Frânturi de toamnă sau a venit Decembrie și am mintea vraiște

_MG_5257

A venit Decembrie, acoperă-mă cu o pătură că e friguț și simt că deger când ies afară. N-am mai scris pe aici, a trecut și toamna și mintea mea destul de vraiște încearcă să se echilibreze cumva. Am șapte mii de chestiuni pe To Do List, vine Crăciunul chiar dacă momentan nu prea mă simt în spirit (la fel ca în ultimii ani, dar poate așa e când crești), fuckultatea îmi cere proiecte și proiecțele, vine și licența care nu se scrie singură și încerc să nu fiu un haos ambulant, adică să mă ocup și de hobby-urile mele sau să am obiceiuri sănătoase și să petrec timp cu oamenii mei. Mă compar involuntar cu majoritatea omuleților care au o viață așa fericită și fac și au, fără să se streseze așa din fiecare bucățică de existență posibilă, dar am mai scris aici despre comparație. Vreau să fac chestii și în același timp procrastinez, îmi place să cred că sunt specială cu toate că suntem aproape toți mediocrii, încerc să îmi găsesc un scop și un plan și un ceva care să mă facă să mă trezesc dimineața și cu toate astea până și laptopul meu e un haos, cum ar trebui să îmi fie mintea?

_MG_5252

_MG_5262

Mă gândesc destul de des de ce scriu aici, având în vedere că nu am o audiență prea mare și că nu sunt influenker, cu toate că probabil partea egocentrică din mine și-ar dori să fiu. De ce fac spam cu atâtea poze și spun chestii aiurea pe care nimeni nu le ascultă, de ce sunt așa activă pe social media și în același timp mă iau de ea, de ce mă comport mai mult ca un copil de liceu decât ca o persoană care într-o lună va fi majoră internațional. Se termină facultatea și eu tot nu știu ce fac cu viața mea și am atâtea idei pe care nu le pun încă în practică.

_MG_5243

Mi-e frică de atâtea, încât dacă fac o listă e mai lungă decât aia cu dorințe de Crăciun. Sunt mai fericită probabil decât am fost până acum și tot simt că nu pot să mă bucur de nimic. Fac chestii și încerc să fiu productivă și să ies din zona de confort, citesc mai mult, mă duc la psiholog, iubesc mai mult și mă perfecționez; e un efort, dar nu poți să te schimbi peste noapte.

_MG_5297

_MG_5300

Toamna asta am reușit să fac aproape toate chestiile de pe Bucket List (da, eu fac liste la aproape orice), am fost la Sighișoara, am dormit într-un cămin și moca într-un hotel, mi-am găsit fucking finally subiect de licență, am mai făcut fotografie pe film și am sărbătorit Halloweenul. Nu știu, am făcut mai multe, dar astea mi-au venit acum. Ideea era că viața nu e mereu nașpa și mă mai apucă și pe mine fericirea. Nu azi, but still.

_MG_5296

Poate vine atmosfera christmassy și la mine în creieraș. Până atunci, uite niște poze de toamnă făcute în Parcul Circului.

Despre comparație

_MG_4492Trăiesc în lumea asta a perfecțiunii de pe net, unde suntem toți intangibili și nimic nu merge prost, unde zâmbiți în fiecare poză și vă conturați personna din ce în ce mai stabile emoțional și psihic. Suntem o ciorbă într-o oală mare care se vrea cea mai bună, într-o competiție continuă după validare, de parcă poți să îți iei ce ai pe suflet și să îl înfrunți dacă îți spun câțiva străini din spatele unui ecran că te înțeleg. Tehnologia e bună, poate sunt eu defectă. Uite un subiect sensibil pe care, de obicei, probabil îl evităm și încercăm să rămânem cât mai ancorați în propria noastră realitate – știu că nu toți oamenii normali la cap bagă asta în seamă, dar instinctul meu îmi spune că suntem niște fakeri buni și ignorăm cu nonșalanță problemele astea, ca și cum dacă ne-am axa pe niște elemente egocentriste ne-am vindeca. 

Deschid Facebook și Instagram mai mult din automatism, că știu că pot să trăiesc și fără ele, doar mi-am făcut experimentul ăla cu o lună fără social media să îmi demonstrez că nu sunt dependentă; dar în același timp ceva nu mă lasă, probabil niște FOMO ușor accentuat. Dau un scroll, două, trei și simt cum la mine în cap niște mecanisme pornesc într-o acțiune de autodistrugere. Depășesc destul de des granița aia subțire dintre inspirație și comparație. Și sunt aproape sigură că nu sunt singura.

Că alții fac și au și sunt; că ei știu mai mult și călătoresc mai mult și se distrează mai mult; că ei nu au un haos pe care încearcă să îl înfrângă și sunt mai fericiți și pot să trăiască în puful ăsta roz fără să le vină să se revolte la fiecare chestiune care nu merge așa cum vor. Că ei au succes la vârsta ta și că fac bani și au un lifestyle echilibrat. Dar poate că eu nu am simțit niciodată că sunt destul. Că devin destul de des copilul ăla pierdut printre hashtag-uri și checkin-uri care vrea să fie dus în cabana lui de la munte, învelit cu o pătură și lăsat acolo să plângă în voie.

Am tendința să mă compar cu toată lumea și știu că asta nu e bine. Știu că ar trebui să fim toți întregi și să ne bucurăm de reușitele celor din jur, să YOLO și carpe diem și pace bucurie, să fim capabili să privim lumea exterioară fără să ne identificăm și să idealizăm tot ce vedem. Uit că toți purtăm niște măști, mai puțin apropiații pe care îi cunoști suficient de bine încât să vezi dincolo de ele

Textul ăsta despre un subiect sensibil e aici pentru că mi-e mie relativ greu să îl scriu, și asta înseamnă că într-o anumită măsură vindecă. 

Măcar mă valorizez din interior. Și sunt conștientă că am o problemă sau mai multe și lucrez la ele. Nu zic că stau toată ziua în fața unui ecran făcând comparații, dar am momente umane și deranjante în care mi se pare că nu sunt suficient și că s-au dat fericirea și talentul și la mine s-au oprit. 

Ce vreau să zic aici probabil e că știu că nu sunt perfectă și asta e okay; și dacă nu sunt ca enșpe mii de oameni din jurul meu e tot okay, măcar sunt eu și asta e destul.

Also:

Ia o carte.

Sau o agendă.

Sau deschide Netflix.

Sau vorbește cu cineva care înțelege.

„Cele cinci limbaje ale iubirii” de Gary Chapman și de ce #recomand

_MG_3249.JPG

Anul acesta cred că am reușit să citesc mai multe cărți decât în tot anul trecut, și suntem abia în iunie. Cred că vreo 4 sunt despre iubire din perspectivă psihologică, pentru că îmi mențin părerea și consider că avem nevoie de educație sentimentală, ceva despre gestionarea emoțiilor și comportamentelor afective care ar trebui să înceapă de la grădiniță. Also, atunci când gândurile tale tind să fie iraționale și sufocate de anxietate, niște confirmări că nu ești nebună sunt utile. Mi-am reamintit și cât de mult îmi place Stephen King, dar asta într-o altă zi. Nu mă dau cultă să spun că am niște teancuri care stau pe birou, dar am încercat să îmi fac timp sau să plimb aproape mereu o carte după mine și mi-am dat seama că găsesc momente libere pe la facultate sau în mijloacele de transport în comun. Recomand. 

Nu sunt sigură când am auzit prima dată despre „Cele cinci limbaje ale iubirii”, probabil de la psiholog când mi-a explicat foarte pe scurt ce sunt și de ce ar fi indicat să le cunoaștem. Și de atunci am tot zis că vreau să o citesc, am văzut diverse videouri pe tema asta și am amânat momentul să mi-o cumpăr. Până am fost la dezamăgitorul Bookfest și am zis să nu plec nu mâna goală de acolo.

Am început să o citesc în sesiune, printre pagini de bibliografie și examene, because why not. Se citește repede, e scrisă pe înțelesul tuturor și nu e voluminoasă, deci e justificat. Tot anul acesta mi-am dezvoltat obiceiul de a nota citate, așa că lipesc post-it-uri ca să nu mâzgălesc paginile. 

Mi se pare o carte importantă, poate chiar esențială, pentru că vorbește more or less despre sursa conflictelor din cuplu. Sau din relațiile interumane în general. Și toate treburile astea au fost descoperite de un om mult mai deștept decât mine. Gary Chapman e terapeut pentru cupluri, cercetător, scriitor și speaker la conferințe și ajută de mulți ani oamenii să își managerieze mai ușor relațiile

Pe scurt, există cinci limbaje prin care oamenii percep că sunt iubiții: declarații, timp, cadouri, servicii și contact fizic. Putem să avem un limbaj primar de iubire și eventual unul secundar. Se presupune că trebuie să învățăm limbajul de iubire al partenerului ca să îl facem să simtă iubire. Adică chiar dacă știe asta rațional, trebuie să îl faci să o simtă în modul în care înțelege el iubirea. Ca și cum vorbim limbi diferite. Pot doi oameni să existe împreună dacă au limbaje diferite? Da, clar. De obicei nu prea sunt la fel. Cum identifici limbajul tău sau al partenerului? Analizezi cum vă exprimați voi iubirea pentru alții sau ce vă deranjează când celălalt nu face. Sau ce așteptări aveți. 

Ce am scris eu aici e super sintetizat, dar ideea e că limbajele astea sunt importante, adică poți iubi pe cineva și persoana să știe, dar să nu se simtă chiar așa iubită pentru că nu îi  arăți în modul său. Știu, doar pentru că cineva nu îți arată că te iubește cum te-ai aștepta tu asta nu înseamnă că nu o face și nu trebuie să își anihileze personalitatea ca să te facă să înțelegi dacă nu simte să se exprime așa, dar uneori, în unele momente, trebuie să facem  un compromis mic legat de asta ca să îl asigurăm pe celălalt că sentimentele noastre există. Da, poate nu îți e ușor să te exprimi în limbajul lui din prima, dar pe parcurs devine mai easy. Imaginează-ți că tu vrei la munte și el vrea la mare, de exemplu și ajungeți la un consens – mergeți pe rând în ambele locuri. Nu e cea mai bună comparație, but still. Uite un video care să îți explice ce am descris eu mai sus.

Și o serie de citate:

„În dragoste nu trebuie să ținem evidența greșelilor celuilalt.”

„Nu putem schimba întotdeauna cursul evenimentelor, dar, atunci când ne simțim iubiți, putem supraviețui acestuia.”

„Psihologii au constatat că printre nevoile fundamentale ale omului se află cea de securitate, cea de respect de sine și cea de însemnătate. Iubirea le influențează pe toate acestea.”

„Iubirea nu este un răspund la toate, dar creează climatul de siguranță în care putem căuta răspunsuri la lucrurile ce ne frământă.”

„Propria personalitate ne influențează, dar nu ne controlează.”

„În fiecare zi, oamenii aleg în mod conștient să-și iubească sau nu partenerul.” 

Why mental health is important – we all feel like shit sometimes

Untitled-1.jpg

*Sometimes I like to write in English, probably because I feel that some stuff are better expressed like that. Sorry in advance for the potential mistakes.

Yes, I wanna be that girl who talks about mental health and I really try to do that on social media, where we try to look as happy as possible. No, romanticizing mental issues is not the answer, but there’s a difference between saying „It’s okay not to be okay” and „It’s the best fucking feeling ever not to be okay”. You get it, I guess. It’s no mystery that I love psychology and I find it really interesting how we function as human beings, in our whole internal universe. But I feel that this overwhelming topic is treated so poorly, especially in our day to day activities. I love to read and to understand, because I think it’s vital for us to get how we can change into better individuals and how can we interact with others without anger and fears. Because I need to understand why I do or say that in order to learn how to control myself.

Some people say that it’s all bullshit and we all go through some shit. And I guess that this is it. We all have problems to deal with, but do we really deal with them or do we make a huge pile and cover them up with a carpet? Because, when the pile gets big enough, it will get messy.

We’re a part of the fast-forward society, where all we do is overwork, hide our real feelings, bottle up and end up depressed – react from some parts of ourselves that didn’t heal properly. Because the real thing is, we all went through some kind of trauma, either we like to acknowledge or not. Deep down, we are all those little kids who were looking for someone to save them.

Sometimes I feel really lonely, like there is no one to understand the stuff inside my head or that I’m too much for everyone. And I know that I’m not the only human on Earth who feels that way. So we need to leave the stigma behind, because stress, anxiety or depression are some real problems and ignoring them will not make them go away. It will just make it worse. 

Love and compromises

gif1.gif

*Sometimes I like to write in English, probably because I feel that some stuff are better expressed like that. Sorry in advance for the potential mistakes.

Love. That butterflies and fireworks emotion which is supposed to heal all the broken parts of yourself, make you a better person in every way humanly possible, help you be in peace with yourself and your person all the time and change the world we live in, all at once. They say it’s not healthy to fight, have arguments or get mad at each other. They say it’s not okay to cry when you’re in love or something about toxic relationships and that cliché about being on cloud nine all the time. B U L L S H I T.

Nobody talks about the messed up scenarios you made up inside your head without even wanting, which make you sad and react unnecessarily for absolutely no reason at all. Nobody talks about being in love and fighting your all demons simultaneously. It can be really exhausting to be depressed or anxious while you keep trying to maintain a love relationship. Moreover, when both of you are struggling it gets even harder.

I used to think that love was easy peasy – and if not, of course that it’s not good and my brain gets on damage mode and I need to leave. In the past two years, I learned a lot about how we function emotionally and psychologically, and why we react the way we do in the interactions with another human being. I discovered some interesting facts about myself and I keep highlighting my opinion, our family and the place we grew up in have a huge impact on who we are and the way we love.

But, as my therapist told me when I was a paranoid piece of shit soul, love is like a fire: you need to put an effort every day in order to make it work. I’m not saying that you need to force something that obviously is not there, but to keep fighting for that good something that you have.

Love is a connection – something deeper, Universe related maybe – but also an aware choice. I’m not a relationship guru who came here to give advice about how you should live your (love) life, but from my own experience I came over some stuff who made me struggle.

So, I guess we all agree on that: love is not perfect. Sometimes you and your lover will get mad, hurt each other or say stuff you wish you wouldn’t. And it’s perfectly normal. It’s human to be like that and it’s unrealistic to think you will agree on absolutely every topic all the time – that’s completely not healthy. It was really hard for me to understand the distinction between normal fights and humanly reactions and toxicity, maybe because my brain seeks drama from places it is not. And I’m still trying.

But it’s so fucking beautiful to have someone who doesn’t give up on you. Someone who makes your life better just by simply existing. Someone who sees behind your mess and loves you for being you, flaws and all. Someone who looks at you like you are the sun. And activates the little weird kiddo that you know you are, deep down. Someone who makes fun of you and who makes you laugh – like forgetting about your own chaos and problems for a while. That someone is not a perfect person who doesn’t make mistakes and is always just the way you want, but someone who makes an effort. And he makes you try harder, be better, heal. Someone who says they’re sorry when they hurt you and is not afraid to tell you how much they care about you. And means it. Someone who tries to make peace with themselves, for them and for you too.

Love is not a fairytale. I don’t believe that anymore. Love is more like something you make, rather than something which comes to you just like that. And sometimes we’re selfish af and react from our own trauma. So, I guess that compromise is vital. 

Anxietate și alți demoni: când tot ce te face să nu te simți okay ești tu și ceva despre iubire

 

Untitled-1
Not my best thumbnail, but still

*Seria aceea în care încerc să mă înțeleg și să împart asta cu eventuali oameni care au trecut prin ceva similar. 

Unele zile sunt mai complicate decât altele. În general, pentru oamenii normali, treaba asta ține de factori exteriori pe care încerci să îi schimbi și probleme reale care chiar sunt acolo. Totuși, pentru unii dintre noi, majoritatea problemelor – cărora le dăm proporții pe care nu le merită – există la noi în cap. Nu e ca și cum îți dorești toate astea și te trezești dimineața gândindu-te cum ar fi să te faci să te simți oribil și să reacționezi dramatic la cele mai absurde chestii. Nu știu câți oameni înțeleg de fapt cât de greu este să îți educi creierul să nu te mai facă să te simți așa. Mă lupt cu treaba asta teoretic de prin liceu, dar probabil are rădăcini mult mai adânci de atât.

Uneori nu se întâmplă nimic concret și tot te simți de căcat. Ai un iubit mișto care e acolo și încearcă să te ajute cum poate – și te iubește. Știi ce îți place să faci, mai ai un an și puțin de facultate, stai în București, nu ai prea multe chestii reale cu care să îți bați capul, ai 20 de ani și cu toate astea te consumi din cele mai mici aspecte de parcă ar veni sfârșitul lumii din orice. Și te apucă aceleași tendințe autodistructive care nu îți permit să fii fericită ca lumea și să te vindeci și atât. Uneori cauți vinovați, pentru că îți e destul de greu să accepți că vina e a ta și că trebuie să îți permiți să fii și să te ierți. Dar hei, măcar știi care sunt problemele și încerci să lucrezi la ele, so într-o zi va fi mai bine. Trebuie să crezi în asta, ca o mantră, și să îți educi creierul ca să luptați pentru aceeași chestie. 

Psihologii spun că mintea noastră ne poate oferi fix ce ne dorim. E mai greu să îți faci creierul să înțeleagă chestia asta. Dar cică se poate. E ca și cum mintea mea ar fi o persoană separată, independentă de mine, care aparent luptă împotriva mea. Nu prea mă lasă să iubesc, să respir, să scriu. „Hai să ne jucăm” îmi țipă din toți rărunchii, mai tare în unele zile, mai încet în altele. Și îmi prezintă același șir de gânduri idioate, cu brizbrizuri sau fără, de care m-am saturat și despre care știu că sunt fake. Dar mintea mea mă face să cred că eu sunt fake. Mintea mea mă minte. Mă face să cred că nu merit și îmi induce toate astea de parcă ar fi pe bune, fondate pe ceva. De fapt nu au niciun fundament real, dar asta nu înseamnă că nu e destul ca să mă facă să sufăr. Cum ar trebui să îi explic eu cuiva ce e la mine în cap, când nici eu nu înțeleg?!

Creierul meu are capacitatea asta extraordinară de a crea scenarii iraționale pornind de la o chestie care mi-a fost zisă sau care s-a întâmplat, dar care nu este negativă în sine. Mai ales când vine vorba despre iubire, acest subiect complicat pentru muritorii de rând – adaugă la asta anxietăți și gânduri obsesiv compulsive și faci o ciorbă panicată. Uneori sunt defensivă, uneori mă întreb dacă e în regulă să ceva, uneori e mai greu și să fii într-o relație la distanță. Se pare că multe din chestiile astea vin  din copilărie și sunt niște reacții mai mult imitate pe care poți să le schimbi. Cică și emoțiile negative pe care le experimentezi în iubire au un rol benefic, pentru că îți permit să te vindeci – și te simți safe lângă persoana aia încât să afișezi toate astea. 

Iubirea nu trebuie să fie mereu cu floricele și sclipici și persoana iubită nu trebuie să îți îndeplinească absolut mereu nevoile, să aibă fix aceeași opinie cu tine, să fie suma așteptărilor tale și să îți preia demonii. Uneori facem sau spunem anumite chestii care inițial nu sună bine, dar vin din iubire. Dacă nu ești susținut așa cum te-ai aștepta tu să o faci, nu înseamnă că persoana de lângă tine nu te susține în modul ei. Și când iubim suntem de fapt copii, așa că aparent reacțiile imature vin tot de acolo. Nu, nu se dărâmă tot peste tine, e okay, creierul tău te minte, tu chiar știi ce e real. Plapuma asta de iubire pe care chiar o simți atunci când te ia în brațe și ăla este locul safe, unde nu te simți judecată, presată, anxioasă. Acolo e realitatea. Și mai știi și că veți face să fie bine și merită.

Încerc să înțeleg psihologie ca să mă înțeleg pe mine. E un proces, nu pot să repar ani de obiceiuri distructive și părere proastă despre mine peste noapte. Dar știu că se poate, știu că pot să identific momentele negative, să scap de gândurile iraționale și să fiu varianta aia mișto a mea. Și știu că nu sunt singură în asta.

Obiceiuri sănătoase: ce mă ajută pe mine

_MG_2058
Când ți-e prea lene să faci un thumbnail în Photoshop

Nu sunt cel mai potrivit om în ceea ce privește self-love, self-time și alte din astea, dar încerc și știu că de la relația ta cu tine pornesc și celelalte și că trebuie să faci cumva pace cu ceea ce ești. Nu spun nici că am ajuns în totalitate în acel punct și probabil nu te trezești pur și simplu într-o dimineață și oprești războiul cu tine, dar sunt unele activități care îți mai arată că ai grijă de tine și meriți. Poate că sunt The Queen of Procrastination, în sensul că mereu am o listă la mine în cap cu o mulțime de chestii mișto pe care aș putea să le fac dacă nu m-ar lovi anxietatea/deprimarea/crizuțele și altele pe care învăț să le controlez.

În ultimul timp, am încercat să îmi dezvolt o serie de obiceiuri sănătoase. Sau erau acolo până să le observ eu, cel mai probabil. Le scriu aici în mare ca să le vizualizez mai bine, nu că ar ajuta pe cineva în mod special. Și oricum, nu pe toți ne scot din starea de legume tristuțe aceleași chestii. 

Scrisul. Cred că am mai spus-o de un milion de ori, dar scrisul chiar e terapeutic. Probabil așa am început eu să scriu și ideea e că atunci când nu îți mai încap gândurile în cap sau se amestecă toate și fac o ciorbă, dacă le așezi undeva e ca un fel de catharsis. Bine, asta nu înseamnă că uneori nu simți o presiune doar când ai intenția să pui mâna pe un pix și să te transpui.

Serialele. Sau, mai nou, documentarele. Cu toate că a fost sesiune în ultima lună, am avut timp să mă uit la câteva seriale, filme și documentare și uneori puterea mea de concentrare nu e la minimum. Recomand Sex Education, care e foarte mișto și Conversations with a Killer: The Ted Bundy Tapes. Și Bandersnatch. Și The American Meme.

Cititul. Recunosc, nu citesc așa mult cum mi-aș dori, poate pentru că nu îmi caut cărțile potrivite sau am un deficit de atenție. Ceva pe acolo. Dar îmi place să citesc psihologie/self-help, dar nu la modul ăla super motivațional. Îmi place să înțeleg cum gândim și de ce facem anumite chestii și asta mă ajută. Recomandare și aici. „Paradoxul iubirii” de Pascal Bruckner și „Câteva motive să iubești viața” de Matt Haig căreia sper să îi scriu o recenzie soon.

Gătitul. Asta sună de parcă sunt mare bucătăreasă, dar mă refer la cele câteva prăjituri basic pe care știu să le fac și aici includ și brioșele. Dar mă relaxează puțin și îmi place să știu că fac dulciuri care sunt apreciate. Mai am de lucrat aici.

Să fac poze. Și să editez/fac chestii în Photoshop. Să fiu matinală. Să mă plimb afară când e soare. Să merg cu trenul, undeva. Să beau cafea sau vin. Să stau cu iubitul meu și să avem activități mișto sau să nu facem nimic și să ne bucurăm pur și simplu că existăm. Să îl înțeleg și să învăț să iubesc. Să văd apusuri și eventual răsărituri. Să stau în camere de hotel. Să catch up cu prietenele mele. Să constat că problemele mele de fapt nu există și sunt mai puternică decât gândurile mele iraționale. 

Pe tine ce te ajută?

Iubire > Frică

_MG_1648

Frici. Emoții fundamentale negative pe care le avem cu toții și pe care încercăm să le ignorăm, să le înțelegem sau să le vindecăm. Mormane de gânduri iraționale ca un bulgăre de zăpadă, o mâzgălitură formată din anxietăți care ți se așază pe umeri de fiecare dată când ești într-o fază bună sau ai contact cu binele. Instincte de supraviețuire care ți se activează chiar dacă nu ești în pericol. Comportament de autosabotaj involuntar. Chestii pe care te chinui să le îmblânzești și în care să nu cazi, ca într-o groapă mare și adâncă sau în butoiul ăla cu melancolie.

Fricile mele sunt multiple și se iau de mână toate și dansează la mine în minte ca să mă facă să vreau să vreau să mă dau cu capul de pereți, poate se mai rup una de alta. Fricile mele se hrănesc cu energiile mele, atunci când îmi permit să-mi duc gândurile irațioanale la extreme și să devin mică și incapabilă, ajungând să stau să plâng și să îmi plâng de milă.

Durează să înveți să trăiești cu tine și să te iubești așa cum ești, să îți dai seama că nu ești un monstru și că nu ești definit de supozițiile tale pesimiste despre tine fondate pe un mare nimic. Cică creierul nostru are capacitatea să ne ofere ceea ce vrem. Aia e, change your thoughts, change your life. Poate n-a zis degeaba cineva treaba asta și poate că toată treaba asta cu placebo pozitiv nu e doar o poveste frumoasă, pentru că știi că te-a ajutat în trecutul tău de adolescent rebel care se ascundea după măști. Dacă vrei ceva cu adevărat, nu stai într-un colț și faci o dramă că ai putea să îl pierzi. Faci un bine progresiv în fiecare zi. Și începi cu tine. 

Iubirea este mai puternică decât frica, oricât de clișeu ar suna. Iubirea aia pură, reală și vindecătoare. Care te face să vrei să fii mai bine, pentru tine și pentru el. Care schimbă ceva în tine și te maturizează. Care îți arată că meriți și că ești enough și poate că ai fost, de fapt, toată viața ta. Care te face să crezi în Univers și în chimia dintre oameni. Și te învață să iubești fără să fii un morman de panici. Când ești lângă el te simți safe, e calm și liniște și fericire și dispare toată negativitatea ta specifică. Și nici nu trebuie să faceți ceva special. Va fi okay. Inspiri. Gândurile tale nașpa sunt infinit mai mici decât iubirea asta mișto în care te îmbraci zi de zi. Ești acolo și vă faceți împreună partea voastră de bine. Expiri. 

Terapie prin scris: bagajul emoțional

50787764_742831096072862_3454378639246753792_n

*Când ziceam că mi-am dezvoltat subtil niște healthy habit-uri mi-a fost destul de greu să mă cred. Dar azi mi-am amintit că mă motivau writing challenge-urile și cred că am nevoie de asta. Sau cât de terapeutic poate să fie scrisul. Cel puțin pentru mine. 

Bagajul emoțional. Ăla pe care l-ai adunat, l-ai plimbat, l-ai împachetat frumos cu fundiță roz cum aveai la vârsta în care singura greutate pe care o cărai era ghiozdanul cu iepuraș. L-ai moștenit, ți s-au combinat trăirile și creierul a filtrat doar ce vrea el și ți-a conceput această mâzgălitură pe care trebuie să o iei cu tine peste tot, pentru că altfel ai rămâne fără absolut nimic și ai fi un nimeni. Paradoxal. Nu ți-e comod să tragi după tine un troller în care ți-ai îndesat frici, momente, calități, defecte, țipete, paranoia și toate emoțiile și trăirile pe care le-ai avut vreodată.

Și ai fost gata să i le înmânezi cuiva ca pe un premiu, să i le pasezi și să îi spui că e rândul lui să aibă grijă de ele, că tu ai obosit și vrei să vezi cum e să respiri fără să ai un maldăr de fier pe umeri. Dar ai descoperit cu dezamăgire că nu doar tu îl ai și că lumea nu își poate abandona demonii proprii ca să facă pe babysitter-ul cu ai apropiaților, oricât de mult ar ține la cineva. Poate că în iubire, bagajele astea emoționale se ciocnesc și se iau în brațe ca să se consoleze reciproc.

Nu poți să le arunci pur și simplu la tomberonul din colțul străzii de parcă sunteți părți străine din ceva, pentru că sunteți un fel de rude de sânge. Au fost în tine, și-au lăsat amprenta și până și aproape foștii ți-au lăsat o particulă minusculă de bine în piele. Dar poate că poți să le filtrezi. Să spui: – „Uite, asta nu-mi mai trebuie” și să o pui într-o cutie, să o dizolvi. Nimeni nu te judecă.

La fel cum nimeni nu te învață să le gestionezi. Te trezești cu ele în fața ușii într-o zi și vezi că te așteaptă. Aș fi vrut să mă fac psiholog, doar ca să pot să mă înțeleg pe mine. Chiar dacă găsești persoana care să vadă ce ai doar dintr-o tonalitate a vocii, nu e obligată să-ți care și ție bagajele emoționale. Sau doar când iei o pauză? Da, poate că ai dreptul la un moment de respiro și poți să înveți să accepți ajutor. 

De ce să citești „Orbi” de Petronela Rotar?

IMG_6369

Nu îmi mai făcusem timp și stare să citesc o carte ca lumea. Până când mi-a picat în mână „Orbi”, despre care tot auzisem și știam că va fi touching. Am început-o duminică seară, pe jumătate adormită și am terminat-o luni seară, după ce am citit pe holul facultății, puțin tristă că povestea ajunge la final așa de repede.

Nu mă prea pricep la recenzii, mai ales acolo unde nu ar trebui să dau spoilere, așa că nu voi povesti romanul. Îți voi explica și ție de ce să îl citești.

Prezintă o realitate de care poate nu suntem conștienți mereu. Relația abuzivă și traumele nevindecate care încă te mai controlează, chiar dacă s-au întâmplat într-un trecut îndepărtat. Mi-a amintit că terapia ajută și nu trebuie să mai fie un tabu, chiar dacă în 2018 există oameni care se comportă de parcă psihologul ar fi ceva scarry. 

Te răscolește puțin și te face să te gândești mai bine la tine. Personajul principal, Alexa, e cineva cu care involuntar ajungi să te identifici. Nu din prisma poveștii de iubire nereușite, ci prin rănile emoționale cu care se confruntă. Prin alegeri greșite, singurătate, încercarea de a fi okay.

Tot ce ni se imprimă emoțional de mici, toate lucrurile cu care trebuie să ne confruntăm, plus ce preluăm de la părinți fără să știm, sunt ca niște programe care rulează în subsidiar și ne controlează viața, până la urmă. Ca să le putem schimba, trebuie să devenim conștienți de ele. Apoi încercăm să le schimbăm cu tipare mai sănătoase.

“Fiindcă alegem emoțional întotdeauna, raționalul îl folosim doar ca să ne justificăm alegerile emoționale.”

nu te poți vindeca dacă nu privești adevărul în față, dacă rămâi în negare, dacă alegi să dai vina pe altcineva pentru ceea ce ți se întâmplă.

Poți găsi cartea publicată la editura Herg Benet aici. Pe Petronela Rotar merită să o urmărești pe Facebook, pentru că este genul ăla de femeie inspiring mișto. Btw, Privind înăuntru este noul ei roman aparent autobiografic pe care abia aștept să îl citesc.