abia știa că exiști, cu se să te îmbraci ziua următoare, temele alea interminabile și alte prostii din astea? Nu că atunci nu eram adolescenți rebeli cărora nu le convenea nimic, dar parcă era totul la un alt nivel. Sau când priveam viitorul ca pe ceva utopic, îndepărtat, la care nu avea sens să te gândești prea mult, pe care ți-l mai imaginai uneori în momentele de pseudo-maturitate drept o perioadă în care te transformi subit în adult responsabil, îți iei viața în mâini și faci ce vrei tu, îți organizezi apartamentul și job-ul și ce mai ai pe acolo și trăiești happy. Dar atunci erai în bula ta pe care te chinuiai cu ultimele puteri să o faci roz.

După ai crescut, a mai trecut niște timp și te-ai trezit în categoria young adult într-un fel de ciorbă. Și ție nu-ți place ciorba. Ai o multitudine de posibilități și încă habar n-ai ce să faci cu viața ta. Chestiile care te stresează s-au metamorfozat și ai ajuns la o variantă a ta confuză. Te duci la facultate, pentru că aparent trebuie să mai treci prin niște educație care se presupune că te pregătește pentru o viitoare carieră sau cam așa ceva, dar să n-ai așteptări prea mari. Ai nevoie de bani, deci îți trebuie un job pe care ți-e greu să-l găsești dacă vrei ceva mai mult decât să împarți pliante, angajatorii cerându-ți șapte ani experiență și cunoștințe dezvoltate în alte enșpe domenii. Îți trebuie un loc al tău unde să locuiești, dar viața e scumpă și ca să îi creezi condiții câinelui trebuie să mai aștepți. Timpul ți se împarte între facultate și overthinking, ajungi în faza ciudată în care chiar rămâi fără timp și te frustrează. Oamenii la care ții sunt ocupați și ei cu viața lor și vă vedeți mai rar, because life fucks us all. Psihicul tău e un rollercoaster și încerci să te menții pe linia de plutire și să nu înnebunești de tot. 

Se presupune că ești în cea mai bună perioadă a vieții tale care se suprapune cu cea mai rea, luând în calcul că ești mai pierdută ca oricând, încerci să-ți începi o carieră și te lovești de cine știe ce impedimente. Și rutină. Și YOLO.

Trebuie să ai grijă și de tine, de oamenii pe care îi iubești, să te lupți cu chestiile din creierul tău și să încerci să fii fericită. Și totul e obositor și de obicei nimic nu e bine. Dar hei trăim mereu se poate mai rău și d-astea și măcar putem să abordăm situația într-un mod funny.  Sunt singura pe care o bate viața asta de aproape adult sau? 

Acum un an m-am mutat

IMG_5411

Îmi amintesc dimineața aia răcoroasă de Septembrie și lacrimile care mi se plimbau pe față de parcă plecam la capătul Pământului și nu mă mai întorceam. Cum știam că viața mea se va schimba și asta e alegerea bună la care trebuia să ajung oricum, dar cum îmi era greu să mă arunc așa într-un oarecare tărâm necunoscut și să-mi las oamenii sau zona de confort.

Îmi amintesc ultima seară înainte să plec și cum am plâns două ore ca disperata, pentru că hei, mă mut și habar n-am ce se va întâmpla de acum încolo. Cum îl lăsam pe tipul de care eram îndrăgostită și care nu știa asta, ca într-un film romantic de liceu. Cum prietenele mele cele mai bune rămâneau tot acolo. Cum locul meu safe urma să se transforme. Și eu trebuia să mă schimb, așa brusc, și să devin un aproape adult într-o lume în care abia dacă îmi găseam un scop.

Primele nopți în București au fost depresive. Și nu pentru că nu mă puteam imagina locuind într-un oraș așa haotic, ci pentru că îmi era frică și dor. Și mă simțeam singură. Când oamenii îmi spuneu că mă voi obișnui și că trebuie să move on, credeam că doar încearcă să fie drăguți. Nu m-am dus două luni înapoi acasă, pentru că mi-am zis că dacă mă întorc îmi va fi greu să mă adaptez. Cred că maximum am stat acasă două săptămâni.

Un an mai târziu, am învățat cum să mențin o relație la distanță și că oamenii care țin la tine o vor face indiferent de unde ești. Că Bucureștiul are și părțile lui bune și îl pot numi acasă. Că viața se împarte și între trenuri și locuri care-ți sunt progresiv casă și că îți găsești cumva un echilibru în toate astea. 

Azi nu mai plâng. Sau cel puțin încerc. Uneori mai am un sentiment ciudat că sunt într-un oraș mare cu oameni necunoscuți și eu am nevoie doar de câțiva. Încă îmi mențin părerea și cred că home is not a place, it’s a feeling. 

Poate am învățat să fiu mai independentă și să petrec timp cu mine. Și abia aștept să-mi găsesc locul meu la care să mă întorc seara și care să știu clar că e a c a s ă și să nu mai existe distanță. 

Până atunci

„How lucky I am to have something that makes saying goodbye so hard.”

 

 

 

 

Primul an de facultate: ce nu-ți spune nimeni înainte

Fuckultate (1)
Betty fiind productivă la facultate

*Să nu ai așteptări. 

Când am început eu facultatea, nu îmi era clar cam nimic din ce se întâmpla aici. Eram într-o fază destul de nasoală psihic și mă obișnuiam cu mutatul dintr-un orășel liniștit și aproape pustiu în haosul din București. Am vrut să scriu despre asta cred că de când s-a terminat sesiunea și acum mi-am dat seama că anul doi vine peste mine, așa că uite experiența mea cu insituția asta de învățământ menită să te aducă mai aproape de o carieră.

Dacă credeai că va fi locul ăla mișto unde înveți fix ce-ți place, te transformi în adult independent peste noapte și oamenii chiar te văd așa, n-ai nicio grijă și trăiești o perioadă plină doar de fun, îmi pare rău că te dezamăgesc. Nu vreau să scriu din perspectiva pesimistă, dar majoritatea clișeelor din filmele americane cu tipe care pleacă la facultate și-și schimbă radical lifestyle-ul când încep să-și decoreze camera de cămin nu sunt reale (dar cine știe acum, eu n-am stat în cămin).

Ceea ce cred că mi-a plăcut mie de la început este că nu poți să compari cu liceul. Adică oamenii sunt mult mai maturi sau cel puțin așa par. Atunci când am fost în vizită la fostul meu liceu prima dată nu înțelegeam de ce toată lumea țipă și se înghesuie pe holuri și uitasem de atmosfera aia de grădiniță. Și nimănui nu îi pasă că ești diferit și nu te încadrezi în cine știe ce tipar, ești liber să faci ce vrei și să fii cum vrei. La faza asta și profii mi se par mai permisivi și te tratează, mai mult sau mai puțin, ca pe un egal.

De ce chestii noi m-am lovit eu?

Seminar (adică partea presupus aplicată pe care o faci cu grupa ta)  versus curs (aproape două ore pe care le petreci în amfiteatru cu alte sute de studenți sperând să nu adormi). Și prezențele. Apropo, există cursuri la care nu te obligă nimeni să te duci și, din ce am învățat eu, dacă poți să lipsești și simți că îți pierzi timpul acolo, nu te mai duce. Really. Poți să faci ceva mai productiv în loc să te uiți pe pereți și să aștepți să se termine. În semestrul al doilea nu m-am dus la două și ghici ce, mi-am trecut și examenele.

Sesiunea. Și bibliografiile. Suntem obișnuiți din liceu să învățăm fix ce ne dă proful, eventual din caiet și după venim aici ca să constatăm că la curs nu prea poți să-ți iei notițe, ppt-urile pe care ți le trimit profii (dacă sunt drăguți) nu te ajută prea mult, așa că trebuie să îți cauți singur toate materialele pentru examene (adică niște teancuri cu foi ceva pe care, dacă ai noroc, le găsești la xerox-ul facultății). Mi-a luat ceva până să mă prind cum trebuie să învăț, dar am reușit. Cred.

Vezi că mai dai și de cărți din 1900toamna care se mai folosesc și îți descriu, spre exemplu, Internetul ca pe o invenție utopică. Și sigur vei mai avea și materii de umplutură doar așa ca să fie.

 

Profesorii nu se mai raportează la tine ca la un copil mereu. Bine, sunt câțiva care își mai mențin mentalitatea comunistă, dar poți să ai și profi friendly care chiar vor să te învețe ceva. La mine au fost foarte deschiși, în sensul că îți răspund la tot felul de întrebări și te susțin. În general, acum nu zic că totul e happy happy joy joy și veți ieși la bere.

Schimbarea colectivului este un aspect care cred că m-a speriat pe mine puțin, dar cred că îți dă niște panică și dacă nu ești o ființă antisocială așa ca mine. Dar am ajuns la concluzia că pot să fiu friendly și poate ăsta este avantajul când ajungi la o facultate de comunicare. În plus, oamenii ăștia noi nu te cunosc și cred că îți e mai ușor să te integrezi așa. Zic și eu.

M-a dezamăgit puțin faptul că nu aplici foarte mult teoria, nu scrii așa mult cum aș fi crezut și totul se axează mai mult pe materie în sine. Dar cred că practica obligatorie (pe care știu că multe facultăți o au) te ajută foarte  mult să înțelegi mai bine și să vezi dacă îți place sau nu. Adică eu în aproape două luni de practică simt că am acumulat super multă experiență și am observat schimbări în bine la mine. By the way, în caz că nu știai că s-a modificat legea internshipului, se pare că de acum sunt neapărat plătite.

Ce am învățat eu într-un an de facultate?

Studiez Publicitate la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării. Pe lângă priveliștea de la Leu și urcatul celor șase etaje (pentru că am fobie de lifturi), mi s-a confirmat că domeniul ăsta creativ e mișto cu tot cu prejudecățile lui și din scris nu vei muri de foame. Bine, sunt unii care văd jurnaliștii și oamenii de publicitate într-o lumină nașpa, dar mie îmi place zona asta.

Eu am fost la taxă (că și asta cu buget și taxă e o altă discuție) și nu regret că am dat banii pentru învățământul de stat, așa cu părțile lui negative că până la urmă nicăieri nu va fi perfect. Și e important să îți placă facultatea la care ești și să nu fii acolo doar ca să ai o diplomă în plus și să simți că îți pierzi ani din viață aiurea. Adică, poate nu va fi neapărat visul tău, dar să te identifici într-o anumită măsură cu ce se întâmplă acolo. Că este perfect okay să nu fi sigur ce vrei să faci în continuare, asta e doar o fază și poți oricând să te reprofilezi, indiferent de ce zic mințile închise din jurul tău. Și în același timp e okay și să nu faci facultate. 

Nici eu nu sunt sigură ce vreau să fac mai departe, știu că până acum îmi place și am niște planuri, dar nu mi-am format o direcție clară. Probabil nu voi face presă, cel mult ceva pe parte alternativă sau colaborări. Publicitatea îmi place până acum, dar n-am avut oportunitatea să văd cu ce se mânâncă pe bune. Mi se pare interesantă ideea de freelancing.

Anul ăsta a trecut super repede și m-am obișnuit. Mi-am dat seama că mai sunt doar doi ani și eventual un master, dar hai să ajungem acolo. *insert încheiere despre cum n-are sens să te panichezi că îți vei da seama la un moment dat ce vrei să faci, things take time sau alte citate clișeu*