Acum un an m-am mutat

IMG_5411

Îmi amintesc dimineața aia răcoroasă de Septembrie și lacrimile care mi se plimbau pe față de parcă plecam la capătul Pământului și nu mă mai întorceam. Cum știam că viața mea se va schimba și asta e alegerea bună la care trebuia să ajung oricum, dar cum îmi era greu să mă arunc așa într-un oarecare tărâm necunoscut și să-mi las oamenii sau zona de confort.

Îmi amintesc ultima seară înainte să plec și cum am plâns două ore ca disperata, pentru că hei, mă mut și habar n-am ce se va întâmpla de acum încolo. Cum îl lăsam pe tipul de care eram îndrăgostită și care nu știa asta, ca într-un film romantic de liceu. Cum prietenele mele cele mai bune rămâneau tot acolo. Cum locul meu safe urma să se transforme. Și eu trebuia să mă schimb, așa brusc, și să devin un aproape adult într-o lume în care abia dacă îmi găseam un scop.

Primele nopți în București au fost depresive. Și nu pentru că nu mă puteam imagina locuind într-un oraș așa haotic, ci pentru că îmi era frică și dor. Și mă simțeam singură. Când oamenii îmi spuneu că mă voi obișnui și că trebuie să move on, credeam că doar încearcă să fie drăguți. Nu m-am dus două luni înapoi acasă, pentru că mi-am zis că dacă mă întorc îmi va fi greu să mă adaptez. Cred că maximum am stat acasă două săptămâni.

Un an mai târziu, am învățat cum să mențin o relație la distanță și că oamenii care țin la tine o vor face indiferent de unde ești. Că Bucureștiul are și părțile lui bune și îl pot numi acasă. Că viața se împarte și între trenuri și locuri care-ți sunt progresiv casă și că îți găsești cumva un echilibru în toate astea. 

Azi nu mai plâng. Sau cel puțin încerc. Uneori mai am un sentiment ciudat că sunt într-un oraș mare cu oameni necunoscuți și eu am nevoie doar de câțiva. Încă îmi mențin părerea și cred că home is not a place, it’s a feeling. 

Poate am învățat să fiu mai independentă și să petrec timp cu mine. Și abia aștept să-mi găsesc locul meu la care să mă întorc seara și care să știu clar că e a c a s ă și să nu mai existe distanță. 

Până atunci

„How lucky I am to have something that makes saying goodbye so hard.”

 

 

 

 

Reclame