2019 sau ce am mai făcut într-un an

Untitled-1
Nu, un colaj mai bun n-aveam

Fac parte din gama aceea de oameni cărora le place finalul de an, pentru că, normal, new year new me bullshit. Bine, nu chiar așa, dar ceva pe acolo, îmi place ideea de început fresh, de șansă, de “uite că parcă am făcut ceva anul ăsta și nu am fost un cartof trist mereu, poate la anul am mai mult entuziasm”. Așa că îmi fac lista asta publică de achievements pentru mine, să văd că bă, I did something. Cam multă romgleză, poate îmi trec pe lista de rezoluții pe anul viitor. Da, îmi place și să îmi setez goaluri pentru anul care vine și, spre surpinderea mea, chiar m-am ținut de majoritatea. Într-o ordine haosată ca mintea mea, urmează chestiile de care sunt eu more or less mândră (plus niște linkuri în caz că vrei să citești despre).

Primul meu salariu – bine, că am plecat după o lună e o lecție pe care am învățat-o almost the hard way. 

O săptămână de job când am învățat că fundraisingul nu e pentru mine și am fost concediată/mi-am dat demisia. 

Interviuri cu oameni mișto pentru Cromatic Studios

Primii pași spre freelancing (și prima colaborare pe blog).

Fotografie pe film (thx to my awesome bf că altfel nu cred că mă apucam) cu care fac spam pe Instagram.

Am citit mai mult decât în ultimii ani și asta e unul dintre cele mai bune habituri pe care le-am dezvoltat. 

Internship mișto la Mullen Lowe.

Am mers la mai multe eventuri, cred.

O lună fără social media.

Am călătorit mai mult decât în toată viața mea, probabil, chiar dacă nu am mers în locuri ieșite din comun. Am fost la Bran, Argeș, Bușteni, Sighișoara, plus niște Sinaia, Azuga și Brașov. Majoritatea aventurilor au fost cu iubitul meu, dar am mai avut și câteva plecări de nebună.

Am fost la muzee și castele, susțineți cultura.

Am tras pentru prima dată cu arcul și am sărbătorit Halloweenul mai concret.

Nu știu, am făcut doi ani de facultate, n-am înnebunit de tot încă, cică mi-am început licența. 

Am fost puțin la psiholog, dar nu destul încă.

Am învățat mai multe despre iubire and stuff.

Am câștigat și eu ceva, adică am fost printre cei zece finaliști ai unui concurs de poezie și am ajuns cu un poem într-o cărticică.

Am început să scriu iar poezie și am am mai lucrat la romanul pe care cică îl scriu de când eram în liceu; va fi și gata într-o zi. 

Îmi place să cred că nu mai am atât de multe gânduri iraționale, anxietăți și depresii, dar m-aș minți singură. Îmi place să cred și că am învățat să trăiesc cu ele, dar încă mă consum din cele mai mici chestii și dramatizez, dar sunt aici așa că probabil sunt okay.

Am fost fericită, am râs mult, am plâns mult pentru că așa sunt eu, un paradox ambulant; am avut și momente mișto pentru care sunt recunoscătoare și am crescut pe plan personal. Probabil am mai făcut chestii pe care nu le-am pus aici, dar în mare anul ăsta m-a ajutat să conștientizez că într-o zi vom fi mai bine.

Poate că am abandonat puțin scrisul aici, poate că am pus presiune pe mine pe care încerc să o controlez, poate că nu sunt mereu mulțumită de mine (a se citi destul de des), dar eu știu că încerc să fiu o versiune bună a mea, să mă iubesc și să îmi cresc abilitățile, să îmi dezvolt scrisul și să fiu mai aproape de femeia aia badass pe care o am în cap și care îmi doresc să devin. Am învățat că e okay dacă nu sunt mereu bine, că nu am cum, că să te compari cu toți oamenii talentați din jur nu aduce aproape nimic bun, că oamenii tăi sunt lângă tine indiferent de câte căcaturi ați experimenta împreună. Mulțumesc că mă suportă și mă iubesc și sper să fie aici în continuare. Iubirea e complicată, prietenia e complicată, un om nu te face brusc bine, dar poate că te ajută să fii mai bine, pentru că atunci când viața ta e un haos și faceți un haos comun poate găsiți un echilibru. 

Am aberat un pic, voiam să zic doar că va fi okay and love is stronger than fear.

Crăciun (aproape) fericit

000001.JPG
Poză pe film, because why not

Crăciunul ăsta am fost matinală, în sensul că m-am trezit de la 8 și m-am dat jos din pat în mai puțin de o oră, după ce mi-am savurat cafeaua în pijamale și mi-am deschis ultimul cadou – o carte pe care o voi citi azi. Nu e o zi super promițătoare, dar arăt ca o crăciuniță sexy și am niște șuvițe de păr roz, luminițele din brad clipocesc și îmi voi face niște vin fiert mai târziu.

Crăciunul obișnuia să fie perioada mea preferată din an. Sau cel puțin așa credeam. Uite că anul ăsta mă simt cel mai not christmassy din viața mea, probabil. Și încerc să accept că e okay și că nu trebuie să punem presiune pe noi să fie the most wonderful time of the year dacă nu putem să și internalizăm asta. 

Nu știu dacă e maturizarea, niște depresie sau ceva, dar de câțiva ani eu și spiritul Crăciunului suntem în zone diferite. Zilele trecute am împodobit bradul cu iubitul meu și am pus pentru prima dată în viața mea bomboane. Mi-am deschis cadourile acum două seri cu el, în familie și încerc pe cât posibil să mă bucur de ceva. Poate că sunt, măcar în aparență, un om ușor materialist; nu sunt atât de bună pe cât îmi place să cred; nu sunt religioasă și uit esența sărbătorilor ăstora. Este primul an în care nu mă văd cu prietena mea cea mai bună și se pare că îmi voi petrece ziua citind și bând vin fiert. Dar oamenii tăi sunt ai tăi oriunde s-ar afla. 

Ce îmi doresc de Crăciun? Iubire. Să fim bine și eu, și el și toți oamenii ăia la care țin. Să plecăm în aventuri și să ne iubim, să găsesc niște pace psihică și să pot să învăț să mă bucur din nou. Să atingem mai des nivelul acela mediocru de fericire.

Happy Christmas. Or be how the fuck you want it to be. Reminder că ziua asta ți-o petreci cum vrei/poți și e absolut okay așa. ❤ 

„Ce se întâmplă în iubire” de Alain de Botton – un fel de relationship advice for dummies

69382308_1190859181094480_8545399449042550784_n
Da, am niște nuanțator albastru pe unghie. 

Bine, poate știi și tu ce se întâmplă sau ce ar trebui să se întâmple, dar de câte ori nu te-ai întrebat dacă e okay sau cum ar trebui să fie de fapt. Eu cred că iubirea e complicată, plină de haos și frumoasă, cu proprietăți vindecătoare. În același timp, consider că avem așteptări mult prea mari, dictate de societate și de cum ne este ea prezentată în filme cu final fericit sau dramatic, muzică și sfaturi care sunt mult prea rar reale, ci mai mult la modul ideal. Așa te trezești speriat, fără să știi de fapt nimic concret despre iubire. Sau asta se aplică doar la mine, whatever. 

Anul acesta am început să citesc mai multe cărți pe subiect, pentru că eu chiar cred că să te înțelegi pe tine și pe cel lângă care ești e un pas important atât în relație, cât și în raport cu tine – autocunoaștere. Și îmi place să scriu despre toate aceste cărți, pentru că știu că nu sunt singura care se luptă cu confirmări exterioare și pe care anxietatea o face să se comporte ca o nebună câteodată.

Auzisem de cartea lui Alain de Botton acum ceva timp, dar am fost reticentă și credeam că e vreun alt clișeu plicticos, gen citatele alea de pe Facebook care îți spun cum să fii extra mega iubitor peste noapte. Ulterior, am mai văzut chestii despre ea și am zis să-i dau o șansă, ala că l-am rugat pe iubitul meu să mi-o ia de la bibliotecă, pentru că genul ăsta de cuplu suntem.

Când am început-o, simțeam teama să nu ratez vreo parte, și mi se părea că paginile trec mult prea repede pentru cât de multe aveau de spus. Cartea asta nu e o rețetă despre cum să ai o relație lungă și fericită și nici o listă cu exemple de așa nu. După mine, e mai mult o radiografie reală care subliniază ideea că ne proiectăm propriile probleme pe partener, fapt ce e inevitabil, și că putem să încercăm să ne vindecăm.

Mi-a plăcut foarte mult că îmbină povestea de iubire fictivă cu o serie de constatări sau explicații ușor psihologice și că nu stilizează iubirea prea mult. Nu e flower power și happy happy joy joy mereu și nu trebuie să fie așa, adică dacă nu te încadrezi în tiparul ăla nu înseamnă că e ceva greșit.

Cred că te face să înțelegi mai bine cum ar trebui să fie relațiile de fapt – doi oameni care se iubesc și încearcă să se vindece reciproc și separat.

Și o serie de citate care mi-au plăcut: 

„Se pare că știm mult prea mult despre felul cum începe iubirea și nesăbuit de puține despre cum ar putea să continue.”

„Iubirea atinge apogeul în clipele când se dovedește că persoana iubită înțelege, mai limpede decât au fost vreodată capabili ceilalți, ba poate chiar și noi înșine, acele părți din noi care sunt haotice, stânjenitoare și rușinoase.”

„Le facem cel mai mare hatâr iubiților noștri îmbufnați când suntem capabili să le tratăm înfurierile așa cum le-am trata pe cele ale unui copil mic.”

„Nu e nevoie să fim constant rezonabili ca să avem relații bune; lucrul pe care trebuie să-l stăpânim este capacitatea de-a recunoaște uneori cu detașare că se poate ca, din anumite puncte de vedere, să fim întru câtva nebuni.”

„Ai nevoie de o anumită autonomie înainte ca faptul că ești dezbrăcat de altcineva să ți se pară un răsfăț.”

„Sunt doi oameni care au o nevoie disperată unul de celălalt, dar în același timp le e groază să arate cât de mare e nevoia.”

„Puțini oameni pe lume sunt pur și simplu nesuferiți; cei care rănesc sunt la rândul lor răniți; în aceste condiții, reacția cuvenită nu e niciodată cinismul sau agresiunea, ci, în rarele momente când suntem în stare de ea, iubirea.”

„Adevăratul marker al persoanei potrivite nu e ideea pur teoretică a complementării perfecte, ci capacitatea de-a tolera deosebirile.”

„Bărbații sunt de pe Marte, Femeile sunt de pe Venus” de Dr. John Gray – sau ce am mai învățat despre iubire și empatie

_Multe dintre reacțiile noastre negative nu sunt sentimente reale, ci mecanisme defensive pe care le utilizăm inconștient pentru a evita sentimentele adevărate._ _Există un paradox_ deoarece vă simțiți în sigura (1)

Am mai scris aici că anul acesta m-am surprins pe mine și mi-am făcut timp să citesc mai des, în special tipul ăsta de cărți despre psihologie, pentru că măcar așa îmi mai fac curățenie la mine în minte când gândurile mele se iau de mână și joacă șotron. Îmi place să scriu și despre lecturile astea, poate ajută pe cineva vreo recomandare sau ceva, eu mai văd în online cărți pe care pare că merită să le citesc sometimes.

Cred că de când eram mică am auzit de cartea asta, pentru că o avea mătuși-mea în biblioteca de pe hol și îi vedeam titlul care mă ducea cu gândul la ceva poveste intergalactică. Ulterior am aflat că era de fapt ceea ce căutam după ce am citit „Cele cinci limbaje ale iubirii”, despre care am mai scris AICI.

Dr. John Gray e un om mai deștept decât mine care m-a ajutat să-mi clarific multe dintre aspectele care mă făceau pe mine să mă supăr în relație, pentru că abia mă înțeleg pe mine, cum se presupune că ar trebui să înțeleg și persoana lângă care sunt? 

Pe scurt, el vorbește despre Marte și Venus drept locurile de unde venim, pentru că suntem construiți aproximativ diametral opus din punct de vedere emoțional și psihic și asta este, în mare, sursa conflictelor. Lipsa comunicării reale sau înțelegerea greșită a modului în care simte și gândește celălalt. 

Cele aproximativ 200 de pagini se citesc destul de ușor, doar că îți trebuie puțin timp să procesezi. Also, se vede că e de prin 1992, pentru că traducerea poate fi puțin cam dubioasă pe alocuri.

Ceva ce am descoperit și m-a ajutat destul de mult, a fost să înțeleg pe bune că atunci când ești într-o relație fericită, sentimentele tale negative pe care te-ai chinuit în trecut să le ascunzi se întorc ca să le vindeci. Asta a fost destul de calmant pentru mine, având în vedere că mi-e greu să gestionez ce gândesc de obicei. Mi se pare foarte util să citești cartea asta, pentru că te ajută să te descoperi pe tine puțin mai bine și să înțelegi și perspectiva partenerului tău. #Recomand

Uite și câteva citate:

„Noi presupunem în mod eronat că dacă partenerii ne iubesc, ei vor reacționa și se vor comporta într-un anume fel – felul în care reacționăm și ne comportăm noi.”

„Secretul de a întemeia o relație reușită este ca ambii parteneri să câștige.”

„O femeie nu trebuie acuzată pentru că are nevoie de asigurări, așa cum un bărbat nu trebuie acuzat că are nevoie de izolare.”

„Este nevoie de doi pentru o ceartă, dar sjunge unul singur pentru a-i pune capăt.”

„Trebuie să admitem că în sinea noastră este un individ sensibil care se indispune chiar și atunci când rațiunea de adulți ne spune că nu există nici un motiv pentru a ne supăra. „

„Cele cinci limbaje ale iubirii” de Gary Chapman și de ce #recomand

_MG_3249.JPG

Anul acesta cred că am reușit să citesc mai multe cărți decât în tot anul trecut, și suntem abia în iunie. Cred că vreo 4 sunt despre iubire din perspectivă psihologică, pentru că îmi mențin părerea și consider că avem nevoie de educație sentimentală, ceva despre gestionarea emoțiilor și comportamentelor afective care ar trebui să înceapă de la grădiniță. Also, atunci când gândurile tale tind să fie iraționale și sufocate de anxietate, niște confirmări că nu ești nebună sunt utile. Mi-am reamintit și cât de mult îmi place Stephen King, dar asta într-o altă zi. Nu mă dau cultă să spun că am niște teancuri care stau pe birou, dar am încercat să îmi fac timp sau să plimb aproape mereu o carte după mine și mi-am dat seama că găsesc momente libere pe la facultate sau în mijloacele de transport în comun. Recomand. 

Nu sunt sigură când am auzit prima dată despre „Cele cinci limbaje ale iubirii”, probabil de la psiholog când mi-a explicat foarte pe scurt ce sunt și de ce ar fi indicat să le cunoaștem. Și de atunci am tot zis că vreau să o citesc, am văzut diverse videouri pe tema asta și am amânat momentul să mi-o cumpăr. Până am fost la dezamăgitorul Bookfest și am zis să nu plec nu mâna goală de acolo.

Am început să o citesc în sesiune, printre pagini de bibliografie și examene, because why not. Se citește repede, e scrisă pe înțelesul tuturor și nu e voluminoasă, deci e justificat. Tot anul acesta mi-am dezvoltat obiceiul de a nota citate, așa că lipesc post-it-uri ca să nu mâzgălesc paginile. 

Mi se pare o carte importantă, poate chiar esențială, pentru că vorbește more or less despre sursa conflictelor din cuplu. Sau din relațiile interumane în general. Și toate treburile astea au fost descoperite de un om mult mai deștept decât mine. Gary Chapman e terapeut pentru cupluri, cercetător, scriitor și speaker la conferințe și ajută de mulți ani oamenii să își managerieze mai ușor relațiile

Pe scurt, există cinci limbaje prin care oamenii percep că sunt iubiții: declarații, timp, cadouri, servicii și contact fizic. Putem să avem un limbaj primar de iubire și eventual unul secundar. Se presupune că trebuie să învățăm limbajul de iubire al partenerului ca să îl facem să simtă iubire. Adică chiar dacă știe asta rațional, trebuie să îl faci să o simtă în modul în care înțelege el iubirea. Ca și cum vorbim limbi diferite. Pot doi oameni să existe împreună dacă au limbaje diferite? Da, clar. De obicei nu prea sunt la fel. Cum identifici limbajul tău sau al partenerului? Analizezi cum vă exprimați voi iubirea pentru alții sau ce vă deranjează când celălalt nu face. Sau ce așteptări aveți. 

Ce am scris eu aici e super sintetizat, dar ideea e că limbajele astea sunt importante, adică poți iubi pe cineva și persoana să știe, dar să nu se simtă chiar așa iubită pentru că nu îi  arăți în modul său. Știu, doar pentru că cineva nu îți arată că te iubește cum te-ai aștepta tu asta nu înseamnă că nu o face și nu trebuie să își anihileze personalitatea ca să te facă să înțelegi dacă nu simte să se exprime așa, dar uneori, în unele momente, trebuie să facem  un compromis mic legat de asta ca să îl asigurăm pe celălalt că sentimentele noastre există. Da, poate nu îți e ușor să te exprimi în limbajul lui din prima, dar pe parcurs devine mai easy. Imaginează-ți că tu vrei la munte și el vrea la mare, de exemplu și ajungeți la un consens – mergeți pe rând în ambele locuri. Nu e cea mai bună comparație, but still. Uite un video care să îți explice ce am descris eu mai sus.

Și o serie de citate:

„În dragoste nu trebuie să ținem evidența greșelilor celuilalt.”

„Nu putem schimba întotdeauna cursul evenimentelor, dar, atunci când ne simțim iubiți, putem supraviețui acestuia.”

„Psihologii au constatat că printre nevoile fundamentale ale omului se află cea de securitate, cea de respect de sine și cea de însemnătate. Iubirea le influențează pe toate acestea.”

„Iubirea nu este un răspund la toate, dar creează climatul de siguranță în care putem căuta răspunsuri la lucrurile ce ne frământă.”

„Propria personalitate ne influențează, dar nu ne controlează.”

„În fiecare zi, oamenii aleg în mod conștient să-și iubească sau nu partenerul.” 

Oamenii care aleg să rămână

_MG_2109

Oamenii cărora poate că le-ai dat atâtea motive să plece. Și nu au făcut-o. 

Știu că sun ca într-un clișeu masiv, de parcă fraza asta e undeva pe toate drumurile, scrisă pe afișe și lipită cu aracet sau pur și simplu întipărită în mintea noastră, într-o lume dominată de haos. Nici măcar nu contează.

Când la tine în cap e o ciorbă, îți e greu și ție să te mai înțelegi. Okay, nu te abandonezi și îți dai seama că oricât de nașpa ai fi, trebuie să ai grijă de tine într-un fel sau altul – te dai jos din pat și nu zaci ca leguma, încerci să te vindeci și știi că nu merge cu bătut din palme și citate despre self-help. Că nu ești așa de ieri și că nu îți plângi de milă, pur și simplu încerci să supraviețuiești când demonii tăi joacă șotron și fac gălăgie. Da, toți îi avem, more or less, îmblânziți sau de-a dreptul sălbatici. Și ne lovește pe toți starea asta de agitație constantă, în care ceva nu e în regulă – și de cele mai multe ori acel ceva suntem noi. Pentru mine e o constantă pe care învăț în fiecare zi să o gestionez.

Cu toate astea, există acolo oameni care nu renunță la tine atunci când e greu. Care îți văd și părțile întunecate, urâte, pe care te chinui să le faci mai acceptabile vizual. Și te fac să îți dai seama că nu trebuie să te ascunzi – că bucățile mai puțin bune din tine sunt tot demne de iubire. Că ești un univers și că haosul ăsta e și el bun la ceva. Și că poți să te vindeci încet, poți să ajungi o versiune mai bună a ta. Și sunt acolo să îți amintească și să te ajute. Să te ia de mână când devine și mai complicat și să te asigure că va fi okay și că poți să depășești asta. Oamenii care nu țin cont de distanță sau de câte imperfecțiuni ai avea și care te suportă așa, necondiționat.

Cu frici, panici, crize, lacrimi, haos. Uneori ești speriată, dar știi că nu ești singură. Și încerci să oferi această reciprocitate, chiar dacă nu ți se pare suficientă mereu. Nu știu. Ăsta e un moment d-ăla de scris random ca să mă descarc, probabil.

Oamenii care te iubesc și pentru care ești thankful. Atât. 

Vreau să pot să merg cu tine la Mega să ne luăm dulciuri

_MG_1859

Vreau să pot să mă trezesc lângă tine într-o dimineață târzie de duminică, să ne bem cafeaua în pat și să facem clătite. Vreau să ajung seara acasă obosită și să pot să adorm la tine în brațe. Vreau să ne plimbăm ținându-ne de mână pe străduțe pustii, să zâmbim la cățeluși sau copii și să râdem din tâmpenii. Să fim aproape și să (ne) descoperim. Vreau toate clișeele astea cu sirop de parcă am ieșit din poveștile de dragoste. De fapt, nici nu contează ce facem. Pentru că aș fi fericită și dacă doar am sta în liniște în același loc.

Distanța. Acest concept cu care te-ai familiarizat acum ceva timp și care te face în fiecare zi să înjuri în gând. Voi nu puteți să aveți activități de oameni normali prea des (și asta nu doar pentru că voi doi nu sunteți normali). Nu poți să fii acolo lângă el să îi oferi susținere și să îl strângi în brațe când se simte nașpa. El nu poate să se ia de tine că ai pus botic și să te facă să te simți mai bine.

Dar știi că asta merită, pentru că „dacă doi oameni țin suficient de mult unul la altul nu contează câte sute de mii de kilometri sunt între ei”. Bine, de fapt contează și te afectează, dar iubirea e mai puternică decât asta. Din nou, clișeul perfect.

Persoana cu care ai click-ul ăla, lângă care te simți safe. Te simți acasă. Omul ăla care te înțelege din tonul vocii sau din privire. Și care te determină să te schimbi în bine. Și da, circumstanțele nu sunt mereu cele mai favorabile și e greu, dar știi că treaba asta e ceva ce te face recunoscătoare și pe care mulți nu o au. So, how lucky I am to have something that makes goodbye so hard.

Și știi că toate problemele tale vin de la tine și poate îți e prea frică de responsabilitatea asta și e mai ușor să arunci pur și simplu vina. E clișeul ăla al tău cu prințesa care se salvează singură, dar are nevoie de el să o țină de mână. Mereu scriu siropoșenii triste și încerc să mă adun. Sunt un haos care se hrănește singur. Și știu că pot să îmi revin și că el îmi face bine.

Sunt geloasă pe oamenii care pot să se vadă în fiecare zi și să facă chestii mici. Sunt geloasă și pe oamenii care nu trebuie să ducă un război cu propriul creier și care pot să se bucure pur și simplu și să fie bine. Adică, imaginează-ți cum e să te trezești fără să îți înceapă serialul de gânduri irațioanale care ți se desfășoară în background orice ai face. Dar știi că trebuie să fie bine și să crezi în asta, să respiri și să nu-ți lași mintea să te mănânce. Iubești și ești iubită. Și asta contează enorm. Și va fi bine.

Obiceiuri sănătoase: ce mă ajută pe mine

_MG_2058
Când ți-e prea lene să faci un thumbnail în Photoshop

Nu sunt cel mai potrivit om în ceea ce privește self-love, self-time și alte din astea, dar încerc și știu că de la relația ta cu tine pornesc și celelalte și că trebuie să faci cumva pace cu ceea ce ești. Nu spun nici că am ajuns în totalitate în acel punct și probabil nu te trezești pur și simplu într-o dimineață și oprești războiul cu tine, dar sunt unele activități care îți mai arată că ai grijă de tine și meriți. Poate că sunt The Queen of Procrastination, în sensul că mereu am o listă la mine în cap cu o mulțime de chestii mișto pe care aș putea să le fac dacă nu m-ar lovi anxietatea/deprimarea/crizuțele și altele pe care învăț să le controlez.

În ultimul timp, am încercat să îmi dezvolt o serie de obiceiuri sănătoase. Sau erau acolo până să le observ eu, cel mai probabil. Le scriu aici în mare ca să le vizualizez mai bine, nu că ar ajuta pe cineva în mod special. Și oricum, nu pe toți ne scot din starea de legume tristuțe aceleași chestii. 

Scrisul. Cred că am mai spus-o de un milion de ori, dar scrisul chiar e terapeutic. Probabil așa am început eu să scriu și ideea e că atunci când nu îți mai încap gândurile în cap sau se amestecă toate și fac o ciorbă, dacă le așezi undeva e ca un fel de catharsis. Bine, asta nu înseamnă că uneori nu simți o presiune doar când ai intenția să pui mâna pe un pix și să te transpui.

Serialele. Sau, mai nou, documentarele. Cu toate că a fost sesiune în ultima lună, am avut timp să mă uit la câteva seriale, filme și documentare și uneori puterea mea de concentrare nu e la minimum. Recomand Sex Education, care e foarte mișto și Conversations with a Killer: The Ted Bundy Tapes. Și Bandersnatch. Și The American Meme.

Cititul. Recunosc, nu citesc așa mult cum mi-aș dori, poate pentru că nu îmi caut cărțile potrivite sau am un deficit de atenție. Ceva pe acolo. Dar îmi place să citesc psihologie/self-help, dar nu la modul ăla super motivațional. Îmi place să înțeleg cum gândim și de ce facem anumite chestii și asta mă ajută. Recomandare și aici. „Paradoxul iubirii” de Pascal Bruckner și „Câteva motive să iubești viața” de Matt Haig căreia sper să îi scriu o recenzie soon.

Gătitul. Asta sună de parcă sunt mare bucătăreasă, dar mă refer la cele câteva prăjituri basic pe care știu să le fac și aici includ și brioșele. Dar mă relaxează puțin și îmi place să știu că fac dulciuri care sunt apreciate. Mai am de lucrat aici.

Să fac poze. Și să editez/fac chestii în Photoshop. Să fiu matinală. Să mă plimb afară când e soare. Să merg cu trenul, undeva. Să beau cafea sau vin. Să stau cu iubitul meu și să avem activități mișto sau să nu facem nimic și să ne bucurăm pur și simplu că existăm. Să îl înțeleg și să învăț să iubesc. Să văd apusuri și eventual răsărituri. Să stau în camere de hotel. Să catch up cu prietenele mele. Să constat că problemele mele de fapt nu există și sunt mai puternică decât gândurile mele iraționale. 

Pe tine ce te ajută?

Iubire > Frică

_MG_1648

Frici. Emoții fundamentale negative pe care le avem cu toții și pe care încercăm să le ignorăm, să le înțelegem sau să le vindecăm. Mormane de gânduri iraționale ca un bulgăre de zăpadă, o mâzgălitură formată din anxietăți care ți se așază pe umeri de fiecare dată când ești într-o fază bună sau ai contact cu binele. Instincte de supraviețuire care ți se activează chiar dacă nu ești în pericol. Comportament de autosabotaj involuntar. Chestii pe care te chinui să le îmblânzești și în care să nu cazi, ca într-o groapă mare și adâncă sau în butoiul ăla cu melancolie.

Fricile mele sunt multiple și se iau de mână toate și dansează la mine în minte ca să mă facă să vreau să vreau să mă dau cu capul de pereți, poate se mai rup una de alta. Fricile mele se hrănesc cu energiile mele, atunci când îmi permit să-mi duc gândurile irațioanale la extreme și să devin mică și incapabilă, ajungând să stau să plâng și să îmi plâng de milă.

Durează să înveți să trăiești cu tine și să te iubești așa cum ești, să îți dai seama că nu ești un monstru și că nu ești definit de supozițiile tale pesimiste despre tine fondate pe un mare nimic. Cică creierul nostru are capacitatea să ne ofere ceea ce vrem. Aia e, change your thoughts, change your life. Poate n-a zis degeaba cineva treaba asta și poate că toată treaba asta cu placebo pozitiv nu e doar o poveste frumoasă, pentru că știi că te-a ajutat în trecutul tău de adolescent rebel care se ascundea după măști. Dacă vrei ceva cu adevărat, nu stai într-un colț și faci o dramă că ai putea să îl pierzi. Faci un bine progresiv în fiecare zi. Și începi cu tine. 

Iubirea este mai puternică decât frica, oricât de clișeu ar suna. Iubirea aia pură, reală și vindecătoare. Care te face să vrei să fii mai bine, pentru tine și pentru el. Care schimbă ceva în tine și te maturizează. Care îți arată că meriți și că ești enough și poate că ai fost, de fapt, toată viața ta. Care te face să crezi în Univers și în chimia dintre oameni. Și te învață să iubești fără să fii un morman de panici. Când ești lângă el te simți safe, e calm și liniște și fericire și dispare toată negativitatea ta specifică. Și nici nu trebuie să faceți ceva special. Va fi okay. Inspiri. Gândurile tale nașpa sunt infinit mai mici decât iubirea asta mișto în care te îmbraci zi de zi. Ești acolo și vă faceți împreună partea voastră de bine. Expiri. 

Heart.

heart

*Poate ăsta chiar va fi un challenge de care mă voi ține. Probabil voi mai posta texte personale și terapeutice aici.

Inimă. <3. I ❤ you. Te <3.

Simt cum îmi pulsează în piept și te simt în fiecare bătaie care anihilează clișeul și se transformă în ceva unic, intangibil. Dintre toate componentele mele, poate că inima e cea mai clară. Când creierul meu e o mare mizerie irațională unde se duce un război cu mine și fericirea mea, inima e aici să îmi amintească de cum va fi bine. „Calmează-te, mă fată.”

Inima. Organ care îți demonstrează că trăiești. La modul general, dar și în multe cazuri particulare. Când bate mai tare, ca la un concert rock în care toboșarul lovește mai agresiv tobele alea. Și atunci știi că e ceva mai intens, o trăire care te face să o simți cu tot trupul și toată ființa.

Inima = bucata de carne din piept responsabilă de emoțiile tale pe care le filtrează, poate. Inima mea era făcută franjuri și s-a ridicat singură să se coasă. De când te iubesc, inima mea s-a păstrat în condiții mai bune. Când se privește în oglindă, aproape că nu își dă seama cine era în urmă cu vreo doi ani. Arată nouă, dezinfectată. Reanimată.

Inima mea te venerează. Te pune pe un piedestal, dar nu e acela fake unde îi așezase cu multă grijă și pe ăia care au rănit-o pentru că tot ce făcuse fusese să îi idealizeze. Pe tine te-a cunoscut în toate formele și stările tale și a știut foarte clar ce pune în vârful piramidei sau în centrul universului.

Inimă. Are doar patru camere în care obișnuia să îndese de toate pentru toți, dar cu timpul s-a maturizat și a constatat că locul ăla îi ajunge doar pentru voi doi și încă vreo câțiva. Și nici nu îi trebuia mai mult.

În inima mea nu e o tornadă. Nu e nici mâzgălitura mare și hidoasă din minte pe care nu mai știu cum să o șterg. La mine în inimă sunt pace și pasiuni, calm, liniște, îmbrățișări și atingeri de piele. E iubire în cea mai pură formă a ei, ca un schimb telepatic. Iubire care vine de la și iubire care pleacă spre el. Inimile se găsesc singure și se conectează între ele, ca într-un jos al providenței. Eu nu o controlez, dar ea știe ce face. Iubesc. Și voi continua să o fac. Inima mea te vrea pe tine și atât.